Shakespeare vers cu vers

 Să fii spectator la teatru nu e lucru de colea, dar nici cine ştie ce originalitate nu se cere pentru asta. Toată lumea, îți vine să spui, merge, măcar o dată în viață, la teatru. Greşit. Nu toată lumea merge, măcar o dată în viață, la teatru, după cum nu toată lumea a scris vreodată în viață o poezie, aşa cum ne predica un cântec celebru cândva. În general, teatrul nici nu echivalează cu poezia, deşi multe texte scrise pentru teatru, mai ales cele clasice, au o mare forță poetică. Deseori mai mare decât cele ce se cred, sau despre care autorii lor cred, că sunt poezie pur şi simplu.
Dar câți spectatori se gândesc, atunci când urmăresc, fie şi nu cu sufletul la gură, vreun spectacol de teatru, la momentul când autorul a scris textul care se rosteşte acolo? Mă îndoiesc că sunt foarte mulți. De pildă să te gândeşti, când asişti la trista poveste a pescăruşului cehovian, la starea în care era marele scriitor atunci când punea pe hârtie, că pe vremea aceea textele se puneau pe hârtie, nu pe desktop, ceea ce auzi răsunând de pe scenă. Sau să vezi aievea mâna care scrie, ca să reproduc un admirabil titlu de carte de critică de altădată. Autor: Dan Cristea. Mâna aceea, atunci când te uiți dumneata la Nina Zarecinaia care vrea să fie actriță mare şi nu reuşeşte să fie mai mult decât o comediană (aproape) de bâlci, nu mai e demult altceva decât praf şi pulbere, undeva în Rusia dinainte de „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, care, cum se ştie, a avut loc în noiembrie. Şi câte mâini s-ar mai putea măsura, în trecutul lor sau chiar în prezentul material, cu acelea care au pus pe hârtie replicile Pescăruşului, ori ale lui Richard III, Hamlet, Romeo şi Julieta, Macbeth, Furtuna etc., ca să mă apropii de ceea ce urmează. Nişte mâini care nu s-au întâlnit niciodată altfel decât într-un prezent imaterial şi etern, cel al marii arte. A teatrului, dar de fapt a poeziei.
În foaierul Teatrului Globe, cel care reproduce întrucâtva alcătuirea unde s-a înfățişat prima oară ceea ce scria mâna lui Shakespeare, atunci încă existentă, palpabilă, nu praf şi pulbere ca astăzi, e o maşinărie originală, rod al unei minți ascuțite. Un alt mod de a-şi celebra Marele Autor. Într-un fel de vitrină precum cele de la muzeele de ştiințe naturale ori cele cu documente străvechi, a fost instalată un fel de maşină de scris electrică având la vedere toate firele şi fişele ca de la centralele telefonice (de altădată şi ele), care din când în când scoate un zgomot de adevărată maşină de scris electrică şi se opreşte.
Nimeni nu ştie în ce ritm scria Shakespeare, ba unii nici nu vor să mai creadă că Shakespeare a existat, ca-ntr-o poezie ulterioară despre Eminescu a unui poet român faimos. N-o fi existat el, dar există piesele lui, poezia lui, din sonete şi din textele dramatice, ceea ce e mai mult decât o simplă prezență de stare civilă, cu care ne putem mândri (de ce?) toți, în mod egal ca-n orice democrație, fie ea şi a naturii, vorba altui poet, tot faimos şi el, ca şi primul, dar nici unul ca Shakespeare. Încă. Ei bine, maşina aia de scris, maşina aia de imprimat scoate la câteva secunde un vers, un rând dintr-o piesă a lui Shakespeare. În după amiaza când am văzut-o eu, maşina imprima pe un sul nesfârşit care se derula încet textul lui Hamlet, rând cu rând. Vedeai şi te fascina, dacă erai în stare de asta, cum apare povestea Prințului de la Dania (ca să reproduc titlul primei traduceri în româneşte), poezia acelui text de neuitat, cuvânt cu cuvânt. Jos, în spatele maşinii, se adunase deja multă hârtie, căci probabil textul curgea acolo de dimineață, dar nu-ți mai venea să te desprinzi de această alcătuire care tinde să reproducă procesul creației unui autor genial, care este o marcă pentru Regatul Unit, mai mult decât campionii trecători ai Brexit-ului, atât de celebri în clipa asta şi atât de pieritori mâine dimineață. Sigur, nimeni, nici o maşină din lume nu e capabilă, încă, să reproducă exact procesul creației, dar măcar aparența sa ne-o poate reda.
Lumea nu se prea oprea în fața acestei minuni care ar fi avut loc sub ochii ei, ai lumii, dacă lumea ar fi avut ochi pentru asta. Nu se ştie cât de repede scria Shakespeare, probabil că destul de repede din moment ce, trăind nu prea mult, ia, 52 de ani acolo, a scris totuşi atâtea texte geniale. Poate de aceea şi maşina fusese programată să emită rar câte-un vers, într-un ritm care, pentru o pană de gâscă, ar fi echivalat cu o viteză (de croazieră) destul de mare.
Matei Vişniec a scris o piesă care se intitulează Maşinăria Cehov. Atunci, acolo, în foaierul de jos al Teatrului Globe de pe malul Tamisei, asistam la funcționarea unei maşinării Shakespeare. O idee care nu i-a venit nici unui român ca s-o aplice lui Eminescu de pildă. De care mi-am şi adus aminte acolo… „Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al sufletului meu,/ Isvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând şi le repet mereu./ Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,/ Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;/ Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe/ Şi-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe”. […] „Căci tot ce simt, de este rău sau bine/ -Destul mă simt - tot ție-ți mulțumesc/Tu mi-ai deschis a ochilor lumină,/ M-ai învățat ca lumea s-o citesc,/Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala.”