Miscellanea
Laura Guțanu
Iasii de odinioara
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
În zilele în care se făcea o lansare la Iaşi a cărții de referință a lui Rudolf Suțu, ziarele prezentau cazul unei alte case de patrimoniu puse la pămînt de un troglodit. Este vorba despre casa de pe Lascăr Catargi 48 care a aparținut generalului Dumitru Gherculescu şi care a găzduit în Primul Război Mondial pe contele de Saint Aulaire, ceea ne face să ne gîndim ca destinul României a depins şi de discuțiile purtate între zidurile care nu mai sînt. O altă casă care rămîne doar în paginile cărții lui Rudolf Suțu, care o pomeneşte în De-a lungul străzii Române (1880-1890).
Din fericire multe alte locuri şi multe clădiri au supraviețuit timpului şi timpurilor, oamenilor mult prea grăbiți să distrugă ceea ce alte generații au ctitorit cu gîndul la viitorime. Probabil că sînt partinitoare, ieşeancă fiind, dar citesc şi recitesc cu aceeaşi plăcere paginile care au apărut în două volume în anii 1920, dar care au fost mai întîi articole de ziar, aşa încît putem socoti cu uşurință că au fost scrise acum o sută de ani. Iar subiectele articolelor adunate în volum aparțineau deja unei lumi care nu mai era, reconstituită din amintiri de familie, din poveşti auzite de la alții despre oameni şi locuri, obiceiuri şi moravuri. Fără să fie un mare scriitor, Rudolf Suțu are o sinceritate cuceritoare şi, ca să-l cităm pe nepotul editor, ceea ce se remarcă este latura umană a abordării subiectului, îmbinînd de multe ori umorul cu seriozitatea şi toate acestea trecute prin filtrul modestiei proverbiale a acestuia.
Tentația de a povesti despre personajele cărții este mare şi este greu să te opreşti doar la cîteva, astfel încît voi pomeni doar de Beizadea Vițel, a cărui casă mare există încă, ba chiar şi o parte din parc, pe mai sus pomenita Lascăr Catargi. Prințul Grigore Sturdza s-a ales cu porecla aceasta pentru că, fiind foarte sportiv, a avut originala idee de a se antrena zilnic ridicînd un vițel pentru a-şi spori masa musculară, după cum ar zice un specialist din ziua de azi. Pentru că era fiul unui domnitor, era beizadea, din cuvîntul turcesc beyzede. De aici, Beizdea Vițel. Stăpînit de o curiozitate fără limite, era pasionat de muzică şi cînta la mai multe instrumente, studia atît ştiințele exacte, cît şi filosofia, rezultatul fiind o scriere în mai multe volume Legile fundamentale ale Universului. El a construit clădirea din piața care se numeşte acum a Victoriei, la Bucureşti, şi care a adăpostit mult timp Ministerul de Externe. A fost locuința sa bucureşteană pe vremea cînd era senator. O locuință bizară cu turnulețe, care trebuie să fi stîrnit imaginația plimbăreților care treceau dinspre Podu Mogoşoaiei/Calea Victoriei spre Kiseleff. Dăinuie doar în fotografiile de la Academie şi în imaginația noastră atunci cînd citim Istorii cu blazon.
Am propus la acea lansare despre care am pomenit mai sus, ca cititorul să ia cartea lui Rudolf Suțu drept ghid în plimbările pe vechile străzi ieşene. Să descopere ce mai există, chiar dacă transformat, şi ce a rămas doar în paginile cărții. Le mai propuneam să înceapă chiar cu casa copilăriei autorului care, printr-un miracol, încă există, pe strada numită acum Garabet Ibrăileanu, între două blocuri staliniste.
Păcat că această ediție nu are fotografiile care însoțeau aproape fiecare articol şi care sporeau farmecul lecturii, ajutînd imaginația, în ediția princeps.
Revenind la casa dărîmată a generalului Gherculescu, a mai fost o victimă colaterală: un splendid salcîm japonez care reuşise să supraviețuiască 110 ani. Si mi-am amintit ce zicea un aristocrat englez a cărui familie locuia de multe sute de ani în aceeaşi casă şi care ştia fiecare copac care fusese plantat de cutare sau cutare strămoş, şi arăta portretul pictat acum două sute de ani, sau o sută, sau mai mult, după caz. El spunea că civilizație înseamnă să plantezi un copac de ale cărui roade ştii sigur că nu te vei bucura.
Rudolf Suțu, Iaşii de odinioară, ediție revăzută de Radu Negrescu-Suțu, nepotul de fiică al autorului. Bucureşti, Editura Corint, 2015, colecția 'Istorie cu blazon'.
Din fericire multe alte locuri şi multe clădiri au supraviețuit timpului şi timpurilor, oamenilor mult prea grăbiți să distrugă ceea ce alte generații au ctitorit cu gîndul la viitorime. Probabil că sînt partinitoare, ieşeancă fiind, dar citesc şi recitesc cu aceeaşi plăcere paginile care au apărut în două volume în anii 1920, dar care au fost mai întîi articole de ziar, aşa încît putem socoti cu uşurință că au fost scrise acum o sută de ani. Iar subiectele articolelor adunate în volum aparțineau deja unei lumi care nu mai era, reconstituită din amintiri de familie, din poveşti auzite de la alții despre oameni şi locuri, obiceiuri şi moravuri. Fără să fie un mare scriitor, Rudolf Suțu are o sinceritate cuceritoare şi, ca să-l cităm pe nepotul editor, ceea ce se remarcă este latura umană a abordării subiectului, îmbinînd de multe ori umorul cu seriozitatea şi toate acestea trecute prin filtrul modestiei proverbiale a acestuia.
Tentația de a povesti despre personajele cărții este mare şi este greu să te opreşti doar la cîteva, astfel încît voi pomeni doar de Beizadea Vițel, a cărui casă mare există încă, ba chiar şi o parte din parc, pe mai sus pomenita Lascăr Catargi. Prințul Grigore Sturdza s-a ales cu porecla aceasta pentru că, fiind foarte sportiv, a avut originala idee de a se antrena zilnic ridicînd un vițel pentru a-şi spori masa musculară, după cum ar zice un specialist din ziua de azi. Pentru că era fiul unui domnitor, era beizadea, din cuvîntul turcesc beyzede. De aici, Beizdea Vițel. Stăpînit de o curiozitate fără limite, era pasionat de muzică şi cînta la mai multe instrumente, studia atît ştiințele exacte, cît şi filosofia, rezultatul fiind o scriere în mai multe volume Legile fundamentale ale Universului. El a construit clădirea din piața care se numeşte acum a Victoriei, la Bucureşti, şi care a adăpostit mult timp Ministerul de Externe. A fost locuința sa bucureşteană pe vremea cînd era senator. O locuință bizară cu turnulețe, care trebuie să fi stîrnit imaginația plimbăreților care treceau dinspre Podu Mogoşoaiei/Calea Victoriei spre Kiseleff. Dăinuie doar în fotografiile de la Academie şi în imaginația noastră atunci cînd citim Istorii cu blazon.
Am propus la acea lansare despre care am pomenit mai sus, ca cititorul să ia cartea lui Rudolf Suțu drept ghid în plimbările pe vechile străzi ieşene. Să descopere ce mai există, chiar dacă transformat, şi ce a rămas doar în paginile cărții. Le mai propuneam să înceapă chiar cu casa copilăriei autorului care, printr-un miracol, încă există, pe strada numită acum Garabet Ibrăileanu, între două blocuri staliniste.
Păcat că această ediție nu are fotografiile care însoțeau aproape fiecare articol şi care sporeau farmecul lecturii, ajutînd imaginația, în ediția princeps.
Revenind la casa dărîmată a generalului Gherculescu, a mai fost o victimă colaterală: un splendid salcîm japonez care reuşise să supraviețuiască 110 ani. Si mi-am amintit ce zicea un aristocrat englez a cărui familie locuia de multe sute de ani în aceeaşi casă şi care ştia fiecare copac care fusese plantat de cutare sau cutare strămoş, şi arăta portretul pictat acum două sute de ani, sau o sută, sau mai mult, după caz. El spunea că civilizație înseamnă să plantezi un copac de ale cărui roade ştii sigur că nu te vei bucura.
Rudolf Suțu, Iaşii de odinioară, ediție revăzută de Radu Negrescu-Suțu, nepotul de fiică al autorului. Bucureşti, Editura Corint, 2015, colecția 'Istorie cu blazon'.