Meridian
Valery Oişteanu
DALÍ. PICTURĂ ŞI FILM
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 1-2 / 2009
Cu toate că, la un moment dat, el însuşi a calificat filmul drept o formă inferioară de expresie, puțini artişti au avut mai multe legături cu acest domeniu ca Salvador Dalí. De-a lungul carierei sale, el a colaborat cu artişti ca Luis Buñuel sau Frații Marx, Alfred Hitchcock sau Walt Disney pentru a crea o serie de viziuni ce pot fi numite de-a dreptul fantastice şi care au fost, apoi, proiectate pe marele ecran, acesta fiind şi subiectul expoziției intitulate Dalí. Pictură şi film. Ea şi-a deschis porțile la Galeria de Artă Modernă Tate, fiind vorba despre un proiect realizat în colaborare cu Fundația Gala – Salvador Dalí, Figueres, Spania şi a străbătut un drum lung de la Londra la Los Angeles, iar apoi la St. Petersburg, Florida, acum încheindu-şi traseul la MoMa, reprezentând, şi aici, un real succes, evenimentul artistic fiind organizat de Jodi Hauptman, curatorul Secției de Desene a muzeului.
Filmul ca atare, ca o nouă formă artistică, a ajuns în Spania lui Dalí chiar în primul an al vieții acestuia, 1904. Un cinematograf s-a deschis nu după mult timp şi la Figueres, oraşul în care s-a născut artistul. Dalí este, în mod clar, unul dintre membrii de seamă ai primei generații de artişti care au trăit sub semnul marii influențe exercitate de arta cinematografică şi care au încercat să se exprime prin intermediul acesteia. Într-adevăr, Dalí şi-a dorit ani de zile să creeze, împreună cu prietenii săi, „o stare vizibilă a subconştientului”, despre care era convins că poate fi exprimată numai prin intermediul filmului.
Ideea realizării unor filme aparține rivalilor lui Dali, Buñuel şi Federico Garcia Lorca. Între anii 1927 – 1929, Buñuel a câştigat în cele din urmă disputa care i-a permis, apoi, să realizeze o parte a scenariului şi i-a adus şi sprijin financiar – furnizat, în mod de-a dreptul miraculos, chiar de mama sa, care adunase suficienți bani pentru a susține un proiect de colaborare avangardistă cu Dalí. Ambii artişti erau convinşi de marea misiune suprarealistă de a explora visele şi dorințele reprimate, exprimate, în acest caz, prin intermediul unui scenariu nonlinear. Astăzi, pelicula lor încă mai provoacă numeroase discuții, dar, în acelaşi timp, tinde să elibereze dorințele, fiind un complement perfect pentru lumea viselor şi pentru domeniul atât de greu de analizat al subconştientului.
Titlul primei lor capodopere, Câinele andaluz, era, de fapt, o trimitere clară la un termen argotic prin care se făcea referire la studenții din regiunea respectivă (Lorca însuşi era andaluz), termen folosit în cosmopolita reşedință studențească din Madrid unde acesta locuia – şi care era, în fond, chiar leagănul suprarealismului spaniol.
În prima galerie de la MoMa, vizitatorii au putut urmări cele două celebre producții realizate de Buñuel şi Dalí, Câinele andaluz şi Vârsta de aur, cea din urmă fiind mai accentuat anticlericală şi având un caracter polemic. Nici una dintre aceste două creații n-a fost depăşită ca intensitate, imaginile folosite, întunecate şi amenințătoare, exprimând perfect instabilitatea epocii în care s-a produs ascensiunea fascismului. Aripa de dreapta a Ligii Patrioților şi Liga Antievreiască s-au revoltat, la Paris, la una dintre reprezentațiile cu Vârsta de aur, iar susținătorii lor au distrus picturile care însoțeau expoziția. După ce a rulat timp de zece zile, filmul a fost interzis în Franța pentru următorii cincizeci de ani.
În biografia sa, apărută în anul 1983, Buñuel îşi aminteşte cum cei doi stabiliseră o regulă esențială pentru colaborarea lor: şi anume că nici o idee sau imagine având o posibilă explicație rațională nu urma să fie inclusă în opera artistică finală. Mai întâi, Dalí trebuia să picteze linia generală ce trebuia urmată, iar Buñuel să transforme imaginea în scene memorabile cum ar fi o mână desprinsă de restul trupului şi închisă într-o cutie care, mai târziu, e văzută zăcând pe stradă; sau o mulțime de furnici umplând un preafrumos nud şi devorându-l. Sau imagini ale unor măgari aflați în putrefacție; sau faimoasa scenă a scoaterii unui ochi cu briciul. Sau ceasurile care par a se topi şi a curge, grupurile de ochi ițindu-se dintr-o cortină ridicată – care au devenit, toate, simboluri suprarealiste uşor de recunoscut ca atare.
Dorință nesatisfăcută (1928), pictură realizată cu vopsele de ulei amestecate cu nisip pentru a spori consistența materialului de lucru care avea, apoi, să fie întins pe pânză, dar şi pe câteva cochilii de scoici incluse în ansamblu pentru a crea „misteriosul kitsch” este cea mai „suromantică” (acesta fiind un termen inventat de mine special pentru a denumi cât mai adecvat arta lui Dalí) compoziție de forme şi suprafețe senzuale. Plăceri iluminate (1929) cuprinde o serie de elemente cum ar fi biciclişti purtând pâini pe cap, imagine folosită, de asemenea, mai târziu, în filmul Babaouo, din 1932.
Expoziția de față aduce, de asemenea, în prim plan şi rezultatele descoperirii întâmplătoare a unor filme de mult uitate precum şi a unor decoruri de film identificate de curând la Hollywood. O producție Disney de patruzeci de minute, care nu a fost niciodată vizionată până acum şi o serie de secvențe din creația lui Hitchcock, Spellbound (1945), alături de alte câteva astfel de lucruri au fost descoperite într-o pivniță părăsită de la studiourile Twentieth Century Fox. Expoziția mai cuprinde şi pelicula de şase minute Destino, un alt rezultat al colaborării cu Disney, bazată pe desenele lui Dalí, începută la sfârşitul anului 1945, uitată pentru următorii aproape şaizeci de ani, redescoperită în cele din urmă şi definitivată acum cinci ani.
În total, peste o sută de picturi importante, desene, manuscrise, fotografii şi filme realizate de excentricul Dalí, cel care ştia atât de bine să se promoveze singur, descriu, toate, rolul extrem de important deținut de cinematografie în domeniul experimentului şi exprimării artistice. Atât în pictură, cât şi în filmele la a căror realizare a contribuit, Dalí a relevat succesiunea momentelor temporale, transformarea spațiului în timp, trecând prin forme ale degradării materiale şi a formelor umane nedefinite şi moi, având contururi neclare, ca de amoebă, sprijinite de cârje fusiforme. Filmul şi pictura s-au întrețesut mereu în cazul lui şi l-au stimulat intelectual pe Dalí în ceea ce priveşte imaginația creatoare. Acest lucru este evident în picturi cum sunt Primele zile ale primăverii (1929), Persistența memoriei (1931) şi Metamorfoza lui Narcis (1937), în care imaginile se dizolvă fără încetare una în cealaltă, aşa cum se întâmplă şi în peliculele sale.
Fascinația lui Dalí pentru teoriile freudiene ale personalității, ca şi pentru cele legate de interpretarea viselor sau de dimensiunile subconştientului au influențat şi compozițiile sale suprarealiste, care te pun adesea în încurcătură. Faptul este evident dacă avem în vedere picturile terminate chiar înainte ca artistul să înceapă să se apropie în mod definitoriu de lumea filmului, cum ar fi Aparat şi mână (1927) şi Carne de gâscă inaugurală (1928).
În egală măsură uimit şi cucerit de procedeele specifice filmului, Dalí cel nu o dată atât de contradictoriu a scris, în anul 1927: „Cea mai bună formă de cinematografie este cea care poate fi percepută cu ochii închişi.” Pictorul şi-a exprimat entuziasmul pentru avangardă prin intermediul scenariilor pentru filme care n-au fost niciodată produse, ca de exemplu Babaouo, ecouri din acesta apărând în cazul unei cutii de umbre descriind una dintre scene.
Cea dintâi întâlnire a artistului cu Harpo Marx a avut loc la o petrecere din Paris, unde şi-au exprimat pe dată admirația reciprocă. Apoi, Dalí i-a trimis lui Harpo un cadou de Crăciun: o harpă având corzi din sârmă ghimpată şi linguri în loc de chei de acordare, totul fiind învelit în celofan. Harpo a fost încântat şi i-a trimis lui Dali o fotografie în care apare chiar el, aşezat lângă harpă şi având degetele bandajate, ca şi cum s-ar fi rănit în încercarea de a cânta la acest instrument. Dalí l-a pictat în anul următor, iar Harpo apare gol, cu o coroană de trandafiri pe cap, un faun nebun în mijlocul unei adevărate păduri de harpe, unde el mângâie, ca pe o nouă Leda, o lebădă de un alb orbitor şi o hrăneşte cu o statuie a lui Venus din Millo făcută din brânză. În mod clar încântat de idee, Dalí a mai pictat încă două versiuni ale lui Harpo aşezat lângă harpa sa, încruntându-se parcă plin de beatitudine şi purtând un homar pe cap.
Colaborările ulterioare ale lui Dalí cu fotograful Philippe Halsman au dus la definitivarea scenariului pentru filmul Haos şi creație (1960) şi a unei înregistrări video gândită ca un cuvânt de salut pentru Convenția comunicării vizuale de la New York, în care Dalí repetă surescitat şi fără încetare numele lui Piet Mondrian: „PIET, PIET, PIET... NIET!”. Aceasta este una dintre primele înregistrări video ale lui Dalí din perioada respectivă, iar alături de el pot fi amintite şi numele altor artişti, cum ar fi John Cage, Allan Kaprow, Yves Klein şi Jean Tinguely.
Impresii din Mongolia Superioară. Omagiu lui Raymond Roussel, realizat în anul 1975 pentru Televiziunea Spaniolă, în regia lui Jose Montes-Baquer, este un fals documentar despre căutarea unor ciuperci cu proprietăți halucinogene, o vedere microscopică a picturii, oxidarea alamei din cauza urinării, culori abstracte pe obiecte cu dimensiuni oscilând mereu între mare şi mic şi prefigurând cu trei ani Oxidarea, seria de picturi ale lui Andy Wharhol. Wharhol însuşi reprezintă o legătură directă între Dalí şi suprarealismul de factură pop, iar în 1966 el este cel care l-a convins pe pictorul mai în vârstă să devină subiectul unui portret în timpul unui dintre testele sale pentru marele ecran.
În afara filmelor care au rulat neîntrerupt în salile expoziției amintite, la MoMa au mai putut fi vizionate mai multe filme de şi despre Dalí, toul desfăşurându-se sub coordonarea lui Anne Morra, responsabilă a departamentului de filme. Printre aceste creații s-au numărat Visul lui Dali despre Venus (1939), Întâmplările lui Salvador Dalí (1963-64), în regia lui Jonas Mekas, Dalí la New York (1966), regizat de Jack Bond şi Moartea lui Salvador Dalí (2005), scenariul şi regia fiind semnate, în acest caz, de Delaney Bishop.
Includerea noilor forme de artă vizuală în arta sa, utilizarea imaginilor maşinilor, telefoanelor şi a altor produse ale societății de consum, toate acestea au reprezentat răspunsul lui Dalí la provocările epocii sale. Participarea sa la o serie de proiecte cinematografice sau de animație, în domeniul video sau în acela al fotografiei au fost decisive în ceea ce priveşte depăşirea barierelor dintre diferitele tipuri de cultură – iar acestea, toate, sunt evidențiate foarte clar în această remarcabilă expoziție, ce serveşte şi pentru a demonstra, dincolo de orice posibilă îndoială, că Dalí rămâne unul dintre artiştii cu adevărat relevanți şi pentru direcțiile esențiale ale secolului XXI.
În româneşte de Rodica Grigore
Filmul ca atare, ca o nouă formă artistică, a ajuns în Spania lui Dalí chiar în primul an al vieții acestuia, 1904. Un cinematograf s-a deschis nu după mult timp şi la Figueres, oraşul în care s-a născut artistul. Dalí este, în mod clar, unul dintre membrii de seamă ai primei generații de artişti care au trăit sub semnul marii influențe exercitate de arta cinematografică şi care au încercat să se exprime prin intermediul acesteia. Într-adevăr, Dalí şi-a dorit ani de zile să creeze, împreună cu prietenii săi, „o stare vizibilă a subconştientului”, despre care era convins că poate fi exprimată numai prin intermediul filmului.
Ideea realizării unor filme aparține rivalilor lui Dali, Buñuel şi Federico Garcia Lorca. Între anii 1927 – 1929, Buñuel a câştigat în cele din urmă disputa care i-a permis, apoi, să realizeze o parte a scenariului şi i-a adus şi sprijin financiar – furnizat, în mod de-a dreptul miraculos, chiar de mama sa, care adunase suficienți bani pentru a susține un proiect de colaborare avangardistă cu Dalí. Ambii artişti erau convinşi de marea misiune suprarealistă de a explora visele şi dorințele reprimate, exprimate, în acest caz, prin intermediul unui scenariu nonlinear. Astăzi, pelicula lor încă mai provoacă numeroase discuții, dar, în acelaşi timp, tinde să elibereze dorințele, fiind un complement perfect pentru lumea viselor şi pentru domeniul atât de greu de analizat al subconştientului.
Titlul primei lor capodopere, Câinele andaluz, era, de fapt, o trimitere clară la un termen argotic prin care se făcea referire la studenții din regiunea respectivă (Lorca însuşi era andaluz), termen folosit în cosmopolita reşedință studențească din Madrid unde acesta locuia – şi care era, în fond, chiar leagănul suprarealismului spaniol.
În prima galerie de la MoMa, vizitatorii au putut urmări cele două celebre producții realizate de Buñuel şi Dalí, Câinele andaluz şi Vârsta de aur, cea din urmă fiind mai accentuat anticlericală şi având un caracter polemic. Nici una dintre aceste două creații n-a fost depăşită ca intensitate, imaginile folosite, întunecate şi amenințătoare, exprimând perfect instabilitatea epocii în care s-a produs ascensiunea fascismului. Aripa de dreapta a Ligii Patrioților şi Liga Antievreiască s-au revoltat, la Paris, la una dintre reprezentațiile cu Vârsta de aur, iar susținătorii lor au distrus picturile care însoțeau expoziția. După ce a rulat timp de zece zile, filmul a fost interzis în Franța pentru următorii cincizeci de ani.
În biografia sa, apărută în anul 1983, Buñuel îşi aminteşte cum cei doi stabiliseră o regulă esențială pentru colaborarea lor: şi anume că nici o idee sau imagine având o posibilă explicație rațională nu urma să fie inclusă în opera artistică finală. Mai întâi, Dalí trebuia să picteze linia generală ce trebuia urmată, iar Buñuel să transforme imaginea în scene memorabile cum ar fi o mână desprinsă de restul trupului şi închisă într-o cutie care, mai târziu, e văzută zăcând pe stradă; sau o mulțime de furnici umplând un preafrumos nud şi devorându-l. Sau imagini ale unor măgari aflați în putrefacție; sau faimoasa scenă a scoaterii unui ochi cu briciul. Sau ceasurile care par a se topi şi a curge, grupurile de ochi ițindu-se dintr-o cortină ridicată – care au devenit, toate, simboluri suprarealiste uşor de recunoscut ca atare.
Dorință nesatisfăcută (1928), pictură realizată cu vopsele de ulei amestecate cu nisip pentru a spori consistența materialului de lucru care avea, apoi, să fie întins pe pânză, dar şi pe câteva cochilii de scoici incluse în ansamblu pentru a crea „misteriosul kitsch” este cea mai „suromantică” (acesta fiind un termen inventat de mine special pentru a denumi cât mai adecvat arta lui Dalí) compoziție de forme şi suprafețe senzuale. Plăceri iluminate (1929) cuprinde o serie de elemente cum ar fi biciclişti purtând pâini pe cap, imagine folosită, de asemenea, mai târziu, în filmul Babaouo, din 1932.
Expoziția de față aduce, de asemenea, în prim plan şi rezultatele descoperirii întâmplătoare a unor filme de mult uitate precum şi a unor decoruri de film identificate de curând la Hollywood. O producție Disney de patruzeci de minute, care nu a fost niciodată vizionată până acum şi o serie de secvențe din creația lui Hitchcock, Spellbound (1945), alături de alte câteva astfel de lucruri au fost descoperite într-o pivniță părăsită de la studiourile Twentieth Century Fox. Expoziția mai cuprinde şi pelicula de şase minute Destino, un alt rezultat al colaborării cu Disney, bazată pe desenele lui Dalí, începută la sfârşitul anului 1945, uitată pentru următorii aproape şaizeci de ani, redescoperită în cele din urmă şi definitivată acum cinci ani.
În total, peste o sută de picturi importante, desene, manuscrise, fotografii şi filme realizate de excentricul Dalí, cel care ştia atât de bine să se promoveze singur, descriu, toate, rolul extrem de important deținut de cinematografie în domeniul experimentului şi exprimării artistice. Atât în pictură, cât şi în filmele la a căror realizare a contribuit, Dalí a relevat succesiunea momentelor temporale, transformarea spațiului în timp, trecând prin forme ale degradării materiale şi a formelor umane nedefinite şi moi, având contururi neclare, ca de amoebă, sprijinite de cârje fusiforme. Filmul şi pictura s-au întrețesut mereu în cazul lui şi l-au stimulat intelectual pe Dalí în ceea ce priveşte imaginația creatoare. Acest lucru este evident în picturi cum sunt Primele zile ale primăverii (1929), Persistența memoriei (1931) şi Metamorfoza lui Narcis (1937), în care imaginile se dizolvă fără încetare una în cealaltă, aşa cum se întâmplă şi în peliculele sale.
Fascinația lui Dalí pentru teoriile freudiene ale personalității, ca şi pentru cele legate de interpretarea viselor sau de dimensiunile subconştientului au influențat şi compozițiile sale suprarealiste, care te pun adesea în încurcătură. Faptul este evident dacă avem în vedere picturile terminate chiar înainte ca artistul să înceapă să se apropie în mod definitoriu de lumea filmului, cum ar fi Aparat şi mână (1927) şi Carne de gâscă inaugurală (1928).
În egală măsură uimit şi cucerit de procedeele specifice filmului, Dalí cel nu o dată atât de contradictoriu a scris, în anul 1927: „Cea mai bună formă de cinematografie este cea care poate fi percepută cu ochii închişi.” Pictorul şi-a exprimat entuziasmul pentru avangardă prin intermediul scenariilor pentru filme care n-au fost niciodată produse, ca de exemplu Babaouo, ecouri din acesta apărând în cazul unei cutii de umbre descriind una dintre scene.
Cea dintâi întâlnire a artistului cu Harpo Marx a avut loc la o petrecere din Paris, unde şi-au exprimat pe dată admirația reciprocă. Apoi, Dalí i-a trimis lui Harpo un cadou de Crăciun: o harpă având corzi din sârmă ghimpată şi linguri în loc de chei de acordare, totul fiind învelit în celofan. Harpo a fost încântat şi i-a trimis lui Dali o fotografie în care apare chiar el, aşezat lângă harpă şi având degetele bandajate, ca şi cum s-ar fi rănit în încercarea de a cânta la acest instrument. Dalí l-a pictat în anul următor, iar Harpo apare gol, cu o coroană de trandafiri pe cap, un faun nebun în mijlocul unei adevărate păduri de harpe, unde el mângâie, ca pe o nouă Leda, o lebădă de un alb orbitor şi o hrăneşte cu o statuie a lui Venus din Millo făcută din brânză. În mod clar încântat de idee, Dalí a mai pictat încă două versiuni ale lui Harpo aşezat lângă harpa sa, încruntându-se parcă plin de beatitudine şi purtând un homar pe cap.
Colaborările ulterioare ale lui Dalí cu fotograful Philippe Halsman au dus la definitivarea scenariului pentru filmul Haos şi creație (1960) şi a unei înregistrări video gândită ca un cuvânt de salut pentru Convenția comunicării vizuale de la New York, în care Dalí repetă surescitat şi fără încetare numele lui Piet Mondrian: „PIET, PIET, PIET... NIET!”. Aceasta este una dintre primele înregistrări video ale lui Dalí din perioada respectivă, iar alături de el pot fi amintite şi numele altor artişti, cum ar fi John Cage, Allan Kaprow, Yves Klein şi Jean Tinguely.
Impresii din Mongolia Superioară. Omagiu lui Raymond Roussel, realizat în anul 1975 pentru Televiziunea Spaniolă, în regia lui Jose Montes-Baquer, este un fals documentar despre căutarea unor ciuperci cu proprietăți halucinogene, o vedere microscopică a picturii, oxidarea alamei din cauza urinării, culori abstracte pe obiecte cu dimensiuni oscilând mereu între mare şi mic şi prefigurând cu trei ani Oxidarea, seria de picturi ale lui Andy Wharhol. Wharhol însuşi reprezintă o legătură directă între Dalí şi suprarealismul de factură pop, iar în 1966 el este cel care l-a convins pe pictorul mai în vârstă să devină subiectul unui portret în timpul unui dintre testele sale pentru marele ecran.
În afara filmelor care au rulat neîntrerupt în salile expoziției amintite, la MoMa au mai putut fi vizionate mai multe filme de şi despre Dalí, toul desfăşurându-se sub coordonarea lui Anne Morra, responsabilă a departamentului de filme. Printre aceste creații s-au numărat Visul lui Dali despre Venus (1939), Întâmplările lui Salvador Dalí (1963-64), în regia lui Jonas Mekas, Dalí la New York (1966), regizat de Jack Bond şi Moartea lui Salvador Dalí (2005), scenariul şi regia fiind semnate, în acest caz, de Delaney Bishop.
Includerea noilor forme de artă vizuală în arta sa, utilizarea imaginilor maşinilor, telefoanelor şi a altor produse ale societății de consum, toate acestea au reprezentat răspunsul lui Dalí la provocările epocii sale. Participarea sa la o serie de proiecte cinematografice sau de animație, în domeniul video sau în acela al fotografiei au fost decisive în ceea ce priveşte depăşirea barierelor dintre diferitele tipuri de cultură – iar acestea, toate, sunt evidențiate foarte clar în această remarcabilă expoziție, ce serveşte şi pentru a demonstra, dincolo de orice posibilă îndoială, că Dalí rămâne unul dintre artiştii cu adevărat relevanți şi pentru direcțiile esențiale ale secolului XXI.
În româneşte de Rodica Grigore