Cronica literară
Flavius Paraschiv
Mamé sau despre oameni şi fiare...
Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016
Nicolae Avram, înainte de toate, s-a afirmat ca poet şi treptat a reuşit să devină o figură cunoscută în mediul literar românesc contemporan. După debutul editorial din 2000 cu volumul Cîntece de sinucigaş (cartea I), autorul şi-a mai încercat condeiul (Litanii pentru diavol, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2006; Cîntece de sinucigaş, cartea a doua, în 2008), dar cărțile memorabile – foarte bine primite la apariție – au fost tipărite la Casa de Editură Max Blecher: Federeii (2010) şi continuarea din 2013 intitulată All Death Jazz. Dar iată că după o absență notabilă, cititorul are din nou plăcerea de a se (re)întoarce în universul artistic creat de Avram, dar nu prin intermediul unor texte poetice. Deşi continuă turul de forță din ultimele două cărți, scriitorul alege o altă formulă: romanul Mamé (Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iaşi, 2016), mai acid şi virulent decît poeziile, poate fi considerat partea a treia a teribilei călătorii prin infernul orfelinatelor din perioada comunistă, spațiu care – deloc surprinzător – revine obsesiv în opera acestui proaspăt romancier, devenind, astfel, un impuls necesar pentru conştiința creatoare.
În Mamé asistăm la desfăşurarea unei lumi care se află la limita normalității, iar în mijlocul acestui haos se află mintea unui tînăr adolescent care încearcă să descopere şi să înțeleagă dacă realitatea este atît de necruțătoare. Din fericire, autorul nu se rezumă doar la o simplă narațiune lineară, ci alege să asambleze episoadele epice într-o manieră captivantă, fragmentînd discursul narativ în vederea obținerii unui efect (stilistic) care să înregistreze concret tulburările produse de spațiul sufocant al orfelinatului. Nu întîmplător o serie de aspecte compoziționale vin în prelungirea acelor „poeme orfeline”, cum frumos le-a etichetat universitarul Radu Vancu. Atît în cele două cărți de poezie, cît şi în romanul de față, cruzimea, limbajul fără perdea şi existența sub semnul tragicului devin note dominante. Pe tot parcursul textului se poate observa o anumită tensiune a narațiunii, una generată atît de lipsa de speranță a personajelor, cît şi de umorul negru care completează viziunea autorului asupra realității, aspecte care amintesc – pe alocuri – de povestirile lui Juan Rulfo din Cîmpia în flăcări…
Ceea ce atrage din nou atenția în acest punct este dorința autorului de a oferi cu acuratețe o viziune asupra mediului nefast al caselor de copii. Aşa cum ne-a obişnuit, Nicolae Avram refuză să pice în capcana patetismului: viața orfanilor în comunism a fost cruntă, fără îndoială, dar exagerările melodramatice nu sînt tocmai un aspect productiv. Desigur, o doză de dramatism există, dar tocmai aici intervine acel limbaj frust, care trimite inevitabil la scrierile Marchizului de Sade. Cine cunoaşte atmosfera sufocantă din Cele o sută douazeci de zile ale Sodomei şi Gomorei are deja un punct de referință, mai ales în ceea ce priveşte forța expresivă a limbajului…
Orfelinatul înglobează în propria esență tot ce poate fi mai degradant pentru ființa umană. Este, prin excelență, un loc al durerii, unde există un centru şi o periferie. Umilințele nu sînt doar modul celorlalți de a se manifesta, ci reprezintă singura modalitatea de a… comunica. Orice acțiune are şi un răspuns, fie direct sau indirect. Această formă de „terorism infantil” este bidirecțională: violența celor „mari”, capabili de a se impune, este o formă de exteriozare a propriei identități, iar spațiul în care îşi desfăşoară „activitatea” favorizează adoptarea unui comportament animalic. Dar şi victimele au dreptul la un răspuns, iar acesta este alcătuit doar din următoarele atitudini: frica şi, evident, respectul necondiționat. În cazul textului de față, putem discuta de două figuri care dețin controlul în orfelinat: sadicul Slăbănog cu Gaură Urîtă în Cap şi sinistrul pedagog Szanto.
Primul, probabil, reprezintă forma evoluată a unui alt călău: Modi, cel din volumul de poezii publicat în 2010. Slăbănogul nu cunoaşte altă scăpare din mizerie decît prin violență. Acesta ar putea întruchipa profilul unui viitor „torționar”, pentru că romanul nu descrie doar o serie de evenimente atroce, ci prezintă şi o critică adusă sistemului social opresiv. Din acest motiv, unele scene par a fi desprinse din evocările despre închisorile comuniste. Iată o mostră din una din primele întîlniri ale naratorului cu Slăbănogul: „Stai drept, să nu te mişti, să nu scoți un cuvînt, gunoiule! ordonă Slăbănogul cu Gaura Urîtă în Cap, săgetîndu-mă cu privirea. Ca să-mi demonstreze că vorbeşte serios, îmi trage un pumn în ochi. Văd stele verzi. Galbene, albastre. Sîngele îmi arde chelia. Capul îmi clocoteşte. Iau poziție de drepți. Stană de sare” (p. 15). Al doilea – Szanto – este o figură grotescă. El reprezintă, în universul cărții, individul-slugă a Partidului, omul care nu cunoaşte altă lume în afară de cea impusă de sistemul totalitar. Cei doi „lideri” ai regimului denaturat din orfelinat sînt, de fapt, într-o relație de simbioză: maestrul, în special, consideră că ceea ce face este pentru binele şi bunăstarea socialismului, iar orfanii sînt „antrenați” pentru a deveni supuşii din viitor. Mai mult decît atît, chiar discursul lui sugerează o involuție a sinelui, reprezentînd o altă față a regimului, iar următoarea secvență va fi mai mult decît lămuritoare în această privință: „Înainte de a începe exercițiile militare, pedagogul Szanto obişnuieşte să ne țină un discurs. […]. Ca soldați, trebuie să fim mai răi ca diavolii. Să slujim cu prețul vieții cauza comunistă. Să lichidăm urgent pericolul. Să-l iubim mai presus de Dumnezeu pe Tătuca Ceauşescu” (p. 21). De remarcat faptul că pedagogul şi aghiotantul său nu sînt doar oameni aflați la periferia societății. Regimul le-a corupt latura interioară prin îndoctrinare şi au devenit, pas cu pas, o nouă categorie umană perversă şi meschină, un homo sovieticus în stare embrionară…
Dar imaginea pedagogului opresiv nu este, totusi, o noutate. Să ne amintim doar de volumul Rebarbor (1971) al lui Alexandru Monciu-Sudinski, un scriitor astăzi puțin frecventat, dar care a lăsat pentru posteritate un volum de povestiri memorabil. Pedagogul creat de Sudinski, în unele texte, are cîteva elemente comune cu Szanto: amîndoi, spre exemplu, au involuat din cauza societății comuniste care le întunecă gîndirea, devenind doar simple umbre care nu încearcă altceva decît să distrugă. Mai mult decît atît, comportamentul lor sugerează un stadiu de involuție la nivelul psihicului. A se înțelege: pentru aceşti „tirani”, exercitarea puterii reprezintă nu doar satisfacerea dorinței de a deține controlul, ci şi respectarea unui comportament josnic, care a rămas viu în memoria celor care au trecut prin torturile Securității.
Cu o naturalețe aparte a scrisului, creatorul Federeilor nu se opreşte la o descriere banală a orfelinatului. Din contra: din moment ce romanul nu are un fir epic anume, secvențele se succed uneori într-un ritm alert, iar temporalitatea evenimentelor nu este întotdeauna respectată. Pentru a antrena imaginația cititorului, autorul a ales avantajele stilistice ale unui unreliable narrator, jonglînd, astfel, cu formulele artistice. Poate aici rezidă farmecul textului: incongruența epicului este provocatoare, iar pentru a accentua ideea autenticității scriiturii, prozatorul preferă o tehnică cunoscută, care apare şi în volumele de poezii: procedeul rememorării, valorizat din nou pentru că pune sub semnul întrebării veridicitatea episoadelor. În cele mai îngrozitoare momente (de obicei, acestea sînt de factură sexuală…), protagonistul se închide în sine şi caută refugiu în fantezie. De altfel, imaginația contribuie la formarea unui alt univers, unul lăuntric, departe de realitatea imediată. În baia comună, spre exemplu, naratorul se retrage în fantezie atunci cînd observă că ceilalți devin agresivi, iar astfel de momente sînt frecvente. Nu lipsesc, desigur, reflecțiile despre condiția sa de om, care conturează şi mai exact personalitatea copilului orfan. Fragmentul următor nu este relevant doar în acest sens, ci scoate în evidență şi vitalitatea limbajului utilizat de Nicolae Avram: „Am senzația propriei mele inutilități. Propriei inferiorități. Mă simt mic, un vierme abia ieşit din rahat. Şi aşa şi sînt. […]. Am trăit alături de viermi, de ciumpălaci, m-am hrănit cu hoituri şi putreziuciuni, era firesc să devin eu însumi un vierme. Mi s-a spus şi repetat de atîtea ori că sînt un vierme, încît cînd mă uit în oglindă văd un vierme. Am chipul şi asemănarea unui vierme” (p. 89). Ce este real şi ce este imaginar? Ce trăieşte cu adevărat protagonistul? Aceste întrebări vor incita, cu siguranță, cititorul, deoarece textul este savuros şi datorită faptului că „tonalitatea” se schimbă de la un plan narativ la altul. Tonul dramatic, de pildă, este uneori abandonat, preferîndu-se unul mai „relaxat”, melancolic, dar această stare se află în relație cu personajul care apare în titlul cărții: Mamé. Secvențele în care acest caracter este implicat reprezintă un moment de „relaxare” a narațiunii. Atunci cînd alunecările în lumea imaginației par a fi „derutante” apare imediat un intermezzo care tinde să stabilizeze tensiunea epică.
Sigur, romanul ascunde şi alte surprize sau, mai bine spus, „capcane” de interpretare dincolo de aspectele menționate pînă în acest moment. Există, de exemplu, un episod în care perspectiva narativă este atribuită unui alt personaj. Cine este tînărul Dante şi ce rol are el în construcția textului? Dar acestea sînt doar o parte din elementele compoziționale care merită descoperite…
Mamé este un roman diferit față de celelalte producții literare ale momentului din România. Îndrăzneț, cu o tematică inedită, sensibilă şi puțin abordată , volumul îl transformă pe Nicolae Avram într-un prozator care promite multe, iar textul din 2016 are toate şansele să atragă atenția publicului, mai ales datorită construcției stilistice de mare expresivitate.
În Mamé asistăm la desfăşurarea unei lumi care se află la limita normalității, iar în mijlocul acestui haos se află mintea unui tînăr adolescent care încearcă să descopere şi să înțeleagă dacă realitatea este atît de necruțătoare. Din fericire, autorul nu se rezumă doar la o simplă narațiune lineară, ci alege să asambleze episoadele epice într-o manieră captivantă, fragmentînd discursul narativ în vederea obținerii unui efect (stilistic) care să înregistreze concret tulburările produse de spațiul sufocant al orfelinatului. Nu întîmplător o serie de aspecte compoziționale vin în prelungirea acelor „poeme orfeline”, cum frumos le-a etichetat universitarul Radu Vancu. Atît în cele două cărți de poezie, cît şi în romanul de față, cruzimea, limbajul fără perdea şi existența sub semnul tragicului devin note dominante. Pe tot parcursul textului se poate observa o anumită tensiune a narațiunii, una generată atît de lipsa de speranță a personajelor, cît şi de umorul negru care completează viziunea autorului asupra realității, aspecte care amintesc – pe alocuri – de povestirile lui Juan Rulfo din Cîmpia în flăcări…
Ceea ce atrage din nou atenția în acest punct este dorința autorului de a oferi cu acuratețe o viziune asupra mediului nefast al caselor de copii. Aşa cum ne-a obişnuit, Nicolae Avram refuză să pice în capcana patetismului: viața orfanilor în comunism a fost cruntă, fără îndoială, dar exagerările melodramatice nu sînt tocmai un aspect productiv. Desigur, o doză de dramatism există, dar tocmai aici intervine acel limbaj frust, care trimite inevitabil la scrierile Marchizului de Sade. Cine cunoaşte atmosfera sufocantă din Cele o sută douazeci de zile ale Sodomei şi Gomorei are deja un punct de referință, mai ales în ceea ce priveşte forța expresivă a limbajului…
Orfelinatul înglobează în propria esență tot ce poate fi mai degradant pentru ființa umană. Este, prin excelență, un loc al durerii, unde există un centru şi o periferie. Umilințele nu sînt doar modul celorlalți de a se manifesta, ci reprezintă singura modalitatea de a… comunica. Orice acțiune are şi un răspuns, fie direct sau indirect. Această formă de „terorism infantil” este bidirecțională: violența celor „mari”, capabili de a se impune, este o formă de exteriozare a propriei identități, iar spațiul în care îşi desfăşoară „activitatea” favorizează adoptarea unui comportament animalic. Dar şi victimele au dreptul la un răspuns, iar acesta este alcătuit doar din următoarele atitudini: frica şi, evident, respectul necondiționat. În cazul textului de față, putem discuta de două figuri care dețin controlul în orfelinat: sadicul Slăbănog cu Gaură Urîtă în Cap şi sinistrul pedagog Szanto.
Primul, probabil, reprezintă forma evoluată a unui alt călău: Modi, cel din volumul de poezii publicat în 2010. Slăbănogul nu cunoaşte altă scăpare din mizerie decît prin violență. Acesta ar putea întruchipa profilul unui viitor „torționar”, pentru că romanul nu descrie doar o serie de evenimente atroce, ci prezintă şi o critică adusă sistemului social opresiv. Din acest motiv, unele scene par a fi desprinse din evocările despre închisorile comuniste. Iată o mostră din una din primele întîlniri ale naratorului cu Slăbănogul: „Stai drept, să nu te mişti, să nu scoți un cuvînt, gunoiule! ordonă Slăbănogul cu Gaura Urîtă în Cap, săgetîndu-mă cu privirea. Ca să-mi demonstreze că vorbeşte serios, îmi trage un pumn în ochi. Văd stele verzi. Galbene, albastre. Sîngele îmi arde chelia. Capul îmi clocoteşte. Iau poziție de drepți. Stană de sare” (p. 15). Al doilea – Szanto – este o figură grotescă. El reprezintă, în universul cărții, individul-slugă a Partidului, omul care nu cunoaşte altă lume în afară de cea impusă de sistemul totalitar. Cei doi „lideri” ai regimului denaturat din orfelinat sînt, de fapt, într-o relație de simbioză: maestrul, în special, consideră că ceea ce face este pentru binele şi bunăstarea socialismului, iar orfanii sînt „antrenați” pentru a deveni supuşii din viitor. Mai mult decît atît, chiar discursul lui sugerează o involuție a sinelui, reprezentînd o altă față a regimului, iar următoarea secvență va fi mai mult decît lămuritoare în această privință: „Înainte de a începe exercițiile militare, pedagogul Szanto obişnuieşte să ne țină un discurs. […]. Ca soldați, trebuie să fim mai răi ca diavolii. Să slujim cu prețul vieții cauza comunistă. Să lichidăm urgent pericolul. Să-l iubim mai presus de Dumnezeu pe Tătuca Ceauşescu” (p. 21). De remarcat faptul că pedagogul şi aghiotantul său nu sînt doar oameni aflați la periferia societății. Regimul le-a corupt latura interioară prin îndoctrinare şi au devenit, pas cu pas, o nouă categorie umană perversă şi meschină, un homo sovieticus în stare embrionară…
Dar imaginea pedagogului opresiv nu este, totusi, o noutate. Să ne amintim doar de volumul Rebarbor (1971) al lui Alexandru Monciu-Sudinski, un scriitor astăzi puțin frecventat, dar care a lăsat pentru posteritate un volum de povestiri memorabil. Pedagogul creat de Sudinski, în unele texte, are cîteva elemente comune cu Szanto: amîndoi, spre exemplu, au involuat din cauza societății comuniste care le întunecă gîndirea, devenind doar simple umbre care nu încearcă altceva decît să distrugă. Mai mult decît atît, comportamentul lor sugerează un stadiu de involuție la nivelul psihicului. A se înțelege: pentru aceşti „tirani”, exercitarea puterii reprezintă nu doar satisfacerea dorinței de a deține controlul, ci şi respectarea unui comportament josnic, care a rămas viu în memoria celor care au trecut prin torturile Securității.
Cu o naturalețe aparte a scrisului, creatorul Federeilor nu se opreşte la o descriere banală a orfelinatului. Din contra: din moment ce romanul nu are un fir epic anume, secvențele se succed uneori într-un ritm alert, iar temporalitatea evenimentelor nu este întotdeauna respectată. Pentru a antrena imaginația cititorului, autorul a ales avantajele stilistice ale unui unreliable narrator, jonglînd, astfel, cu formulele artistice. Poate aici rezidă farmecul textului: incongruența epicului este provocatoare, iar pentru a accentua ideea autenticității scriiturii, prozatorul preferă o tehnică cunoscută, care apare şi în volumele de poezii: procedeul rememorării, valorizat din nou pentru că pune sub semnul întrebării veridicitatea episoadelor. În cele mai îngrozitoare momente (de obicei, acestea sînt de factură sexuală…), protagonistul se închide în sine şi caută refugiu în fantezie. De altfel, imaginația contribuie la formarea unui alt univers, unul lăuntric, departe de realitatea imediată. În baia comună, spre exemplu, naratorul se retrage în fantezie atunci cînd observă că ceilalți devin agresivi, iar astfel de momente sînt frecvente. Nu lipsesc, desigur, reflecțiile despre condiția sa de om, care conturează şi mai exact personalitatea copilului orfan. Fragmentul următor nu este relevant doar în acest sens, ci scoate în evidență şi vitalitatea limbajului utilizat de Nicolae Avram: „Am senzația propriei mele inutilități. Propriei inferiorități. Mă simt mic, un vierme abia ieşit din rahat. Şi aşa şi sînt. […]. Am trăit alături de viermi, de ciumpălaci, m-am hrănit cu hoituri şi putreziuciuni, era firesc să devin eu însumi un vierme. Mi s-a spus şi repetat de atîtea ori că sînt un vierme, încît cînd mă uit în oglindă văd un vierme. Am chipul şi asemănarea unui vierme” (p. 89). Ce este real şi ce este imaginar? Ce trăieşte cu adevărat protagonistul? Aceste întrebări vor incita, cu siguranță, cititorul, deoarece textul este savuros şi datorită faptului că „tonalitatea” se schimbă de la un plan narativ la altul. Tonul dramatic, de pildă, este uneori abandonat, preferîndu-se unul mai „relaxat”, melancolic, dar această stare se află în relație cu personajul care apare în titlul cărții: Mamé. Secvențele în care acest caracter este implicat reprezintă un moment de „relaxare” a narațiunii. Atunci cînd alunecările în lumea imaginației par a fi „derutante” apare imediat un intermezzo care tinde să stabilizeze tensiunea epică.
Sigur, romanul ascunde şi alte surprize sau, mai bine spus, „capcane” de interpretare dincolo de aspectele menționate pînă în acest moment. Există, de exemplu, un episod în care perspectiva narativă este atribuită unui alt personaj. Cine este tînărul Dante şi ce rol are el în construcția textului? Dar acestea sînt doar o parte din elementele compoziționale care merită descoperite…
Mamé este un roman diferit față de celelalte producții literare ale momentului din România. Îndrăzneț, cu o tematică inedită, sensibilă şi puțin abordată , volumul îl transformă pe Nicolae Avram într-un prozator care promite multe, iar textul din 2016 are toate şansele să atragă atenția publicului, mai ales datorită construcției stilistice de mare expresivitate.