Regăsirea rădăcinilor

 Am părăsit Timişoara, oraşul în care m-am născut şi m-am şcolit, în 1984, anul absolvirii facultății. Acum 32 de ani. De atunci am mai revenit în oraşul copilăriei şi tinereții mele doar în vacanțe sau cu diverse prilejuri mai vesele sau mai triste. De când mă ştiu, oriunde eram, am simțit Timişoara ca locul pe care îl consideram ca fiind „acasă” şi atât. Un loc al relaxării (nu am lucrat nicio secundă în Timişoara) populat cu oameni dragi şi chipuri familiare, fără alt trecut decât amintirile mele personale, tot mai şterse pe măsura trecerii timpului. Trei tomuri impozante, apărute în ultimii ani, m-au făcut însă să înțeleg altfel greutatea istorică şi evoluțiile culturale din acest spațiu geografic, căruia îi datorez integral formarea mea intelectuală şi, în bună măsură, felul în care privesc şi înțeleg astăzi lumea.
Dicționar al Scriitorilor din Banat, coordonat de Alexandru Ruja, Horst Fassel, Szekernyés Janos şi Jiva Milin, în care, pentru prima dată, pe lângă scriitorii de limba română, erau prezentați şi scriitorii de limba germană, sârbă, maghiară, cu fişe complete, conținând elementele de specificitate ale scrisului lor, sursele lor de inspirație şi opțiunile estetice, fapt menit să completeze şi să îmbogățească spectaculos tabloul literar al unui teritoriu mult mai dens în valori artistice decât se putea crede. Un tom esențial peste care, cred, s-a trecut prea uşor la vremea apariției lui.
Istoria Banatului. Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere, excelenta antologie de texte coordonată de Victor Neumann, la care, pe lângă istoricii români au contribuit şi specialişti din Serbia şi Ungaria.
Deloc în ultimul rând, chiar dacă, din punct de vedere cronologic, este cea mai recentă aparție, masivul tom al lui Cornel Ungureanu, Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte, întregeşte tabloul, completând perspectiva cantitativă a dicționarului cu cea a gustului literar al celui mai respectat istoric literar al zonei.
Cu un dicționar, cvasi-exhaustiv (literatura este, totuşi, un domeniu în evoluție şi, mai mult ca sigur, din 2005 până acum, au mai apărut scriitori reprezentativi), o istorie literară semnată de unul dintre criticii de prestigiu şi o serioasă istorie a acestui spațiu geografic trasnfrontalier, fiecare dintre ele având câteva sute bune de pagini, se poate spune fără a greşi că Banatul este astăzi una dintre zonele de invidiat ale României în privința posibilităților de a-şi asuma şi face cunoscută o identitate istorică şi o specificitate culturală.
De numele lui Cornel Ungureanu se leagă în primul rând introducerea conceptului de geografie literară în studiul creațiilor scrise. Privit, inițial, de unii, cu destul scepticism şi ironie, ca un moft al istoriei literare, sau, şi mai rău, văzut de alții ca un pas pervers spre secesiunea unor regiuni şi chiar dezmembrarea țării, acest concept şi-a luminat sensurile cu fiecare carte a profesorului timişorean şi astăzi toată lumea este de acord, de pildă, că literatura din Banat este mult mai aproapiată de spiritul Mitteleuropean (prin fosta apartență la spațiul austro-ungar şi „contaminările” reciproce cauzate de mixajul etnic) decât de cel al literaturii care se practică în Moldova (unde influențele majore vin mai degrabă din literatura franceză şi rusă) sau din Muntenia (unde prevalează tot modelul francez, atins de influențe balcanice şi turce). Nu este mai puțin adevărat că scriitorii români au putut să circule nestingheriți între aceste entități geografice diferite (prin publicarea în reviste de limba română care apăreau în toate provinciile româneşti şi chiar dincolo de frontierele lor), fapt susceptibil să impună modele narative sau/şi teme de inspirație, ieşite din tradițiile literare ale zonelor respective. Mă şi întrebam, cu alt prilej, dacă apartenența unui scriitor la un anumit spațiu de geografie literară ține de apartenența sa la entitatea teritorială respectivă (prin naştere sau prin stabilirea ulterioară, de relativ lungă durată) sau de realitatatea operei (care poate să facă referire la acest spațiu geografic, chiar dacă biografia autorului are prea puține puncte de legătură cu el). În Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte, Cornel Ungureanu pare, mai degrabă, să combine cele două criterii. Plaja sa de scriitori este foarte întinsă, de la poeții în grai bănățean (Victor Vlad Delamarina şi Marius Munteanu, de pildă, până la Camil Petrescu, Lucian Blaga, G. Călinescu şi Liviu Rebreanu şi de la Nicolae Breban, la Miloš Crnjanski, Franyó Zoltán şi Herta Müller). Altminteri, fiecare dintre autorii selectați beneficiază de studii critice în toată puterea cuvântului, analiza lui Cornel Ungureanu, fiind mereu fixată pe acordul fin. Iată, spre exemplificare, un fragment despre Mariana Şora: „Personalitatea Marianei Şora, scriam altădată, se înrudeşte cu cea a lui Jeni Acterian (n. 1916). Prin idealismul funciar, vocația (auto)analizei şi a (auto)exigenței, hiperluciditate şi hipersensibilitate; prin pasiunea pentru filosofie, lectură şi scrierea diaristică; prin încrederea în valorile spiritului şi ale culturii. Spre deosebire de autoarea Jurnalului unei fete greu de mulțumit, ea şi-a înfrânt demonii care i-au erodat edificiul sufletesc: nemulțumirea de sine, complexul ratării şi al risipei, păcatul lenei, inapetența (auto)disciplinării, inconstanța efortului intelectual. A fost o învingătoare, fiindcă a reuşit să se autodepăşească şi să se construiască pe sine.” (p. 106)
De multe ori, citind cartea lui Cornel Ungureanu, am avut sentimentul că muşc din madlena lui Proust. Chipuri, gesturi şi vorbe din alte vremuri mi-au invadat mintea. Spiritul critic aproape că mi s-a tocit şi am privit-o cu melancolia visătoare cu care priveşti un album cu poze alb-negru din vremuri demult apuse. Scriitori pe care i-am privit cu admirație sau doar cu curiozitate, cu care am schimbat vorbe, am râs, le-am strâns mâna, despre ale căror cărți am scris în anii mei de ucenicie într-ale cronicii literare, dar cărora le pierdusem demult urma, mi-au reapărut brusc în fața ochilor după zeci de ani. În dreptul numelui unora dintre ei era trecută (dacă mă gândesc la anii care au trecut, absolut firesc), o dată a morții. Îmi amintesc de Andrei A. Lillin, pe care în primii ani ai copilăriei îl vedeam trecând aproape zilnic pe strada Pescarilor, care dădea în parcul Doina şi pe care, după înfățişare, mi-l imaginam a fi un pianist sau un compozitor de muzică clasică. Presupun că locuia undeva în zonă. De Nicolae Țirioi, în redacția revistei „Orizont”, cu chipul său uscățiv, foarte potrivit pentru un critic literar, de Traian Liviu Birăescu, profesorul meu de la universitate, care aproape că nu mai avea vedere, dar, a cărui efervescență intelectuală era intactă, ba chiar a scos un roman în perioada respectivă, de Franz Liebhard şi Vladimir Ciocov, despre care am scris unele dintre primele mele cronici în „Orizont”, de o mulțime de nume familiare, pe care nu mai pot să le asociez niciunei figuri, despre care nu mai ştiu exact dacă am scris sau le-am (şi) cunoscut, de lungile discuții cu discuții cu Eugen Todoran, când ne întâlneam întâmplător la ieşirea din Universitate şi îl conduceam povestind până la el acasă, de aparițiile sobre, dar destinse ale lui Ion Arieşanu în birourile redacționale de la „Orizont”.
O lume care nu mai există, dar despre care am înțeles acum, după citirea impunătorului tom al lui Cornel Ungureanu că face parte din mine, din formarea mea ca om şi din structura mea intelectuală.
Acum mai bine de treizeci de ani, Cornel Ungureanu, cel care era şi atunci criticul literar numărul unu în Timişoara, mi-a pus pixul în mână, m-a împins şi s-a ținut scai de capul meu să scriu critică literară. Habar n-am dacă am reuşit să devin critic, dat atâta cât sunt, i se datorează în totalitate. Tot el m-a ajutat prin această carte, să-mi regăsesc originile şi identitatea intelectuală. Sunt 100% un produs al Banatului cultural! Mulțumesc din suflet, domnule profesor.