Cronica literară
Paul Aretzu
CRĂCIUNUL: BUNĂ VESTIREA MÂNTUIRII
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Olivier Clément este unul dintre cei mai importanți teologi ortodocşi din Occident, predicator şi mărturisitor al dreptei credințe, deschis dialogului ecumenic, convins că toate marile probleme ale umanității îşi pot găsi dezlegarea în Evanghelia lui Hristos. A fost profesor la Institutul Saint-Serge din Paris.
S-a născut în 1921, în Languedoc, în sudul Franței. Fără credință fermă până aproape de 30 de ani, este atras mai întâi de domeniile de cercetare ale unor mari intelectuali, Alphonse Dupront, istoric, inițiator al psihanalizei religiilor, Henry-Irénée Marrou, istoric creştin, Masui, Eliade. Se converteşte ca urmare a înrâuririi puternice pe care o produce asupra sa emigrația rusă, cu care intră în contact, Nicolai Berdiaev, Vladimir Lossky, Paul Evdokimov, Leon Zander. Cărțile sale sunt dense, profunde, sensibile, tratând teme de mare interes, Question sur l’homme, (1972), Le Visage intérieur (1978), Sources, les mystiques chrétiens des origines (1982), Deux passeurs, Vladimir Lossky et Paul Evdokimov (1985), Berdiaev, un philosophe russe en France (1991), Trois prières (1993), L’Eglise orthodoxe (1995) etc.
Reflecții despre Crăciun (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2006, traducere de Florica Bodea şi Pr. Mugurel-Dorel Puia) cuprinde nouă studii teologice asupra misterului Întrupării, propunându-şi să redea semnificațiile creştineşti şi teologice autentice unei sărbători care pentru mulți s-a secularizat.
Pornind de la exegeza prologului Evangheliei lui Ioan (La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…), autorul relevă motivul care a determinat întruparea Cuvântului: iubirea creatoare de viață, reprezentată ca lumină care luminează în întuneric. Ca principiu creator, în fața oricărei forme a răului, Dumnezeu nu se manifestă prin forță, ci „poate acționa ca un flux de lumină şi de iubire, dar numai dacă e primit în libertatea suverană a credinței” (p. 12). Prin kenoză, cu încuviințarea Fecioarei, Cuvântul s-a făcut trup, intrând, prin iubire ascetică, în ordinea creației. El vine, în primul rând, pentru cei care au nevoie de El, pentru cei păcătoşi, pentru bolnavi, pentru necredincioşi, făcându-i pe toți oamenii părtaşi la propria lor izbăvire, împărtăşindu-i, la acest ospăț de nuntă, cu trupul şi cu sângele Său. Iisus „umple prăpastia ce se crease între divin şi uman” (p. 13). Învierea nu reprezintă o simplă resuscitare, ci germenul transfigurării lumii. Prin relația sa personală, Hristos există în cel mai mic gest creştin al fiecărui om. Domnul „nu se închide în divinitatea sa” (p. 15), ci, ca un iubitor de oameni, se întrupează, moare şi înviază, schimbând destinul lumii. Reprezentând viața veşnică, Iisus se naşte virginal, ca întrupare de la Duhul Sfânt. El „ne respectă într-atât încât ne lasă să-L răstignim, ca să ofere viața – cea adevărată – ucigaşilor săi, nouă, ucigaşilor de fiecare zi ai iubirii” (p. 17). Prin Maria, Dumnezeu reintră în inima creației, de care fusese înstrăinat. „În Hristos, firea lui Dumnezeu, care este iubirea, se comunică tuturor oamenilor. Cuvântul viu, devenit copil tăcut, devenit Patimă, devenit Înviere, va trage după sine, în taină, la «sânul Tatălui», întreaga umanitate şi întregul univers.“ (p. 18-19). Maria este vasul bucuriei în care se întâlnesc maternitatea trupească (naşterea) cu maternitatea spirituală (mântuirea).
De Crăciun, Dumnezeu ia înfățişare omenească, „Dumnezeu este cu atât mai revelat cu cât se face om, omul este cu atât mai om cu cât se uneşte mai mult cu Dumnezeu” (p. 20). Naşterea Domnului prefigurează lumina învierii, reface calea împărtăşaniei/iubirii, adică restaurează chipul lui Dumnezeu – omul. Kenoza lui Dumnezeu are aspecte uimitoare: din fără de margini devine limitat, din Logos se face prunc neajutorat, fără cuvânt, din slava nevăzută primeşte să coboare în iad, pomul prohibit al binelui şi răului, care a provocat căderea lui Adam, devine izbăvitor prin cruce şi prin trupul lui Hristos.
Maria, în schimb, reprezintă disponibilitatea omului de a se întoarce, de a-L primi pe Creatorul său, de a respinge moartea, optând pentru viață. Naşterea Domnului prefigurează minunea Paştelui, adică Învierea.
Olivier Clément dovedeşte o largă cultură, lipsită de prejudecăți, nepregetând să recurgă la argumente literare, filosofice. În capitolul Călătoria Magilor, îşi exersează elocvența folosindu-se de poemul omonim al lui T. S. Eliot, extras din ciclul Poemele lui Ariel. Urmând cu tenacitate un drum al austerității, în mijlocul iernii, prin locuri primejdioase, Magii se confruntă atât cu naşterea cât şi cu moartea. Călătoria lor poate fi socotită şi una interioară, sufletească, presărată cu impedimente, ispite, îndoieli, la capătul ei revelându-se Mielul despre care Apocalipsa afirmă că este înjunghiat încă de la întemeierea lumii, adică din eternitate. „Eliot insinuează că Naşterea lui Hristos e asociată nu numai morții noastre penitențiale, metanoiei noastre, ci şi Morții voluntare a Celui ce se naşte pentru a muri şi pentru a ne elibera de moarte, ca să umple moartea însăşi cu lumina Sa” (p. 33).
În studiul Bucuria întrupării, autorul urmăreşte spiritualitatea ființei în culturi diferite (orientală, greacă), din perspective diverse (raționalistă, psihanalitică). Nicăieri, în afara creştinismului, nu găseşte conlucrarea/implicarea mesianică a lui Dumnezeu în creație, comuniunea divino-umană, ontologia Logosului. Or, Iisus este locul/persoana în care omul se poate odihni: „Cuvântul nu încetează să descindă în umanitate, de-a lungul istoriei, pentru a-i modela trupul” (p. 37). Hristos nu repară răul lumii, ci îl răscumpără prin propria jertfă, prin voința eternă a lui Dumnezeu de a comunica total. În acest sens, Naşterea se preschimbă în moarte, ca plată, apoi în Înviere (scutecele Pruncului preînchipuie giulgiul înmormântării, smirna Magilor – mirul de ungere al mironosițelor, peştera-staul prefigurează mormântul şi coborârea în iad). Sursa creației este iubirea care precedă ființa. „Prin întrupare, iubirea care este Dumnezeu intră în istorie, iar istoria, prin comuniunea şi compasiunea sfinților, începe să intre în iubire” (p. 41). Dumnezeu nimiceşte moartea, înfiindu-l pe om, fără să-i constrângă în vreun fel libertatea, ci jertfindu-Se pe Sine prin întruparea crucii. Întruparea lui Hristos este paradigmatică, bisericească. „Triumfând asupra spațiului, devenit exteriorizant şi separator, trupul care străbate, lăsând neatinsă carnea Fecioarei, este acelaşi care, după Înviere, va apărea între Apostoli, cu toate uşile închise, iar apoi, prin Înălțare, va înscrie în eternitate tot trupul de pe pământ, tot pământul oamenilor. Acest trup, care este cel al copilului mic din iesle, al Răstignitului, al Celui Înviat, este deja cerul nou şi pământul nou sau mai degrabă cerul şi pământul reînnoite.” (p. 42).
După asceza întrupării, termenul următor, în scenariul divin, este Apocalipsa (descoperirea). Dumnezeu devenit om este gestul maxim de iubire. Urmează a doua venire, parusia, un al doilea Crăciun, nu al naşterii, ci al judecății drepte.
În capitolul Întrupare sau reîncarnare?, Olivier Clément respinge tendințele mişcării New Age care amestecă religii, filosofii, domenii ştiințifice, superstiții, magii, vorbind despre karma şi reîncarnările purificatoare, despre suflet şi despre manifestările parapsihologice, despre comunicările cu morții, tulburând, din ignoranță sau cu bună ştiință, limpezimea unor domenii, nemaidisociind religiosul de ezoterism şi de extravaganță. Teologia ortodoxă este riguroasă şi consecventă în privința întrupării lui Iisus, a răscumpărării prin iubire, a traseului eshatologic, a rolului rugăciunii, a canoanelor consacrate.
Prin Iisus Hristos, Dumnezeu se relevă ca Tatăl nostru, ca abba, ca părinte proniator, iubitorul şi protectorul făpturilor sale, făcându-L astfel accesibil, apropiat. Prin Fiul, prin Cuvânt, Tatăl comunică. Iar „iubirea în care Tatăl îl odihneşte pe Fiul Său se exprimă în Spiritul Sfânt” (p. 56). Adesea, Biblia vorbeşte despre tandrețea maternă, ocrotitoare şi mângâietoare a lui Dumnezeu. În orice ipostază/ipostas l-am percepe, Dumnezeu este iubire. „Iar creația nu este nimic altceva decât o expansiune a acestei iubiri. Dumnezeu ne creează prin Fiul Său, pentru ca noi să găsim în El însuşi filiația noastră. El ne însuflețeşte cu Suflarea Sa. Şi pentru că ne-am depărtat de El, pentru că ne-am închis într-o «viață moartă», vine El Însuşi să ne caute în Fiul Său, pentru a revărsa peste noi şi întru noi pe Spiritul Său cel Sfânt.” (p. 57). În afara paternității creatoare, ne bucurăm şi de o paternitate spirituală exercitată prin Sfântul Duh. Aceasta constă în iubire smerită, în rugăciune continuă, în descoperirea aproapelui. „Părintele spiritual este înainte de toate o prezență, o iradiere, o inspirație, un exemplu” (p. 60). Episcopul, preotul (duhovnic) sunt cei chemați să îndeplinească funcțiile paternității spirituale. Iisus este învățătorul care susține şcoala iubirii pentru frații/fiii săi.
Mântuirea, în sensul de răscumpărare din sclavia păcatului, a morții, a întunericului, de eliberare, salvare, Iisus Hristos o face prin cruce, prin propria jertfă, astfel încât omul să-L recheme pe Dumnezeu la sine, să-L dorească. Modelul sinergiei, al conlucrării dintre Dumnezeu şi om, este dat de natura teandrică a lui Hristos. Riscul pe care l-a reprezentat crearea lumii a fost jertfirea Mielului. Crucea a existat astfel, în creație, încă de la început, fiind manifestare a Duhului, semn al iubirii fără margini a lui Dumnezeu. „În Hristos nu există preponderența unei voințe asupra celeilalte, a unei energii asupra celeilalte, ci sinergie liberă, comuniune dinamică în misterul filiației, divin şi uman în acelaşi timp, veşnic şi temporar. Cuvântul, prin Întrupare,
şi-a asumat natura umană şi a refăcut chipul lui Dumnezeu în om, prin pur har.” (p. 77). Iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru oameni, de care vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, se manifestă din plin în trimiterea Mântuitorului, în Crăciun şi în Paşte. Formă absolută de libertate, iubirea este insuflată de har, prezent în actul creației. Omul, ca persoană, are libertatea în sine, raportând-o la libertatea care vine din har, universală. „Forma hristică de fii este pecetluită în inima omului de către Spiritul Sfânt – şi aceasta este germenul omului nou. Astfel începe sinergia, prin acordarea harului întregii acțiuni naturale a omului şi, prin aceasta, a întregului dinamism al creației: eshatologia începe încă din viața aceasta. ş…ț Transformarea neîncetată, sinergică, a naturii în har este trecerea de la chip la asemănare – un cuvânt pe care este necesar să-l considerăm într-un sens dinamic.” (p. 80). Împărtăşirea cu har, care duce spre Dumnezeu, deschide calea asemănării. Ea se face prin metanoia: „Noi suntem slabi, dar devenim puternici abandonându-ne în El. Ne împărtăşim din puterea umanității sale răstignite şi glorificate. Soluția dilemei se cheamă, în rugăciune, încredere şi smerenie.” (p. 83). Frica noastră de moarte se compensează cu bucuria învierii în Hristos, unindu-ne astfel cu El, lăsându-ne liniştiți în voia Sa. Prin Duhul, Hristos ne dă harul, rămânând să ne asumăm libertatea de a-l primi. În această stare, omul devine creator, conform esenței sale, abolindu-şi moartea prin participarea la viața adevărată.
Deşi alcătuită din texte distincte, cartea de mici dimensiuni a lui Olivier Clément este unitară, coerentă, substanțială, făcând teologia Naşterii Domnului, eveniment cu urmări decisive pentru soarta omenirii. Crăciunul este cea de-a doua Facere, sărbătoare a cărei esență este fundamentală, binevestind mântuirea, restaurarea şi îndumnezeirea omului.
7 decembrie 2008
S-a născut în 1921, în Languedoc, în sudul Franței. Fără credință fermă până aproape de 30 de ani, este atras mai întâi de domeniile de cercetare ale unor mari intelectuali, Alphonse Dupront, istoric, inițiator al psihanalizei religiilor, Henry-Irénée Marrou, istoric creştin, Masui, Eliade. Se converteşte ca urmare a înrâuririi puternice pe care o produce asupra sa emigrația rusă, cu care intră în contact, Nicolai Berdiaev, Vladimir Lossky, Paul Evdokimov, Leon Zander. Cărțile sale sunt dense, profunde, sensibile, tratând teme de mare interes, Question sur l’homme, (1972), Le Visage intérieur (1978), Sources, les mystiques chrétiens des origines (1982), Deux passeurs, Vladimir Lossky et Paul Evdokimov (1985), Berdiaev, un philosophe russe en France (1991), Trois prières (1993), L’Eglise orthodoxe (1995) etc.
Reflecții despre Crăciun (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2006, traducere de Florica Bodea şi Pr. Mugurel-Dorel Puia) cuprinde nouă studii teologice asupra misterului Întrupării, propunându-şi să redea semnificațiile creştineşti şi teologice autentice unei sărbători care pentru mulți s-a secularizat.
Pornind de la exegeza prologului Evangheliei lui Ioan (La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…), autorul relevă motivul care a determinat întruparea Cuvântului: iubirea creatoare de viață, reprezentată ca lumină care luminează în întuneric. Ca principiu creator, în fața oricărei forme a răului, Dumnezeu nu se manifestă prin forță, ci „poate acționa ca un flux de lumină şi de iubire, dar numai dacă e primit în libertatea suverană a credinței” (p. 12). Prin kenoză, cu încuviințarea Fecioarei, Cuvântul s-a făcut trup, intrând, prin iubire ascetică, în ordinea creației. El vine, în primul rând, pentru cei care au nevoie de El, pentru cei păcătoşi, pentru bolnavi, pentru necredincioşi, făcându-i pe toți oamenii părtaşi la propria lor izbăvire, împărtăşindu-i, la acest ospăț de nuntă, cu trupul şi cu sângele Său. Iisus „umple prăpastia ce se crease între divin şi uman” (p. 13). Învierea nu reprezintă o simplă resuscitare, ci germenul transfigurării lumii. Prin relația sa personală, Hristos există în cel mai mic gest creştin al fiecărui om. Domnul „nu se închide în divinitatea sa” (p. 15), ci, ca un iubitor de oameni, se întrupează, moare şi înviază, schimbând destinul lumii. Reprezentând viața veşnică, Iisus se naşte virginal, ca întrupare de la Duhul Sfânt. El „ne respectă într-atât încât ne lasă să-L răstignim, ca să ofere viața – cea adevărată – ucigaşilor săi, nouă, ucigaşilor de fiecare zi ai iubirii” (p. 17). Prin Maria, Dumnezeu reintră în inima creației, de care fusese înstrăinat. „În Hristos, firea lui Dumnezeu, care este iubirea, se comunică tuturor oamenilor. Cuvântul viu, devenit copil tăcut, devenit Patimă, devenit Înviere, va trage după sine, în taină, la «sânul Tatălui», întreaga umanitate şi întregul univers.“ (p. 18-19). Maria este vasul bucuriei în care se întâlnesc maternitatea trupească (naşterea) cu maternitatea spirituală (mântuirea).
De Crăciun, Dumnezeu ia înfățişare omenească, „Dumnezeu este cu atât mai revelat cu cât se face om, omul este cu atât mai om cu cât se uneşte mai mult cu Dumnezeu” (p. 20). Naşterea Domnului prefigurează lumina învierii, reface calea împărtăşaniei/iubirii, adică restaurează chipul lui Dumnezeu – omul. Kenoza lui Dumnezeu are aspecte uimitoare: din fără de margini devine limitat, din Logos se face prunc neajutorat, fără cuvânt, din slava nevăzută primeşte să coboare în iad, pomul prohibit al binelui şi răului, care a provocat căderea lui Adam, devine izbăvitor prin cruce şi prin trupul lui Hristos.
Maria, în schimb, reprezintă disponibilitatea omului de a se întoarce, de a-L primi pe Creatorul său, de a respinge moartea, optând pentru viață. Naşterea Domnului prefigurează minunea Paştelui, adică Învierea.
Olivier Clément dovedeşte o largă cultură, lipsită de prejudecăți, nepregetând să recurgă la argumente literare, filosofice. În capitolul Călătoria Magilor, îşi exersează elocvența folosindu-se de poemul omonim al lui T. S. Eliot, extras din ciclul Poemele lui Ariel. Urmând cu tenacitate un drum al austerității, în mijlocul iernii, prin locuri primejdioase, Magii se confruntă atât cu naşterea cât şi cu moartea. Călătoria lor poate fi socotită şi una interioară, sufletească, presărată cu impedimente, ispite, îndoieli, la capătul ei revelându-se Mielul despre care Apocalipsa afirmă că este înjunghiat încă de la întemeierea lumii, adică din eternitate. „Eliot insinuează că Naşterea lui Hristos e asociată nu numai morții noastre penitențiale, metanoiei noastre, ci şi Morții voluntare a Celui ce se naşte pentru a muri şi pentru a ne elibera de moarte, ca să umple moartea însăşi cu lumina Sa” (p. 33).
În studiul Bucuria întrupării, autorul urmăreşte spiritualitatea ființei în culturi diferite (orientală, greacă), din perspective diverse (raționalistă, psihanalitică). Nicăieri, în afara creştinismului, nu găseşte conlucrarea/implicarea mesianică a lui Dumnezeu în creație, comuniunea divino-umană, ontologia Logosului. Or, Iisus este locul/persoana în care omul se poate odihni: „Cuvântul nu încetează să descindă în umanitate, de-a lungul istoriei, pentru a-i modela trupul” (p. 37). Hristos nu repară răul lumii, ci îl răscumpără prin propria jertfă, prin voința eternă a lui Dumnezeu de a comunica total. În acest sens, Naşterea se preschimbă în moarte, ca plată, apoi în Înviere (scutecele Pruncului preînchipuie giulgiul înmormântării, smirna Magilor – mirul de ungere al mironosițelor, peştera-staul prefigurează mormântul şi coborârea în iad). Sursa creației este iubirea care precedă ființa. „Prin întrupare, iubirea care este Dumnezeu intră în istorie, iar istoria, prin comuniunea şi compasiunea sfinților, începe să intre în iubire” (p. 41). Dumnezeu nimiceşte moartea, înfiindu-l pe om, fără să-i constrângă în vreun fel libertatea, ci jertfindu-Se pe Sine prin întruparea crucii. Întruparea lui Hristos este paradigmatică, bisericească. „Triumfând asupra spațiului, devenit exteriorizant şi separator, trupul care străbate, lăsând neatinsă carnea Fecioarei, este acelaşi care, după Înviere, va apărea între Apostoli, cu toate uşile închise, iar apoi, prin Înălțare, va înscrie în eternitate tot trupul de pe pământ, tot pământul oamenilor. Acest trup, care este cel al copilului mic din iesle, al Răstignitului, al Celui Înviat, este deja cerul nou şi pământul nou sau mai degrabă cerul şi pământul reînnoite.” (p. 42).
După asceza întrupării, termenul următor, în scenariul divin, este Apocalipsa (descoperirea). Dumnezeu devenit om este gestul maxim de iubire. Urmează a doua venire, parusia, un al doilea Crăciun, nu al naşterii, ci al judecății drepte.
În capitolul Întrupare sau reîncarnare?, Olivier Clément respinge tendințele mişcării New Age care amestecă religii, filosofii, domenii ştiințifice, superstiții, magii, vorbind despre karma şi reîncarnările purificatoare, despre suflet şi despre manifestările parapsihologice, despre comunicările cu morții, tulburând, din ignoranță sau cu bună ştiință, limpezimea unor domenii, nemaidisociind religiosul de ezoterism şi de extravaganță. Teologia ortodoxă este riguroasă şi consecventă în privința întrupării lui Iisus, a răscumpărării prin iubire, a traseului eshatologic, a rolului rugăciunii, a canoanelor consacrate.
Prin Iisus Hristos, Dumnezeu se relevă ca Tatăl nostru, ca abba, ca părinte proniator, iubitorul şi protectorul făpturilor sale, făcându-L astfel accesibil, apropiat. Prin Fiul, prin Cuvânt, Tatăl comunică. Iar „iubirea în care Tatăl îl odihneşte pe Fiul Său se exprimă în Spiritul Sfânt” (p. 56). Adesea, Biblia vorbeşte despre tandrețea maternă, ocrotitoare şi mângâietoare a lui Dumnezeu. În orice ipostază/ipostas l-am percepe, Dumnezeu este iubire. „Iar creația nu este nimic altceva decât o expansiune a acestei iubiri. Dumnezeu ne creează prin Fiul Său, pentru ca noi să găsim în El însuşi filiația noastră. El ne însuflețeşte cu Suflarea Sa. Şi pentru că ne-am depărtat de El, pentru că ne-am închis într-o «viață moartă», vine El Însuşi să ne caute în Fiul Său, pentru a revărsa peste noi şi întru noi pe Spiritul Său cel Sfânt.” (p. 57). În afara paternității creatoare, ne bucurăm şi de o paternitate spirituală exercitată prin Sfântul Duh. Aceasta constă în iubire smerită, în rugăciune continuă, în descoperirea aproapelui. „Părintele spiritual este înainte de toate o prezență, o iradiere, o inspirație, un exemplu” (p. 60). Episcopul, preotul (duhovnic) sunt cei chemați să îndeplinească funcțiile paternității spirituale. Iisus este învățătorul care susține şcoala iubirii pentru frații/fiii săi.
Mântuirea, în sensul de răscumpărare din sclavia păcatului, a morții, a întunericului, de eliberare, salvare, Iisus Hristos o face prin cruce, prin propria jertfă, astfel încât omul să-L recheme pe Dumnezeu la sine, să-L dorească. Modelul sinergiei, al conlucrării dintre Dumnezeu şi om, este dat de natura teandrică a lui Hristos. Riscul pe care l-a reprezentat crearea lumii a fost jertfirea Mielului. Crucea a existat astfel, în creație, încă de la început, fiind manifestare a Duhului, semn al iubirii fără margini a lui Dumnezeu. „În Hristos nu există preponderența unei voințe asupra celeilalte, a unei energii asupra celeilalte, ci sinergie liberă, comuniune dinamică în misterul filiației, divin şi uman în acelaşi timp, veşnic şi temporar. Cuvântul, prin Întrupare,
şi-a asumat natura umană şi a refăcut chipul lui Dumnezeu în om, prin pur har.” (p. 77). Iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru oameni, de care vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, se manifestă din plin în trimiterea Mântuitorului, în Crăciun şi în Paşte. Formă absolută de libertate, iubirea este insuflată de har, prezent în actul creației. Omul, ca persoană, are libertatea în sine, raportând-o la libertatea care vine din har, universală. „Forma hristică de fii este pecetluită în inima omului de către Spiritul Sfânt – şi aceasta este germenul omului nou. Astfel începe sinergia, prin acordarea harului întregii acțiuni naturale a omului şi, prin aceasta, a întregului dinamism al creației: eshatologia începe încă din viața aceasta. ş…ț Transformarea neîncetată, sinergică, a naturii în har este trecerea de la chip la asemănare – un cuvânt pe care este necesar să-l considerăm într-un sens dinamic.” (p. 80). Împărtăşirea cu har, care duce spre Dumnezeu, deschide calea asemănării. Ea se face prin metanoia: „Noi suntem slabi, dar devenim puternici abandonându-ne în El. Ne împărtăşim din puterea umanității sale răstignite şi glorificate. Soluția dilemei se cheamă, în rugăciune, încredere şi smerenie.” (p. 83). Frica noastră de moarte se compensează cu bucuria învierii în Hristos, unindu-ne astfel cu El, lăsându-ne liniştiți în voia Sa. Prin Duhul, Hristos ne dă harul, rămânând să ne asumăm libertatea de a-l primi. În această stare, omul devine creator, conform esenței sale, abolindu-şi moartea prin participarea la viața adevărată.
Deşi alcătuită din texte distincte, cartea de mici dimensiuni a lui Olivier Clément este unitară, coerentă, substanțială, făcând teologia Naşterii Domnului, eveniment cu urmări decisive pentru soarta omenirii. Crăciunul este cea de-a doua Facere, sărbătoare a cărei esență este fundamentală, binevestind mântuirea, restaurarea şi îndumnezeirea omului.
7 decembrie 2008