Cronica ideilor
Nicoleta Dabija
Filmul, peştera artei
Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016
Nu sunt un mare fan al celei de-a şaptea arte. Nu am fost şi probabil nu voi deveni vreodată un cinefil adevărat oricât de multe filme aş vedea în viața asta. La prea multe nu mă voi uita, căci nu am continuitate în vizionare. Un film pe săptămână, unul pe lună? Nu, sunt într-un an cam trei perioade pe care le dedic filmelor. Se creează atunci o nevoie din care pot ieşi totuşi repede, într-o săptămână ori două. Se zice că Wittgenstein fugea seara la cinema ca să urmărească hipnotizat imaginile în succesiune de pe un ecran. Poate despre acelaşi dezechilibru e vorba, vindecabil prin istoria în desfăşurare pe o peliculă, uitând de concepte. Numai că la mine se face seară de câteva ori pe an… Dar e drept, nici eu nu sunt Wittgenstein.
Nu vreau să fiu nedreaptă cu filmul. Nu spun nici că e mai puțin important decât pictura sau muzica, de exemplu. Sunt capodopere pe care le-am văzut ori ştiu că trebuie să le văd, sunt regizori irepetabili şi inconfundabili, însă lumea cinematografică nu mă reține, iar dacă nu mă poate închide decât pentru câteva zile înseamnă că nu e lumea mea. Înseamnă că am întors odată capul spre lumina din spatele meu şi am făcut drumul către ieşire. Lumea mea e universul ideilor, e realitatea luminoasă din afara peşterii lui Platon. Cinefili sunt cei ce se lipesc de ecranul cinematografului sau televizorului şi nu vor să iasă la lumină, nu vor să ştie că lumea adevărată e alta, nu vor nici măcar să se uite în spate, să întoarcă puțin capul. Cred doar în umbrele proiectate pe ziduri şi sunt fericiți. Filmele sunt peştera artei.
Nu pot spune nici că refuz filmul întrucât prefer cărțile. Mă şi enervează permanenta comparație care se face între ele. Sunt două limbaje distincte, care folosesc metode şi tehnici diferite şi ajung altfel la cei ce le încearcă. În ciuda asemănărilor, diferențele îmi par mult mai relevante şi mai greu de depăşit. De aceea, prefer să cred că e vorba de structura lăuntrică a fiecăruia. Pe mine mă refuză filmul, această aparență de adevăr manipulatoare. Îl asociez cu tenebrele inconştientului, iar eu nu pot sta acolo, fac orice efort să mă îndrept iarăşi spre lumină, spre eul meu solar. Filmul are, altfel spus, un limbaj prea brutal, prea direct, te loveşte şi nu poți să te aperi. Întreg procesul de pe ecran invadează şi domină. Se face întuneric, iar sufletul meu vrea la soare. Filmul, cu faptele lui în continuă mişcare, nu mă lasă să gândesc şi înghit ce mi se dă, chiar fără să mestec de multe ori. Interpretarea regizorului-dumnezeu asupra unei întâmplări, situații, relații umane face din mine o marionetă. Şi marioneta rămâne apoi ore, zile, sub influența acelei interpretări, incapabilă să se rupă, să meargă mai departe de una singură.
Nu iubesc prea tare filmul şi fiindcă e arta cea mai apropiată de trăirea reală, trădând-o în fapt. Da, contemporanii au găsit metoda de a reține viața pe o bandă flexibilă de celuloid şi apoi într-o cutie neagră. Dar filmul înseamnă extragerea unei bucăți de viață, alcătuită din câteva întâmplări alese ca să închege mesajul acela pe care regizorul îl are în minte. Filmul e o existență care trişează, o viață în miniatură. Îți înşiră câteva momente ce se leagă cumva şi îți impune să iei de bun sensul lor. O viață nu e niciodată ca în filme. Ea este întotdeauna mai puțin sau mai mult decât un film, depinde cum o priveşti. Viața nu taie şi nu lipeşte, viața are continuitate, chiar dacă prin continuitate înțelegem şi timp mort, somn, plictiseală, epuizare. Să vă dau un singur exemplu. Replicile sunt mereu prea inteligente. Nu mă refer bineînțeles la filmele americane, ori de duzină, căci nu îmi permit să îmi pierd vremea cu ele. Vorbesc de cele care merită cu adevărat văzute. Protagoniştii dau impresia că vin din altă lume. În realitate, rar şi numai din întâmplare, ne ies replici atât de bune. Nu e frustrant să fie personajele de film mereu mai deştepte decât tine? Filmul este o artă care te amăgeşte (ca toate artele?), filmul te face să îți doreşti prea mult, să crezi că pot fi ale tale bogăția, iubirea ori alte fantasme. Filmul ciopârțeşte viața, chiar concentrând-o, esențializând-o. Te duci la cinema ca să visezi. Iar filmul îți schimbă dispoziția, te pune pe gânduri şi activează centrul dorințelor. Te întorci în lumea ta şi totul îți pare mult prea banal. Imaginea iluzionează, falsifică. Cinematografia este arta celor care nu iubesc îndeajuns viața.
Şi totuşi, filmul este preferat în acest timp al imaginii, al vitezei, al tehnologiei, al realității virtuale, al superficialității. Un timp în care oamenii preferă rețelele de socializare, transformarea lor înşişi în personaje fictive, decât confruntarea cu realitatea şi asumarea neajunsurilor personale. Te poți arăta cum pofteşti, poți să atingi un ideal al sinelui propriu numai în realitatea virtuală, dând interlocutorului imaginar fotografiile tale prelucrate, prezentându-te în latura ta mai bună, păstrând tăcerea asupra a ceea ce crezi că va deranja, că te va marginaliza etc. E un timp al refuzului realității, un timp în care istoria se învață din filme şi se face la televizor (cum scria, anunțând intrarea în postistorie, încă din anii ‘70, Villém Flusser.(1)) Da, filmul, televizorul, facebook-ul te țin la curent cu ce se întâmplă afară. Şi atunci de ce să mai ieşi din casă?
P.S. – N-aş fi făcut această mărturisire, nu m-aş fi expus atât de prosteşte poate judecății cititorilor mei, dacă nu aş fi citit cartea lui Ioan Big, Sexul… Crucea lui Ken Russell.(2) Şi explicația e foarte simplă. Ioan Big e un autor care te face să îți fie ruşine de ignoranța ta în materie de film, şi nu numai. Să îți fie ruşine şi că ai atâtea prejudecăți, verdicte cu privire la arta cinematografică. Cronica mea e, astfel, un fel de scuză, un fel de a cere iertare. Nu îmi place să fac elogiul autorilor. Prefer cărțile şi cum se mişcă în ele ideile. Dar de data aceasta m-a intrigat în egală măsură omul, care pare să fie o enciclopedie pe două picioare. De la un capăt la altul al lecturii nu mi-a pierit uimirea asupra felului în care Ioan Big reuşeşte să rămână lucid, să nu piardă şirul şi, în sfârşit, să se descurce şi să pună în ordine puhoiul de informații din cinematografie, muzică, literatură, pictură etc.
Cartea lui Big e fascinantă şi prin ritmul pe care-l impune, unul alert, viu, pasional, întocmai ca o succesiune de imagini pe o peliculă în acțiune. E o carte pe care o citeşti ca pe un roman strălucit şi pe care o poți vedea în acelaşi timp, o carte pe care nu o poți lăsa la jumătate şi care te provoacă să îți faci timp pentru vizionare. V-o recomand! Şi mai adaug atât: dacă despre orice mare regizor aş găsi o carte similară, ar putea ieşi din mine o cinefilă.
Nu vreau să fiu nedreaptă cu filmul. Nu spun nici că e mai puțin important decât pictura sau muzica, de exemplu. Sunt capodopere pe care le-am văzut ori ştiu că trebuie să le văd, sunt regizori irepetabili şi inconfundabili, însă lumea cinematografică nu mă reține, iar dacă nu mă poate închide decât pentru câteva zile înseamnă că nu e lumea mea. Înseamnă că am întors odată capul spre lumina din spatele meu şi am făcut drumul către ieşire. Lumea mea e universul ideilor, e realitatea luminoasă din afara peşterii lui Platon. Cinefili sunt cei ce se lipesc de ecranul cinematografului sau televizorului şi nu vor să iasă la lumină, nu vor să ştie că lumea adevărată e alta, nu vor nici măcar să se uite în spate, să întoarcă puțin capul. Cred doar în umbrele proiectate pe ziduri şi sunt fericiți. Filmele sunt peştera artei.
Nu pot spune nici că refuz filmul întrucât prefer cărțile. Mă şi enervează permanenta comparație care se face între ele. Sunt două limbaje distincte, care folosesc metode şi tehnici diferite şi ajung altfel la cei ce le încearcă. În ciuda asemănărilor, diferențele îmi par mult mai relevante şi mai greu de depăşit. De aceea, prefer să cred că e vorba de structura lăuntrică a fiecăruia. Pe mine mă refuză filmul, această aparență de adevăr manipulatoare. Îl asociez cu tenebrele inconştientului, iar eu nu pot sta acolo, fac orice efort să mă îndrept iarăşi spre lumină, spre eul meu solar. Filmul are, altfel spus, un limbaj prea brutal, prea direct, te loveşte şi nu poți să te aperi. Întreg procesul de pe ecran invadează şi domină. Se face întuneric, iar sufletul meu vrea la soare. Filmul, cu faptele lui în continuă mişcare, nu mă lasă să gândesc şi înghit ce mi se dă, chiar fără să mestec de multe ori. Interpretarea regizorului-dumnezeu asupra unei întâmplări, situații, relații umane face din mine o marionetă. Şi marioneta rămâne apoi ore, zile, sub influența acelei interpretări, incapabilă să se rupă, să meargă mai departe de una singură.
Nu iubesc prea tare filmul şi fiindcă e arta cea mai apropiată de trăirea reală, trădând-o în fapt. Da, contemporanii au găsit metoda de a reține viața pe o bandă flexibilă de celuloid şi apoi într-o cutie neagră. Dar filmul înseamnă extragerea unei bucăți de viață, alcătuită din câteva întâmplări alese ca să închege mesajul acela pe care regizorul îl are în minte. Filmul e o existență care trişează, o viață în miniatură. Îți înşiră câteva momente ce se leagă cumva şi îți impune să iei de bun sensul lor. O viață nu e niciodată ca în filme. Ea este întotdeauna mai puțin sau mai mult decât un film, depinde cum o priveşti. Viața nu taie şi nu lipeşte, viața are continuitate, chiar dacă prin continuitate înțelegem şi timp mort, somn, plictiseală, epuizare. Să vă dau un singur exemplu. Replicile sunt mereu prea inteligente. Nu mă refer bineînțeles la filmele americane, ori de duzină, căci nu îmi permit să îmi pierd vremea cu ele. Vorbesc de cele care merită cu adevărat văzute. Protagoniştii dau impresia că vin din altă lume. În realitate, rar şi numai din întâmplare, ne ies replici atât de bune. Nu e frustrant să fie personajele de film mereu mai deştepte decât tine? Filmul este o artă care te amăgeşte (ca toate artele?), filmul te face să îți doreşti prea mult, să crezi că pot fi ale tale bogăția, iubirea ori alte fantasme. Filmul ciopârțeşte viața, chiar concentrând-o, esențializând-o. Te duci la cinema ca să visezi. Iar filmul îți schimbă dispoziția, te pune pe gânduri şi activează centrul dorințelor. Te întorci în lumea ta şi totul îți pare mult prea banal. Imaginea iluzionează, falsifică. Cinematografia este arta celor care nu iubesc îndeajuns viața.
Şi totuşi, filmul este preferat în acest timp al imaginii, al vitezei, al tehnologiei, al realității virtuale, al superficialității. Un timp în care oamenii preferă rețelele de socializare, transformarea lor înşişi în personaje fictive, decât confruntarea cu realitatea şi asumarea neajunsurilor personale. Te poți arăta cum pofteşti, poți să atingi un ideal al sinelui propriu numai în realitatea virtuală, dând interlocutorului imaginar fotografiile tale prelucrate, prezentându-te în latura ta mai bună, păstrând tăcerea asupra a ceea ce crezi că va deranja, că te va marginaliza etc. E un timp al refuzului realității, un timp în care istoria se învață din filme şi se face la televizor (cum scria, anunțând intrarea în postistorie, încă din anii ‘70, Villém Flusser.(1)) Da, filmul, televizorul, facebook-ul te țin la curent cu ce se întâmplă afară. Şi atunci de ce să mai ieşi din casă?
P.S. – N-aş fi făcut această mărturisire, nu m-aş fi expus atât de prosteşte poate judecății cititorilor mei, dacă nu aş fi citit cartea lui Ioan Big, Sexul… Crucea lui Ken Russell.(2) Şi explicația e foarte simplă. Ioan Big e un autor care te face să îți fie ruşine de ignoranța ta în materie de film, şi nu numai. Să îți fie ruşine şi că ai atâtea prejudecăți, verdicte cu privire la arta cinematografică. Cronica mea e, astfel, un fel de scuză, un fel de a cere iertare. Nu îmi place să fac elogiul autorilor. Prefer cărțile şi cum se mişcă în ele ideile. Dar de data aceasta m-a intrigat în egală măsură omul, care pare să fie o enciclopedie pe două picioare. De la un capăt la altul al lecturii nu mi-a pierit uimirea asupra felului în care Ioan Big reuşeşte să rămână lucid, să nu piardă şirul şi, în sfârşit, să se descurce şi să pună în ordine puhoiul de informații din cinematografie, muzică, literatură, pictură etc.
Cartea lui Big e fascinantă şi prin ritmul pe care-l impune, unul alert, viu, pasional, întocmai ca o succesiune de imagini pe o peliculă în acțiune. E o carte pe care o citeşti ca pe un roman strălucit şi pe care o poți vedea în acelaşi timp, o carte pe care nu o poți lăsa la jumătate şi care te provoacă să îți faci timp pentru vizionare. V-o recomand! Şi mai adaug atât: dacă despre orice mare regizor aş găsi o carte similară, ar putea ieşi din mine o cinefilă.