Locul unde marea îşi aduce aminte

 Sandra Benítez, scriitoare nord-americană de origine portoricană, a fost recompensată cu mai multe premii literare pentru primul său roman, A Place Where the Sea Remembers (1994). Autoarea ține cursuri de scriere creativă în Minnesota, iar diferite povestiri ale sale au apărut în numeroase reviste şi antologii de proză scurtă. Romanul acesta e o poveste tulburătoare despre dragoste şi disperare, despre speranță şi moarte, aducând pe scena literară nord-americană o serie de personaje care nu pot fi uitate uşor. În centrul acțiunii, se află familia lui Candelario Marroquín, a cărui soție, Chayo, va da naştere copilului pe care amândoi îl aşteptaseră atât de mult timp. Numai că bucuria lor se împleteşte la tot pasul cu evenimentele tragice care marchează viața tuturor locuitorilor din Santiago, satul mexican unde se petrece acțiunea.


În ziua care urmă promovării lui în funcția de salatier, Candelario Marroquín îşi vopsi uşa casei cu un albstru de nuanța ouălor de măcăleandru. Albastrul era o adevărată obsesie pentru el. Încă din adolescență, îşi găsea alinarea în albastrul acela, cu totul special, al fiecărei dimineți. Stelele azurii de pe marginea mantiei Fecioarei îl făceau, aproape întotdeauna, să se cufunde în rugăciune. Iar cobaltul scânteietor al mării îi provoca o asemenea agitație, încât, uneori, trebuia chiar să înceteze s-o privească, întorcându-se cu spatele. „Când vine vorba de albastru”, spunea Chayo, soția lui, „cine poate să-l mai înțeleagă?” Nu era acasă când el începuse să vopsească uşa. Se dusese cu un coş plin cu flori de hârtie pe plajă, sperând să reuşească să le vândă turiştilor.
Candelario îşi vedea de treabă în jurul uşii sale, parcă într-un soi de ritual desfăşurat în tăcere. Fiecare mişcare a pensulei avea darul de a-l potoli şi de a-l lăsa din ce în ce mai împăcat. Acum că avansase de la poziția de biet chelner la cea de salatier, avea să poarte centură lată şi papion apretat. Trupul lui scund şi îndesat va arăta distins şi plin de importanță în încăperea aceea în care luau masa atâția oameni. Îi va creşte salariul, iar bacşişurile aveau să se înmulțească şi ele. În anii de când se căsătoriseră, Candelario şi Chayo munciseră din greu şi câştigaseră foarte puțin. Aşa era viața aici, la Santiago. Pe vremea când trăia dincolo de lanțul de munți ce se întindeau până la Mexico City, Candelario lucrase la îmblânzirea taurilor care apoi erau trimişi să lupte la corride. Munca era foarte dură, dar avea întotdeauna ce mânca şi, de cele mai multe ori, îi rămâneau destui bani şi pentru un pahar-două de pulque la crâşmă.
De când se însurase, devenise un om mult mai aşezat. La insistențele lui Chayo, părăsise munca cu taurii, pentru o viață ceva mai liniştită. Nici măcar nu se mai ducea să bea câte un pahar, căci banii pe care-i câştiga la restaurant nu-i mai permiteau un astfel de lux. Chayo resimțea din plin, la rândul ei, greutățile vieții de zi cu zi. Uneori, turiştii erau atât de pricepuți la târguială, că nu prea putea conta pe câştigul de pe urma vânzării buchetelor ei. Dar toate astea țineau deja de trecut. Acum, că era salatier, soarta lor avea să se îmbunătățească.
Era o zi foarte potrivită pentru vopsit. Soarele strălucea sus pe cer, iar vântul abia de adia. Candelario Marroquín se dădu cu pas înapoi, ca să-şi admire opera. Lacul se întinsese uniform pe suprafața de metal. În partea de sus, unde vopseaua aproape că se uscase, uşa reflecta strălucirea dimineții. „Pot să-i mulțumesc patronului pentru asta”, se gândi el. Don Gustavo del Norte era patronul restaurantului unde lucra Candelario. Don Gustavo era un om impozant, cu cărnurile cam lăsate, însă surprinzător de iute în mişcări. Deschisese localul la puțină vreme după ce se mutase la Santiago. Cu cinci luni în urmă, el se hotărâse să plece din Guadalajara, unde locuise mulți ani. Acolo, avea o fabrică de sticlărie în sătucul Tlaquepaque, aflat în apropiere de oraş. Candelario Marroquín nu călătorise niciodată atât de departe, şi nici nu-şi putea imagina un sat care să aibă tot felul de mici magazine, toate depinzând de mofturile turiştilor. Îl întrebase pe Hortencio, cel care răspundea de sectorul vinuri la restaurant, câte ceva despre toate astea. Hortencio lucrase pentru don Gustavo şi la fabrica de sticlărie şi se pricepea la negustori şi negustorii, ca şi la felul cum merg treburile într-un oraş mare, cum e Guadalajara.
„De ce a schimbat don Gustavo afacerea aceea cu asta?” întrebase Candelario. „Oare nu se pricepea mai bine la sticlărie, decât la mâncăruri?”
Hortencio nu-i răspunsese la nici una din întrebări. În loc de altceva, ridică din umeri şi continuă să lustruiască cupa de argint ce atârna la capătul unui întreg şirag, pe care-l avea agățat în jurul gâtului.
Candelario se ghemui la pământ, ca să poată vopsi partea de jos a uşii. Nu era el cel care trebuia să pună în discuție motivele patronului. Don Gustavo era un om cu idei sclipitoare. Iar cea mai recentă convingere a lui era aceea că turiştii care veneau la Santiago meritau să aibă parte de câteva feluri de mâncare diferite, față de tradiționalele plăcinte şi fripturi. Chiar săptămâna trecută, îi spusese lui Candelario că ar vrea să le ofere ceva deosebit, să vină cu o specialitate nouă, prin care restaurantul să devină cunoscut. Se hotărâse ca aceasta să fie salata Caesar. Don Gustavo însuşi îl învățase pe Candelario cum s-o prepare. „Pentru o salată Caesar perfectă”, spusese patronul, „esențial este să ai vasul potrivit.” Îl şi adusese pe cel mai potrivit chiar de la Guadalajara. Era larg la bază, lăcuit pe alocuri cu negru şi cu partea de mijloc bombată. „Îți trebuie fler ca să pregăteşti o astfel de salată”, a mai spus don Gustavo. Candelario Marroquín nu uitase recomandarea asta. În sinea lui, era foarte mândru de felul cum ştia să se poarte în mijlocul taurilor. Acum avea să-şi folosească acea bravură, transferând-o, cum s-ar spune, în domeniul preparării salatelor.
„Iată andivele”, zise Candelario pe când termina de vopsit uşa. Maimuțărea instrucțiunile pe care i le dăduse don Gustavo, strâmbând din nas la mirosul pătrunzător al vopselei. „Apoi muştarul şi, pe urmă, lămâile.” Acum, soarele bătea cu atâta putere în uşă, încât îl făcu să mijească ochii. „Urmează ouăle şi apoi rozmarinul.” Candelario Marroquín îşi imagină căruciorul său cu ustensilele pentru prepararea salatelor, cu toate acele rafturi exterioare înguste, pline cu sticle şi păhărele de tot felul, partea de jos pentru farfurii, cele pe care erau pictate nişte păsărele delicate, de culoarea uşii pe care o vopsea el acum.
Candelario puse pensula în cutia cu vopsea şi se aşeză pe pământ, cu spatele sprijinit de zidul casei sale. Îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi privi în josul râulețului, acum secat, ce trecea prin fața casei şi a cărui albie îngustă mergea până la mare. În anotimpul secetos, pârâiaşul era folosit pe post de drum, iar acum Chayo tocmai îl trecea întorcându-se de pe plajă. Sora lui Chayo, Marta, venea şi ea. Marta avea cincisprezece ani, cu patru mai puțin decât Chayo; amândouă aveau aceeaşi aluniță întunecată în partea de sus a obrazului, dedesubtul ochiului stâng. Candelario Marroquín observă că sarcina Martei nu se vedea încă şi se bucură. Când situația în care se găsea va fi evidentă, oraşul va avea timp mai mult decât suficient să vorbească.
Cât despre faptul că el şi Chayo nu aveau copii, cu siguranță că lumea din oraş deja discutase despre asta, era convins. Îl tulbura gândul că numele lui şi al lui Chayo putea să se fi aflat pe buzele atâtor oameni. Se întreba adesea dacă era milă ceea ce oamenii aceia simțeau pentru ei. „Sărmana Chayo”, îşi închipuia că spune lumea, „de doi ani, iată, putea avea deja doi copilaşi.” Candelario Marroquín tresări la gândul acesta. N-avea nevoie de mila oamenilor. Chiar el avea sentimente împărțite în ceea ce priveşte această stare de fapt. Ştia bine că, pe de o parte, a avea copii i-ar demonstra lui însuşi că e bărbatul care şi era, de fapt, dar, pe de altă parte, mai multe guri de hrănit ar fi o povară în plus.
Acum Chayo şi Marta se apropiau de Candelario. Când dădu cu ochii de uşa cea albastră, Chayo făcu ochii mari.
– Nici nu mă mai poate surprinde aşa ceva, zise ea.
Candelario nu spuse nimic, dar era mulțumit, fără doar şi poate, de observația soției sale. Cei trei se duseră să se aşeze sub lămâiul ce creştea în fundul curții, căci nu puteau intra în casă până când nu se usca vopseaua de pe clanță.
– Azi am reuşit să vând toate florile, spuse Chayo, împăturindu-şi cu grijă fusta dedesubtul picioarelor. Un turist a vrut şi coşul, aşa că i l-am vândut şi pe el.
– A scos şaisprezece mii de pesos, adăugă Marta.
– E o zi norocoasă, răspunse Candelario, parcă scăldat de un val de mulțumire.
În ultima vreme, părea că viața e altfel. Lucrurile mergeau bine din nou.
– Cu banii ăştia, o să mai cumpărăm nişte vopsea. Acum pot zugrăvi şi camerele. Casa lui Candelario şi a lui Chayo avea o singură cameră şi o singură fereastră. Patul lor era aşezat dedesubtul ferestrei, lipit, pe o latură, de perete. Mobila fusese a mamei lui Chayo. „Când n-oi mai fi, vreau să fie a voastră”, spusese ea.
– Peste câteva zile, vine doctorul în oraş, spuse Marta. Îşi mângâie rochia în dreptul pântecelui. Dacă vreau să scap odată de toată povestea asta, trebuie s-o fac repede. Nu prea mai e timp.
Despre ce era vorba? se întrebă Candelario. De obicei, nu dădea atenție femeilor, atunci când vorbeau. Convingerea lui veche şi adânc înrădăcinată era că, într-un fel sau altul, femeile vorbeau întotdeauna despre viață sau moarte. Candelario Marroquín prefera subiectele mai practice. Cu toate astea, azi se strădui să fie mai atent la ce spuneau cele două.
– Nu ştiu dacă-i bine, spunea Chayo.
– E bine, răspunse Marta. Deşi foarte tânără, avea o hotărâre şi un fel de a se purta care erau rare printre fetele din Santiago. Aşa e bine, pentru că Roberto mi-a făcut asta atunci când eu n-am vrut. Îşi lovi pântecele cu pumnul încleştat. Dacă aş avea copilul ăsta, l-aş urî pentru tot restul vieții. Îl voi urî, aşa cum îl urăsc şi pe Roberto.
Chayo spuse :
– Ar fi bine să-l ai. Mătuşa Fina te va ajuta să-l creşti.
Marta locuia împreună cu mătuşa Fina, într-o cămăruță de închiriat din Santiago.
– Mătuşa Fina n-are cum să mă ajute. Cu inima ei aşa cum e, nu poate avea grijă de copii. Şi pe deasupra, nici nu vreau să am un copil. Vreau să vorbesc cu doctorul, atunci când va veni. El doctor e singurul care mă poate ajuta.
Chayo mai zise :
– Am auzit de tot felul de infecții, chiar de moarte, care s-ar putea întâmpla de pe urma a ceea ce vrei tu să faci.
– El doctor vine de la Guadalajara. A învățat multe la oraş, n-o să-mi facă rău.
– Dacă faci asta, o să-ți răneşti sufletul, zise Chayo.
Marta smulse o mână de iarbă.
– Probabil că sufletele se pot vindeca, răspunse ea, lăsând firele de iarbă să-i cadă, asemenea unor picături de ploaie, printre degete.
Chayo clătină din cap.
– Padre Mario n-o să fie de acord cu aşa ceva.
– Preotul n-are cum să ştie ce-i în sufletul meu. Nu-i el cel care trebuie să mă judece.
Cele două tăcură pentru câteva clipe, iar Candelario se gândi că subiectul fusese închis şi că încăpățânarea Martei fusese cea care pusese capăt discuției, însă imediat Chayo întrebă:
– Dar Remedios? Cu siguranță că ea, care-i vindecătoarea, ți-ar putea spune ce-ar fi cel mai bine să faci.
Marta îşi întoarse privirea şi se uită în susul râului:
– N-am nevoie de nici o vindecătoare. Eu ştiu cel mai bine ce trebuie să fac.
– Şi doctorul? întrebă Chayo. Cât o să te coste?
– O sută de mii de pesos, răspunse Marta. Am nişte bani strânşi, dar încă îmi mai trebuie. Dacă îmi merge totul bine, o să reuşesc să-i strâng pe toți până atunci.
Marta făcea curat prin camere în cel mai bun hotel din oraş.
Candelario rupse o frunză de lămâi în două şi lăsă seva să se scurgă. Apoi îşi frecă degetele cu marginea frunzei, pe deasupra petelor de vopsea albastră. O sută de mii de pesos. Dacă avea parte de bacşişuri bune, şi tot i-ar trebui săptămâni în şir să adune o asemenea sumă.
– Eşti sigură că atâta costă? întrebă Chayo.
– Cât se poate de sigură. Mi-a spus Luz.
Luz lucra la acelaşi hotel cu Marta. Şi locuia în aceeaşi casă unde Marta şi mătuşa ei aveau o cămăruță închiriată.
– Yo soy el ensaladero. Sunt salatier, spuse deodată Candelario Marroquín. Nu renunța la copil. O să-l creştem noi, Chayo şi cu mine.
Nu ştiuse că avea să spună asta. De unde-i venise ideea? Oare acum mai putea să-şi retragă cuvintele?
– Cande, zise Marta, iar chipul i se însufleți. Se uită şi la sora ei, ai cărei ochi se măriseră deodată şi care se uita țintă la Candelario. Marta se întoarse şi se uită şi ea la el.
– Cande, eşti sigur?
Candelario Marroquín îşi înălță umerii, ca să arate şi mai hotărât.
– Acum, că sunt salatier, o să avem destui bani ca să creştem copilul.
Ce altceva mai putea să spună? Făcuse o propunere şi e de datoria unui bărbat să se țină de cuvânt. Nu-şi punea în discuție hotărârile, indiferent cât erau luate de grăbit. La munca cu taurii, o clipă de nesiguranță îți putea aduce o lovitură de corn în coastă. Se uită la soția sa, dar văzu pe chipul ei doar o paloare uşoară, care făcea ca alunița de sub ochiul ei să pară mai închisă la culoare.
Marta atinse uşor umărul surorii ei:
– Chayo, chiar ai putea să faci asta pentru mine?
- Aşa a zis Cande, deci aşa vom face.
Marta răspunse :
– O să urăsc mai puțin copilul ăsta dacă o să-l creşteți voi.

După câteva luni, Candelario Marroquín se întoarse de la lucru foarte târziu, în toiul nopții. Îşi puse centura şi papionul pe etajeră şi, cum nu-i era somn, deschise larg uşa de la intrare şi se aşeză în dreptul ei, privind afară. Dincolo de pârâiaş, căsuțele aliniate parcă în şir indian semănau cu nişte pachete mari de cretă, strălucind în lumina lunii. Mirosul de lemn ars lăsat în urmă de muncile zilei se strecură înăuntru, iar Candelario savură acest semn al hărniciei vecinilor săi.
– Am visat ceva, se auzi glasul lui Chayo din pat. Dormea când venise Candelario, dar acum stătea rezemată de perete, cu genunchii strânşi la piept. Părul ei lung era despletit şi cădea, asemenea unei mantile întunecate, pe deasupra cămăşii de noapte. Începu să-i povestească visul din care o trezise venirea lui.
Se făcea că stătea pe țărmul mării. Ritmic, valurile o atingeau, udându-i mai întâi degetele picioarelor, apoi gleznele, iar în cele din urmă genunchii. Ea se uita în largul mării şi arunca flori de culoarea safirului pe fiecare val care se forma.Visa că se uită la florile ei de hârtie cum se tot îndepărtează, ca pentru a ajunge, în cele din urmă, la linia îngustă a orizontului.
– Crezi c-a fost un vis de rău augur, Cande? îl întrebă ea.
– Cum să fie aşa ceva, răspunse el, când era atât de mult albastru în el?
După un timp, pe când stăteau amândoi întinşi în pat, Candelario spuse încetişor :
– Don Gustavo va avea oaspeți de seamă mâine. O să vină doctorul, cel cu clinica aia, cel de la Guadalajara.
Briza răcoroasă intră pe fereastră, iar Chayo trase cu grijă pătura în jurul lor.
– Doctorul şi soția lui sunt prieteni cu don Gustavo. Abia aşteaptă să-i impresioneze cu ceva.
Chayo rămase tăcută o vreme, apoi spuse :
– E cel la care s-ar fi dus şi Marta. Cel care ajută femeile.
Candelario avusese deja timp să se gândească la modul cum avea să li se schimbe viața, după ce se va naşte copilul Martei. În aceste câteva luni, se mai gândise la încă ceva. Oare prezența copilului n-ar putea face, cumva, ca pântecele lui Chayo să-i dăruiască un fiu al lor ? O, cum l-ar iubi pe copilul Martei pentru asta! Ştia, fără nici o urmă de îndoială, că aşa ar fi fost. Într-o străfulgerare de luciditate, îşi îngădui chiar să privescă în viitor şi să şi-l imagineze. Se vedea deja, cap al unei familii cu mulți copii. Iar pe copiii lui şi-i imagina privind cu admirație la centura lui şi la papionul pe care îl avea la gât. Candelario oftă plin de mulțumire.
– Sunt un om norocos, zise. Noi n-avem nevoie de ajutorul doctorului.
Trupul lui Chayo împietri pe dată şi se dădu mai încolo, dar el puse acest gest pe seama aerului răcoros din cameră.
– O să le pregătesc salata Caesar, mai adăugă. Asta o să-mi aducă un bacşiş bun.
– Şi dacă n-o să le placă salata? întrebă Chayo. Atunci ce-o să se întâmple?
– N-ai de ce să-ți faci griji, răspunse el. Dacă or fi mai greu de mulțumit, o să-i înveselesc eu cumva, aşa cum fac întotdeauna cu clienții mofturoşi.
În lunile de când ajunsese salatier, Candelario primise câteva reclamații în legătură cu salatele, însă întotdeauna reuşise să aplaneze conflictele şi să salveze situația. „Nu-i nevoie să-l mai implic şi pe patron în povestea asta”, se gândise. Aşa încât, Candelario le explica oaspeților că aceasta era salata Caesar după rețeta proprie a lui don Gustavo, de aceea era specială şi foarte diferită. Candelario ştia bine el însuşi cât de diferită era salata asta: toate acele legume amestecate cu muştar şi cu ouă bătute. De câteva ori, gustase şi el din acest fel de mâncare şi, de fiecare dată, se jurase să n-o mai facă. Cum de puteau oamenii să mănânce aşa ceva? se întrebase. Dar, la urma urmei, cine era el să discute mâncarurile care le plăceau celor bogați? Oare nu mâncau tot ei piure de cartofi şi amestecul acela dubios numit iaurt? Candelario se cutremură cu dezgust chiar şi numai la gândul acesta.
Chayo spuse :
– Doctorul şi soția lui sunt bogați. Or să vrea să bea vin din cel străin. Bacşişul lui Hortencio va fi mai mare decât al tău.
– Nu contează, răspunse Candelario. Eu vreau doar partea mea.
Se întoarse şi se ghemui lângă spatele soției lui, respirând parfumul de mosc ce rămânea mereu în părul ei.
În seara următoare, Candelario Marroquín se uita cum oaspeții cei de seamă erau conduşi, de don Gustavo însuşi, la masa cu cea mai bună vedere spre mare. Candelario stătea deoparte aşteptând pocnetul degetelor patronului care să-l cheme. Când, în cele din urmă, a fost chemat, îşi împinse tacticos căruciorul către masa respectivă.
– Bună seara, se adresă el celor doi.
Le puse în poală, fiecăruia, câte un şervet bine călcat. Don Gustavo îşi tot făcea de lucru prin spatele doctorului, un bărbat de vârstă mijlocie, al cărui pântece proeminent îl ținea la oarecare distanță de masă. Soția doctorului era slabă şi foarte bronzată. Purta brățări groase de aur la amândouă mâinile. Candelario observase de multă vreme că femeile bogate păreau a se lupta din răsputeri să fie slabe. Asta era ceva foarte ciudat. Să ai hrană din belşug, şi, totuşi, să te străduieşti să mănânci cât mai puțin.
– Am ales salata Caesar, îi spuse femeia lui Candelario. E ceva atât de rafinat, iar pentru mine va fi chiar o masă pe cinste.
Doctorul spuse :
– În plus, eu mai vreau o friptură de vită şi nişte cartofi.
Apoi, întorcându-se către don Gustavo zise:
– Dar mai întâi, nu vii să bei cu noi un pahar de şampanie, Gustavo? Maria Elena şi eu vrem să toastăm pentru succesul noii tale afaceri. Şi făcu un gest larg cu mâna, cuprinzând, parcă, întreaga încăpere.
– Să treci de la sticlărie la restaurante mi se pare o mişcare interesantă, spuse soția doctorului. Micile cerculețe de aur care atârnau din brățările ei se loviră unele de altele scoțând un clinchet vesel.
– O mişcare interesantă, dar pentru care trebuie să muncesc din greu, răspunse don Gustavo. Adăugă, apoi, întorcându-se spre doctor:
– Vin cu mare plăcere să bem împreuna ceva, dar numai dacă sunteți de acord să fiți invitații mei.
Se aşeză şi el la masă, îi ceru lui Hortencio, care deja stătea pregătit, să aducă vinul, apoi îi făcu semn lui Candelario să înceapă să pregătească salata.
– O să mă uit la el cum o prepară, spuse femeia.
Zâmbind înspre căruciorul lui, Candelario puse două andive pe fundul vasului. Cu dosul unei furculițe, le zdrobi până deveniră o pastă. Fiindcă se ştia privit, făcu pasta cu mai mare grijă.
– Am trecut azi pe lângă clinică, zise don Gustavo. Era o coadă care ajungea până în stradă. Eşti cu adevărat foarte ocupat.
– De câte ori venim aici, îl văd doar seara târziu, spuse soția doctorului. Aşa că îmi petrec toată ziua la plajă.
Candelario se uită la ea cum soarbe puțină apă din pahar. Apoi, îşi duse uşor şervetul la gura conturată cu un roşu strălucitor. Candelario deschise borcanul de muştar şi puse trei lingurițe în vasul de salată. Amestecă bine muştarul cu pasta de andive, încântat că patronul poate vedea cu ochii lui cu câtă atenție îi urmează indicațiile în prepararea acestei rețete complicate.
Candelario se uită cu coada ochiului la cei de la masă şi fu foarte dezamăgit să constate că-şi pierduse publicul. Hortencio îşi făcuse apariția cu găleata cu gheață, cea aşezată pe piciorul cel lung. Făcu un adevărat spectacol din destuparea sticlei de şampanie, apoi umplu trei pahare de forma lalelelor.
– Faci atât de mult pentru femeile din Santiago, spuse don Gustavo, după ce doctorul rosti un toast, iar Hortencio se îndreptă spre altă masă. Atâția copii n-ar supraviețui dacă n-ar fi clinica ta.
– Atât a pot face şi eu, răspunse doctorul, încercând să-şi găsească o poziție mai comodă pe scaun. Ştii ce mare succes am şi la Guadalajara. Am avut noroc. Aşa că vin periodic şi aici, ca să încerc să-i ajut pe cei care nu se pot ajuta singuri. Când îți merge bine, trebuie să mai dai câte ceva şi altora.
– Oamenii au nevoie de educație, spuse don Gustavo. Unii sunt murdari. Şi copiii lor sunt la fel de murdari. Nici nu-i de mirare că atât de mulți se îmbolnăvesc şi mor.
Candelario Marroquín împlântă furculița şi mai adânc în jumătatea lămâii pe care tocmai o tăiase în două. Îi stoarse sucul în vas. Să-i educăm. Oare de câte ori şi cât de des auzise cuvintele astea ? Îi era tare ruşine că, la douăzeci şi opt de ani, nu ştia să citească şi că singurul lucru pe care reuşise să-l învețe să-l scrie era un soi de mâzgălitură a numelui său. Dacă ar trebui ca el să fie educat, cine ar face aşa ceva, de exemplu ? Ce uşor le vine celor bogați să dea soluții! Ce lipsite de griji şi ce simple păreau a fi viețile lor...
– Nu-i întotdeauna vina oamenilor pentru mizeria în care trăiesc, spuse doctorul. Mizeria e o formă a corupției care marchează societatea noastră. E ca o boală ce evoluează rapid acolo unde e sărăcie. Eu încerc să fac ceea ce depinde de mine. Aş vrea să pot face mai mult.
Soția lui răspunse:
– Faci foarte mult pentru oameni, Federico. Apoi, întorcându-se către don Gustavo, zise:
– Ajută la naşterea copiilor practic, pe gratis. Iar, dacă e indicat un avort terapeutic, se ocupă şi de aşa ceva, la fel de ieftin.
Candelario sparse două ouă în vasul de salată, exact aşa cum fusese învățat să facă. În acelaşi timp, urmărea cu interes conversația celor de la masă.
Don Gustavo scoase un strigăt de uimire:
– Avorturi, zise apoi, cu voce scăzută şi privind repede de jur împrejur, înainte de a se uita din nou la doctor. Dar ştii că avorturile sunt ilegale?
– Dragă Gustavo, răspunse doctorul. Sigur că sunt ilegale. Maria Elena e foarte exactă în ceea ce priveşte termenii medicali. Poate că te-ai simți mai bine dacă s-ar fi referit la avorturile terapeutice, înțelese ca un fel de sfârşit al sarcinii. Astea sunt perfect legale, ştii bine, dacă sunt făcute pentru o cauză bună.
Candelario începu să bată ouăle spumă. Se auzea cum furculița se loveşte ritmic de pereții vasului.
– Şi ce consideri tu o cauză bună? întrebă don Gustavo.
– Punerea în pericol a vieții mamei din cauza fătului, răspunse doctorul. Sau anumite malformații ale acestuia.
– Violul, adăugă soția lui.
– Violul? se miră don Gustavo.
– După părerea mea, răspunse doctorul, violul e un motiv cu totul îndreptățit pentru aşa ceva.
– Da, dar atât justiția, cât şi biserica nu te-ar aproba pentru ceea ce faci, mai zise don Gustavo.
– Dar bine, dragul meu, replică doctorul, sunt atât de obişnuit să mă contrazic cu biserica!...
Candelario strânse din dinți. Simțea cum venele îi sunt atât de încordate, încât parcă şi papionul îl strângea să-l sugrume, nu alta.
– Dar de unde ştii c-a fost vorba de un viol? întrebă don Gustavo. Cu siguranță nu le crezi pe toate femeile care susțin c-au fost violate.
Candelario puse furculița la loc, în sertarul de dedesubtul căruciorului. Simțea că fața stă să-i ia foc. Îşi şterse palmele pe şorț.
– Şi pe cine-ai vrea să creadă, atunci? întrebă soția doctorului. Crezi că Federico îşi poate permite luxul de a sta de vorbă cu toți bărbații implicați în aşa ceva?
– Maria Elena, râse don Gustavo, vorbeşti ca o nord-americană!
Femeia replică :
– Nu, nu, nu-i vorba de asta. Dar suntem în anii ‘80 doar, îți dai seama...
După câteva clipe de tăcere, don Gustavo mai întrebă :
– Şi faci asta fără să le ceri bani?
– Percep doar o taxă modică, răspunse doctorul.
– Costă douăzeci de mii de pesos, mai zise femeia. E o sumă pe care orice femeie îşi poate permite s-o plătească.
Candelario scoase două farfurii de pe raftul de jos al căruciorului şi le puse lângă vasul cel mare. Îi făcu salatei ultimele retuşuri. Frunzele de rozmarin străluceau în sosul de ou. Douăzeci de mii de pesos. Ar fi trebuit să-şi dea seama. De ce se luase Marta după vorbele colegei ei, Luz ? Luz era aiurită, visătoare, neatentă, cine putea să aibă încredere în ea? Candelario se apropie de masă şi îi servi pe oaspeți, pe fiecare în parte, presărând deasupra salatei şi nişte brânză, iar apoi împinse căruciorul până în celălalt capăt al încăperii. Ar fi vrut ca soarta să nu-l fi pus să servească la masa aceea. Şi-ar fi dorit ca, în urmă cu câteva luni, să nu fi jucat nici un rol în schimbarea vieții Martei şi a hotărârilor ei.
„Soy el ensaladero”, îşi aminti, însă, apoi. „N-am de ce să mă tem de viitor.” Se duse la bucătărie, ca să aleagă legumele pentru următoarea salată. Candelario tocmai deschidea frigiderul, când don Gustavo intră val-vârtej.
– Sunt ceva probleme la masa doctorului. Ceva în legătură cu salata. Nu pot s-o mănânce. Ce-ai făcut ?
– Cum se poate una ca asta? zise Candelario. Am făcut-o aşa cum trebuie. O să vorbesc cu ei. Se grăbi să-şi aranjeze hainele şi o porni spre sala restaurantului, cu patronul după el.
– Pot să vă ajut cu ceva? se adresă Candelario doctorului şi soției sale. Fiecare avea salata în față, cea a femeii părea neatinsă, iar din cealaltă doctorul abia de gustase.
– Nu-i nimic, spuse femeia. Doar i-am spus lui Gustavo că nu-i nimic important.
– Nici nu vreau să aud aşa ceva, zise patronul frângându-şi mâinile. E clar că cineva a făcut o greşeală. Dacă nu puteți mânca salata, înseamnă că cineva a greşit.
– Ei bine, zise atunci doctorul, nu are nici usturoi, şi nici ulei. Şi atinse uşor marginea farfuriei sale.
– Toate astea au o explicație, răspunse Candelario, uitându-se cu coada ochiului la patron.
– Îmi pare rău, spuse soția doctorului, dar pur şi simplu e prea mult ou pentru mine. Şi îşi împinse farfuria în mijlocul mesei.
Don Gustavo i se adresă lui Candelario :
– Ar fi bine să ne explici ce-ai făcut aici.
Candelario clătină din cap şi le povesti oaspeților despre salata Caesar à la don Gustavo. Trase adânc aer în piept şi le povesti cum a amestecat andivele cu muştarul, apoi cu lămâia şi despre cum a adăugat, la urmă, ouăle.
– Ba nu, îmi cer iertare, zise el. Am vrut să spun, la urmă brânza...
După toată această înşiruire de ingrediente, urmară câteva clipe de tăcere. Doctorul şi soția sa se uitară unul la celălalt. Don Gustavo se uită în jurul lui. Şi alți oaspeți făcuseră linişte, oprindu-se din mâncat şi erau atenți la ce se petrecea lângă masa cu pricina.
Dându-şi seama de toate astea, Candelario simți deodată o strângere de inimă.
– Am făcut salata exact aşa cum am fost învățat s-o fac, spuse el. Poate că sunt şi alte moduri de preparare sau alte rețete, dar eu o fac în singurul fel pe care-l ştiu. Urmez cu sfințenie rețeta care mi-a fost explicată.
Candelario ştia bine că aceste cuvinte fuseseră rostite prea repede. Ar fi trebuit să fie mai calm, mai aşezat, să nu se repeadă aşa, dar în clipa aceea era în stare să mai perceapă doar panica ce punea treptat stăpânire pe el tot mai mult, aşa că numai ea îl făcuse să dea o astfel de explicație, în ideea de a-i face să nu se mai îndoiască de buna lui credință.
– Tare-aş vrea să ştiu cine l-a putut învăța aşa ceva pe indianul ăsta, spuse don Gustavo. Cine-a mai auzit de o salată Caesar fără usturoi şi fără ulei? Strâmbă din buze cu dispreț. E pur şi simplu ridicol!
– Mai trebuia sa fie şi crutoane, zise femeia, dar îşi puse repede mâna la gură.
– Desigur, şi crutoane, repetă patronul.
Doctorul se ridică de pe scaun:
– Gustavo, pentru numele lui Dumnezeu. Faci atâta caz din nimic. Dar nu contează!
– Pentru mine contează, spuse don Gustavo, punându-şi mâna pe piept. Iar apoi, întorcându-se la Candelario, adăugă : Vorbim noi la bucătărie.
Candelario era încă pe hol, când don Gustavo îş ajunse din urmă.
– Îți dai seama ce-ai făcut? întrebă patronul. Scoase din buzunar o batistă şi-şi şterse fața îndelung. Doctorul şi soția lui sunt prietenii mei. Sunt nişte oameni foarte importanți, asta pe deasupra. M-ai făcut de râs în fața lor.
– Dar bine, don Gustavo, eu n-am greşit cu nimic.
Fața patronului se înroşeşte văzând cu ochii :
– Tu eşti cel care-a pregătit salata, iar ei n-au putut-o mânca. Toată lumea din restaurant a văzut că n-au putut-o mânca.
– Dar e salata pe care chiar dumneavoastră m-ați învățat cum s-o fac, don Gustavo. Dumneavoastră...
– Ajunge! Doar n-am să țin aici un salatier care habar n-are să facă o salată. Mâine, indian pui de lele ce eşti tu, n-ai decât să-ți cauți de lucru în altă parte!

Candelario Marroquín stinge lumânările care au împodobit mesele din restaurantul lui don Gustavo. Pe câteva le-a stins suflând în ele, pe altele, atingându-le flacăra cu vârful degetelor. Primi durerea cu bucurie. Era aproape o uşurare, după umilința pe care o suferise mai devreme, după umilința pe care încă o simțea, aceea de a fi fost silit să plece chiar înainte de a-şi fi primit banii. Când ajunse la ultima lumânare, buricele degetelor îi erau fierbinți ca para focului. Şi le atinse uşor cu limba, ca şi cum acest gest ar fi putut să-i aline durerea.
Apoi, Candelario puse fiecare scaun la locul lui, sub masă. Mătură podeaua şi şterse gresia, până când aceasta începu să semene la culoare cu pietrele de râu ude. Stinse luminile şi se uită înspre mare. Marea nu reuşi să-i alunge gândurile negre. Cuvintele pe care i le spusese don Gustavo i se tot învârteau prin cap, ca valurile care se sparg de țărmuri.
Se duse la bucătărie. Hortencio trebăluia în jurul chiuvetei. Chipul îi era palid în lumina stranie a tuburilor de neon.
– Unde-i don Gustavo? întrebă Candelario Marroquín.
– A plecat. Dacă ai terminat ce-aveai de făcut, uite banii aici.
– Am terminat.
Candelario Marroquín îşi desfăcu brâul din jurul mijlocului şi papionul de la gât. Le puse pe amândouă pe masă. Apoi, în tăcere, îşi luă banii şi ieşi afară, în noaptea fără stele.