B. Ioanide şi magia ordinii

 Sunt cărți pe care regret că nu le-am scris, încă.
Sunt cărți pe care regret că nu le-am scris eu.
Sunt, în fine, cărți pe care regret că nu am avut eu privilegiul de a le edita. Prima dintre ele este cartea lui Dragoş Gheorghiu, Brâncuşi arhitect, căreia îi făcusem şi coperta, pentru ca să apară în colecția Spații Imaginate, de la Editura Paideia, colecție pe care o coordonez din 1999 şi care, cum-necum, a ajuns aproape de 50 de titluri. Cealaltă carte este cea despre care scriu în cele ce urmează: Arhitectul B. Ioanide – Viața şi opera, de Mariana Celac, cu o ilustrație fotografică din seria Reconstrucții, pe potriva textului, de Iosif Kiraly. Cartea a apărut la Editura UNARTE în 2016 şi arată elegant, prețios, e o carte-obiect a cărei dimensiune vizuală este explicată de către autorul ei, dl. Kiraly.
Dar ce este textul? Mariana Celac reconstruieşte, din materialul literar furnizat de George Călinescu, anii de formare şi cariera arhitectului (din) Bietul Ioanide şi Scrinul negru, gusturile sale în materie de arhitectură, ba chiar şi un portofoliu de lucrări, spre final, în care se întrevede – jumătate descriere, jumătate distopie – imaginea unui Bucureşti socialist-realist mult dincolo de ceea ce au apucat să facă, pentru Festivalul tineretului din 1953, cei câțiva baştani ai arhitecturii româneşti staliniste. Spre pildă, pentru opera atunci construită (după un proiect al echipei conduse de Octav Doicescu care, se spune, a fost consiliat spre o revizitare a modelului operei dintr-o republică sovietică din Asia Centrală), Călinescu face referire la Teatrul Armatei Roşii de la Moscova, cel cu formă de stea pentagonală în plan, pe scena căruia pot fi aduse şi tancuri. În esență, este o minuțioasă operațiune de deconstrucție, în sens derridean, a textului şi a referințelor la care trimite acesta (dar şi bio-bibliografia lui Călinescu, dar şi bio-bibliografia personajelor pe care Călinescu le va fi avut ca model de fundal sau de subtext, precum Horia Maicu, sau Doicescu, sau poate Duiliu Marcu însuşi: în Post Dictum, autoarea descrie cum a ajuns la acest proiect de reinfuzare cu viață ficțională, extrasă mai degrabă din contextul istoric) a personajului arhitect.
Citesc şi recitesc cu plăcere intelectuală (dar şi cu părere de rău, cum ziceam) această carte pe care nu mulți confrați o vor înțelege. Cei care mai sunt în viață dintre cei ce ar fi putut aparține epocii aceleia trecute sunt din ce în ce mai puțini. Mă gândesc cu o undă de regret la discuția pe care aş fi avut-o cu savurosul arhitect senior şi bun prieten, Ion Mircea Enescu, cel care ne-a părăsit de câțiva ani, pe când avea aproape 92: pentru excelența sa, cum îi plăcea să i se spună, e, în materia romanelor călinesciene, revizitată de doamna Mariana Celac deopotrivă ironic şi istoric, viață, viața sa. Dar, din nefericire, Ciuli Enescu nu mai este şi, pentru generația tânără cartea de față va fi ea însăşi nu doar ficțiune (deloc fictivă, însă) şi istorie pură. Cei care sunt tineri ar putea să înțeleagă epoca dacă ar avea literatură critică destinată acesteia, dar nu o prea au şi, oricum, nu există mărturii ale făuritorilor ei, care au ales să tacă până la capăt.
În acelaşi timp, să spun că doamna Mariana Celac însăşi ne-a mai dat anul acesta o versiune practic nouă a ghidului de arhitectură modernă a Bucureştilor, întocmit împreună cu Marius Marcu Lapadat şi Octavian Carabela: o remarcabilă aducere la zi a informației din prima ediție, căreia i se adaugă acum, în cheie reflexiv-critică, şi contribuții pe care ni le-a lăsat pe plajă, după reflux, mareea imobiliară.

Magia ordinii de Marie Kondo

Mai cu seamă de la bula imobiliară încoace, revistele de lifestyle şi o anumită parte a rafturilor de cărți a fost măturată de obsesia referințelor orientale, de la Tantra pân-la Mantra: avem experți în aranjarea sau chiar proiectarea caselor după tot felul de diagrame, forțe sau percepte ale străbunelor religii asiatice. Arhitectura din Muzeul Satului nu mai e zen, nu mai e vastu shasta, nu mai e feng-shui, e un chin şi toate ies şui. Ştiu că, la ei acolo, câteva mari capodopere ale arhitecturii mai noi au fost orientate, proiectate şi şantierele lor au început când a reieşit din astrograme şi psihodramele şamanilor localnici, sau cum se cheamă prestatorii de servicii incantatorii pe acolo. Să ne înțelegem: religiile sunt spițele unei roți care duc către acelaşi mare Absent care e golul din centrul butucului roții. Căile sunt convergente. Dar nu sunt neapărat convins că e mai bine să privim înafara spițelor noastre pentru a găsi o rază care să ducă în centru.
Cartea de față am cumpărat-o, păcălit cumva de titlul în limba română. Dacă mă uitam cu atenție la casetă, vedeam că The Life Changing Magic of Tidying este sensibil altceva şi nu are neapărat de-a face cu interfața geometriei ca expresie a ordinii, fie aceasta naturală, fie ea reprodusă, prin arhitectură, mobilier sau rapoarte de orientare reciprocă între elementele acestuia din urmă. Marie Kondo are ambiții mult mai modeste decât geometria sacră sau ordinea în sensul de imagine a lumii. Ea vede ordinea ca rânduială, ca organizare a lumii interioare, cea în care ne trăim existența. Unitatea ei de măsură este camera care, dacă este bine organizată, structurată, va induce o formă a liniştii interioare în cei ce o utilizează. Citesc acest mic studiu gospodăresc cu multă îngăduință şi, complet dezordonat fiind eu însumi, cu pizmă: nu voi fi niciodată în stare să îmi mențin spațiul locativ în felul de ordine propus aici.
Dar înțeleg că un asemenea mod minimalist de a privi lucrurile derivă dintr-o perspectivă asupra lumii. Sunt un mare admirator al arhitecturii japoneze postbelice şi chiar cred că este una dintre puținele care care au reuşit imposibilul: şi tradiție şi contemporaneitate, coprezente. Puținele lucruri din casele japoneze permit, dacă nu cumva impun, o asemenea frugalitate, care poate fi dresată să stea locului, în ordine. La noi, ordinea este chiar o formă de magie. Mie, unuia, însă, lucrurile personale nu-mi stau în ordine nici cu slujbe…