UNIUNEA EUROPEANĂ A TEATRULUI

Toamna s-a făcut iarnă şi festivalurile au continuat, aşa cum observam şi în ultimul număr al acestei reviste, de anul trecut. Cel care a ținut cel mai mult şi ne-a provocat plăcute descoperiri a fost, totuşi, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene (UTE), care nu s-a terminat decât în preajma Crăciunului.

Lear-ul lui Andrei Şerban, cu toate personajele jucate de femei i-a scandalizat pe unii şi încântat pe alții. Ba că e o expresie deşucheată a corectitudinii politice (!), ba o revanşă asupra epocii lui Shakespeare când, dimpotrivă, şi cele trei femei din piesă erau jucate tot de bărbați. Cu câteva stagiuni în urmă (nu multe, dar le-am pierdut numărul), la Teatrul Maghiar din Cluj, Tompa Gabor pusese O scrisoare pierdută cu bărbații jucați de femei şi invers. Ce hazliu suna replica „Zoe, fii bărbată!”, adresată de o femeie în rolul Tipătescu, unui bărbat, Zoe Trahanache! Andrei Şerban, însă, şterge bărbații şi recurge numai la femei, ceea ce dă alte nuanțe spectacolului, cu o ... Lear teribilă, în interpretarea Marianei Mihuț, şi cu o ... Gloster imagine enormă a decrepitudinii, interpretat de Valeria Seciu. Spectatorul pregătit nu avea, însă, vreun şoc, totul se desfăşura atât de shakespearian încât numai pentru cineva prea legat de contingent faptul că interpreții sunt femei mai putea să conteze. Sigur, şocul ar fi apărut, poate, pentru un spectator care nu ştia la ce va asista, dar asta nu a fost, cred, cazul nimănui din sala de la premieră. În fond, tentativa lui Andrei Şerban poate fi una de depăşire a limitelor şi care limite sunt mai teribile pentru om decât cele ale sexului?

Dar pentru mulți spectatori bucureşteni, revelația toamnei va fi fost Unchiul Vanea (Ványa Bácsi), pus la Teatrul Maghiar din Cluj, cu fantasticii săi actori, tot de Andrei Şerban, o adevărată capodoperă a spectacolului, cum nu se ştie de câte ori în viață ai şansa de a vedea. Adus pe scena de la Odeon, spectacolul de la Cluj a rămas aceeaşi capodoperă, deşi spațiile s-au modificat, iar unele scene au trebuit să fie rafistolate. Utilizând toată sala de spectacol pentru jocul actorilor, publicul găsindu-se mereu în mijlocul acțiunii, Andrei Şerban a creat un fel de spațiu concentraționar, în care personajele lui Cehov se simt sechestrate pentru vecie, orice încercare a lor de scăpare fiindu-le interzisă. Numai intruşii, profesorul Serebreakov şi tânăra lui soție, de care se îndrăgostesc egal şi disperat, tocmai ca şansă de ieşire, Vania şi doctorul Astrov, numai acest cuplu poate să se retragă la sfârşit, lăsându-i pe cei de la moşie în aceeaşi robie nedeclarată. Andrei Şerban a păstrat toată tristețea disperată a eroilor lui Cehov, ceea ce nu se întâmplă atunci când vreun regizor încearcă doar să uimească prin neaşteptatele mişcări pe multiple scene ale personajelor sale.

Un spectacol interesant prin soluțiile sale vizând demonstrarea incomunicabilității între oameni a fost cel al lui Teatro Nacional São João, Porto, cu scenetele lui Samuel Beckett puse sub titlul Toți cei care vorbesc, în regia lui Nuno Carinhas. Aici s-a lucrat mult cu light-design-ul, efectele de lumină şi umbră, până la întuneric, dând consistență scenelor şi replicilor, altminteri anodine, aşa cum le-a conceput scriitorul. Culmea tehnicii în slujba emoției este acea parte în care scena e, toată, întunecată, şi numai, undeva, sus de tot, cam la două staturi de om, se concentrează un spot foarte intens de lumină, care face vizibilă o gură vorbitoare, în plin exercițiu oral neostoit.

Un spectacol de altădată a fost acela al lui Studio 24 – Compania Roger Planchon, cu Amedeu sau Scapi de el cu greu de Ionesco, în regia şi interpretarea unei legende a scenei pariziene, Roger Planchon. Spectacolul e un remake, după cel pus în scenă de acelaşi regizor, în 1955, şi la care a asistat încântat şi autorul. Fiorul pe care-l puteai avea, ca spectator de teatru din anul 2008, era mai mult cel că, probabil, unele scene jucate de regizorul şi actorul francez au fost, în aceeaşi concepție, văzute şi de Eugène Ionesco. Altfel, praful se vedea pe la colțuri, în ciuda modernizărilor efectuate.

Un Boris Godunov de Puşkin, pus în scenă de celebrul regizor irlandez Declan Donnellan, prezent în ultimii ani de câteva ori la festivalurile din România, m-a făcut să exclam, poate pe nedrept, „Shakespeare să trăiască!”, pentru că toată povestea uzurpatorului uzurpat semăna extrem de mult cu cele din tragediile istorice ale Marelui Will. Altfel, actori extraordinari, modernizare suportabilă chiar pentru spiritele mai conservatoare (îl aveam în față, căci publicul era aşezat de o parte şi de alta a scenei de pe marea scenă a Naționalului bucureştean, pe Victor Rebengiuc, care părea încântat de ceea ce vedea, am tras şi eu cu ochiul la el, ca să văd încotro să mă uit mai întâi, căci era ca la tenis, „jucătorii” evoluau la ambele capete ale terenului). Compania era aceea a Festivalului Internațional de Teatru Cehov – Moscova şi şcoala actoricească rusească se vedea la fel de bine şi de bună ca şi-n Călugărul negru de la Festivalul Național de Teatru.

Un spectacol interesant a fost, pe scena de la Bulandra-Izvor, acela al Teatrului Național Habimah din Tel Aviv: Anna Karenina, după romanul lui Tolstoi, în regia lui Ilan Ronen. Nu sunt sigur că am văzut la multe spectacole atât de clar rolul regizorului ca la acesta, extrem de dinamic, cinematografic aproape, schimbarea scenelor realizându-se cu repeziciune prin tragerea unor cortine care împărțeau scena în trei sau patru spații pe care se puteau desfăşura, uneori simultan, alteori alternând foarte rapid, multele episoade din acest roman. Actori desăvârşiți şi ei, voi cita câteva nume, Teatrul Habimah a mai fost la Bucureşti şi va mai veni poate: în rolul Annei Karenina – Evgenia Dodina (Lev Dodin urma şi el, peste câteva zile, cu Viață şi destin după Vassili Grossman), Levin – Rami Heuberger, Karenin – Alex Ansky, Vronsky – Yuval Segal/Koby Livne. Un spectacol şi modern, sau postmodern pentru cine mai ține la acest cuvânt, cândva „magic”, dar şi conform poveştii clasice, unde lumina şi muzica îşi joacă şi ele rolul deloc mărunt.

Şi când Lev Dodin a venit cu Viață şi destin, după romanul interzis timp de decenii al lui Vasili Grossman, a trebuit să recunoaştem încă o dată calitatea excepțională a şcolii teatrale ruseşti, dar şi puterea de a dezvălui ororile unui regim pe care bolşevicii l-au propagat în lumea largă. Prima oară, se pare, într-o operă literară, apare paralela între regimul nazist şi cel sovietic, între lagărele sovietice, ca modele, şi cele naziste, copii fidele. Asta e, însă, doar teorie. Faptele din romanul lui Grossman, pe care Lev Dodin le selectează pentru a alcătui substanța acestui spectacol de mai bine de trei ore sunt abominabile şi exemplare pentru ceea ce scriitorul a dorit să demonstreze. Spectacolul are forța originalului, actorii sunt extraordinari, povestea mamei, evreică din Ucraina dusă la moarte alături de toți ceilalți evrei din oraşul său, este zguduitoare, iar interpretarea Tatianei Shestova exemplară. În paralel, se desfăşoară povestea fiului său, Viktor Ştrum, savant atomist scos de la institutul unde lucra şi rechemat cu onoruri, după ce Stalin îi dă un telefon, aşa cum se spune că a făcut şi cu Bulgakov. Serghei Kurişev este un interpret ideal pentru acest rol. De neuitat scenele de semi-nebunie fericită de după ce „tătucul” închide telefonul, când el repetă pe toate tonurile ultimele cuvinte ale acestuia: „Vă doresc succes în muncă”. Un refren al tânărului savant, până când vine momentul pe care Caragiale îl numea „țal”, adică plata: să semneze un protest împotriva „minciunii” din New York Times, că în Rusia ar fi savanți internați în lagăre. El semnează, după ezitări îndelungi, şi astfel totul se încheie. Tragedia se zugrăveşte pe fața şi în ochii soției sale, interpretată magistral de Elena Solomonova. Dar înscenarea lui Lev Dodin are calitatea de a fi în acelaşi timp modernă, cu scenele de lagăr nazist şi sovietic alternând în acelaşi spațiu cu viața privată a familiei Ştrum, şi a respecta şi textul, pe care actorii îl rostesc cu sfințenie, aşa cum astăzi nu se mai practică. Iar regizorului nu-i scade cu nimic valoarea şi contribuția. Un spectacol cum nu vedem prea des pe o scenă românească.

Pe scurt, revelație după revelație, teatrul a ținut afişul cultural al acestei toamne-ierni bucureştene, demonstrându-şi vitalitatea şi soluțiile de supraviețuire într-o lume atât de puțin interesată de alte arte.