Memorii. Amintiri
Liviu Franga
CUVÂNT LA DESPĂRȚIREA DE PROFESORUL EUGEN CIZEK
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Cel care se află acum pregătit să înceapă drumul fără întoarcere al veşniciei ar fi dorit, ştiu bine, să mă despart pentru totdeauna de dînsul scurt, în câteva cuvinte, fără adaos de vorbe, numai idei – şi acelea doar esențiale.
N-aş putea să o fac. Nu pentru neputința de a-mi opri cuvintele să urce din suflet, nu pentru preaplinul acestui suflet care nu poate să nu-şi aducă aminte de atâtea decenii din urmă, decenii care ne-au unit din clipa în care a intrat, tânăr conferențiar, în anul 1977, pe uşa sălii de curs a anului al III-lea de filologie clasică, până în ziua susținerii ultimului doctorat condus, cu puține luni în urmă, în aceeaşi Facultate slujită cu devotament peste o jumătate de secol ...
Nu aş putea, deci, să îmi țin oprite vorbele, pentru că însăşi personalitatea Profesorului de literatură şi cultură latină celui mai prodigios pe care l-a dat Filologia Clasică românească a acestei ultime jumătăți de secol mă împiedică să îmi drămuiesc cuvintele. Mai ales că, la acest ceas de despărțire, şi recunoştința pe care noi, zecile de promoții ale Profesorului, i-am arătat-o mai mult prin palide gesturi nesemnificative, trebuie, măcar acum, pentru ultima oară în prezența sa, să încapă în atâtea cuvinte de câte este nevoie.
Cine rosteşte sau scrie numele lui Eugen Cizek îl face sinonim spontan cu erudiția savantă, completă, exhaustivă. Pentru Antichitatea clasică, pe ambele ei laturi, cu precădere cea romană, nu a existat un cunoscător, dacă aş putea zice aşa, mai desăvârşit în România postbelică. A avut, cum recunoaşte el însuşi în repetate rânduri, inclusiv prin dedicațiile cărților sale, profesori care i-au fost modele ilustre: un Aram Frenkian, în special, şi un Dionis M. Pippidi la Universitate, un Gheorghe Guțu – formator decisiv în anii de liceu, ca şi mai târziu. Erudiția lui Eugen Cizek depăşea, însă, fabulos granițele istorice ale Antichității. Ea stăpânea, practic, toate spațiile Istoriei, de la Evul Mediu amestecat cu târzia Antichitate până la culisele obscure ale celor două conflagrații mondiale din veacul trecut, iar de acolo de la experiența istorică a dictaturii proletariatului ceauşist până la ultimele bătălii pentru putere din România postdecembristă. Nu am cunoscut un om mai puternic ancorat simultan în reconstituirea autentic, profund ştiințifică, până la ultima fibră, a Antichității clasice, dar şi adânc ştiutor al duratei istorice pe tot ansamblul ei, inclusiv al fazei trăite, prin viața sa, a Istoriei.
Monstrum eruditionis, aşadar, acesta a fost Profesorul Eugen Cizek, pentru toți cei care, la Universitatea bucureşteană, în institutele şi centrele de cercetare ale Academiei, la edituri sau la Uniunea Scriitorilor, în diverse facultăți, licee şi case de editură din țară şi din Europa, dar şi la atâtea congrese şi conferințe, unele chiar în afara bătrânului continent, în sfârşit, în propria casă, alături de cei prea dragi lui, soție – doamna Olga, Zizi pentru prieteni şi familie –, rude, cunoscuți, admiratori, studenți şi colaboratori apropiați, l-am cunoscut. Veşnic la biroul din fața ferestrei, adumbrit de crengile care au văzut, an de an, zămislindu-se carte după carte ... Veşnic aplecat asupra lor, asupra cărților din biblioteca lui şi asupra cărților scrise de mâna lui, prietenele niciodată trădătoare ale unui spirit neostenit şi mereu întrebător de adevăruri, cum a fost spiritul Profesorului Eugen Cizek.
Acestor cărți şi acestor adevăruri ale Lumii Vechi domnia sa şi-a dedicat viața întreagă. Fără amânări, fără pauze. A creat o operă care, în întregimea ei, cu greu poate fi prinsă până la ultimul rând al ultimei recenzii. Cărțile i-au adus, de bună seamă, cea mai mare faimă. Lor li se datorează premiile care l-au onorat, ca şi titlurile academice ilustre ce i-au răsplătit activitatea. Le cunoaştem cu toții, ele însă se cuvin a fi spuse pentru că ne onorează şi pe noi, slujitorii acestei Filologii Clasice pe care nimeni altul dintre noi, în ultimii 50 de ani, nu a umplut-o de atâta strălucire a faimei.
A primit, în 1984, Premiul Literar European al Asociației Scriitorilor de Limbă Franceză (ADELF), fiindcă o serie de volume fundamentale au fost fie redactate direct în franceză, fie traduse ulterior în franceză (şi, de aici, în alte limbi de mare circulație – în italiană, de exemplu). Doctoratul însuşi a fost susținut în Franța, cu strălucirea cunoscută, sub directa conducere a lui Pierre Grimal, mentorul său declarat. În acelaşi an 1984, şi Academia Română îi recunoaşte excelentele merite ştiințifice, încununând aceeaşi carte, Néron (ed. I, Fayard, 1982) cu Premiul Timotei Cipariu. În ultimul deceniu al secolului trecut, Academia franceză de Ştiințe, Litere şi Arte din Lyon, înființată în 1700, îl primeşte, ca membru de onoare, în rândurile ei. La fel şi Academia Regală de Litere din Barcelona, în calitate de membru corespondent. Din păcate, aşa cum au observat şi alții, cum am scris şi eu în mai multe rânduri, aceste gesturi de mare onoare culturală pentru un savant român contemporan, venite din partea unor înalte foruri ştiințifice europene, nu au avut nici un efect, sau măcar un ecou, în birourile şi sălile Academiei Române ...
Cărțile acestea, care i-au adus o faimă nu doar neştirbită prin acuratețea ideilor şi desăvârşita acribie ştiințifică, ci şi una mereu actuală, de autoritate incontestabilă în întreg domeniul culturii literare a Antichității, în special romane, sunt dificil de ordonat în funcție de un singur criteriu, acela al conținutului tematic. Zonele cultural-istorice circumscriu numeroase spații şi teritorii particulare, asupra cărora cercetarea profesorului a zăbovit şi revenit de nenumărate ori de-a lungul întregii vieți.
Lăsând la o parte sutele de articole, recenzii, prefețe sau postfețe, cronici şi note, risipite în periodice ştiințifice, româneşti şi internaționale, de mare calibru, dar şi în revistele de cultură şi chiar în presa culturală, în enciclopedii şi dicționare, am putea, într-o clasificare provizorie şi, în împrejurările de față, reductivă, circumscrie opera ex libris a profesorului Cizek – operă ce numără, după ştiința mea, 19 titluri – următoarelor direcții:
1) scriitorii latini, operele şi epocile lor: Seneca (1972), Tacit (1974), Structures et idéologie dans les Vies des douze Césars de Suétone (1977), Histoire et historiens à Rome dans l’Antiquité (1995), Eutropius (2008);
2) genuri literare: Evoluția romanului antic (1970), Istoria în Roma antică. Teoria şi poetica genului (1998);
3) istoriografia literaturii latine: Istoria literaturii latine. Imperiul (I-II, 1975-1976), Istoria literaturii latine (I-II, 1994; ed. a II-a, revăzută şi adăugită, 2003);
4) împărații romani şi epocile lor: L’époque de Néron et ses controverses idéologiques (1972), Epoca lui Traian. Împrejurări istorice şi probleme ideologice (1980; trad. fr., 1983), Néron (ed. I, 1982; ed. a IV-a, 1996; trad. it., ed. I, 1984; ed. a II-a, 1986; trad. rom., Secvență romană, 1986), L’Empereur Aurélien et son temps (1994), Claudiu (2000), Titus (2006);
5) istoria şi civilizația Romei şi teoria/filosofia Istoriei: Mentalités et institutions politiques romaines (1990; ed. a II-a, 1996; trad. rom., 1998), Essai sur une théorie de l’histoire (1998), Istoria Romei (2002);
6) traduceri comentate:
a) autori antici: Petronius, Satyricon şi Seneca, Apocolocyntosis (ediție cenzurată, 1967); ediție integrală a Satyricon-ului, 1995; ediție nouă revizuită, 2003); Tacitus, opera minora (Dialogus de oratoribus, Agricola, Germania, 2002-2003);
b) Pierre Grimal, Civilizația romană (I-II, 1973).
Cărțile sale sunt dedicate familiei – „à ma femme Olga”, sună dedicația de pe prima pagină a tezei de doctorat, devenite L’époque de Néron, dar şi nepoatei sale, Ana. Sunt dedicate, însă, şi inegalabilului său dascăl, Aram M. Frenkian.
De fapt, cărțile sale ne sunt nouă, posterității lui, dedicate şi închinate. Spre a dăinui întru îmbogățirea cunoştințelor şi a ştiinței noastre, dar şi ca pildă de devotament, abnegație, pasiune, înaltă pricepere de oficiant pe altarul ştiinței.
Pentru toate generațiile de filologi clasici, care au fost, sunt, şi care vor veni ...
Sub specie aeternitatis, opera Profesorului Cizek ne va însoți şi forma de la un an, un lustru, un deceniu la altul, generații unele după altele. Ea va rezista biruind, ca bronzul, Timpul, pe când noi, epigonii, şi epigonii epigonilor, îi vom reînnoi, cu fiecare lectură şi utilizare, strălucirea.
Sufletul Dumneavoastră, iubite Domnule Profesor, nu va rătăci, precum se temea împăratul Hadrianus, animula uagula blandula, prin norii întunecimilor nopții friguroase de dincolo (pallidula rigida nubila), ci ne va lumina scurta călătorie care nouă ne-a mai rămas, bucurându-se de bucuria creşterii noastre spre gloria nu pieritoare a numelui său.
Requiescas in pace, carissime et honoratissime magister, spiritualis pater nobis successoribus!
N-aş putea să o fac. Nu pentru neputința de a-mi opri cuvintele să urce din suflet, nu pentru preaplinul acestui suflet care nu poate să nu-şi aducă aminte de atâtea decenii din urmă, decenii care ne-au unit din clipa în care a intrat, tânăr conferențiar, în anul 1977, pe uşa sălii de curs a anului al III-lea de filologie clasică, până în ziua susținerii ultimului doctorat condus, cu puține luni în urmă, în aceeaşi Facultate slujită cu devotament peste o jumătate de secol ...
Nu aş putea, deci, să îmi țin oprite vorbele, pentru că însăşi personalitatea Profesorului de literatură şi cultură latină celui mai prodigios pe care l-a dat Filologia Clasică românească a acestei ultime jumătăți de secol mă împiedică să îmi drămuiesc cuvintele. Mai ales că, la acest ceas de despărțire, şi recunoştința pe care noi, zecile de promoții ale Profesorului, i-am arătat-o mai mult prin palide gesturi nesemnificative, trebuie, măcar acum, pentru ultima oară în prezența sa, să încapă în atâtea cuvinte de câte este nevoie.
Cine rosteşte sau scrie numele lui Eugen Cizek îl face sinonim spontan cu erudiția savantă, completă, exhaustivă. Pentru Antichitatea clasică, pe ambele ei laturi, cu precădere cea romană, nu a existat un cunoscător, dacă aş putea zice aşa, mai desăvârşit în România postbelică. A avut, cum recunoaşte el însuşi în repetate rânduri, inclusiv prin dedicațiile cărților sale, profesori care i-au fost modele ilustre: un Aram Frenkian, în special, şi un Dionis M. Pippidi la Universitate, un Gheorghe Guțu – formator decisiv în anii de liceu, ca şi mai târziu. Erudiția lui Eugen Cizek depăşea, însă, fabulos granițele istorice ale Antichității. Ea stăpânea, practic, toate spațiile Istoriei, de la Evul Mediu amestecat cu târzia Antichitate până la culisele obscure ale celor două conflagrații mondiale din veacul trecut, iar de acolo de la experiența istorică a dictaturii proletariatului ceauşist până la ultimele bătălii pentru putere din România postdecembristă. Nu am cunoscut un om mai puternic ancorat simultan în reconstituirea autentic, profund ştiințifică, până la ultima fibră, a Antichității clasice, dar şi adânc ştiutor al duratei istorice pe tot ansamblul ei, inclusiv al fazei trăite, prin viața sa, a Istoriei.
Monstrum eruditionis, aşadar, acesta a fost Profesorul Eugen Cizek, pentru toți cei care, la Universitatea bucureşteană, în institutele şi centrele de cercetare ale Academiei, la edituri sau la Uniunea Scriitorilor, în diverse facultăți, licee şi case de editură din țară şi din Europa, dar şi la atâtea congrese şi conferințe, unele chiar în afara bătrânului continent, în sfârşit, în propria casă, alături de cei prea dragi lui, soție – doamna Olga, Zizi pentru prieteni şi familie –, rude, cunoscuți, admiratori, studenți şi colaboratori apropiați, l-am cunoscut. Veşnic la biroul din fața ferestrei, adumbrit de crengile care au văzut, an de an, zămislindu-se carte după carte ... Veşnic aplecat asupra lor, asupra cărților din biblioteca lui şi asupra cărților scrise de mâna lui, prietenele niciodată trădătoare ale unui spirit neostenit şi mereu întrebător de adevăruri, cum a fost spiritul Profesorului Eugen Cizek.
Acestor cărți şi acestor adevăruri ale Lumii Vechi domnia sa şi-a dedicat viața întreagă. Fără amânări, fără pauze. A creat o operă care, în întregimea ei, cu greu poate fi prinsă până la ultimul rând al ultimei recenzii. Cărțile i-au adus, de bună seamă, cea mai mare faimă. Lor li se datorează premiile care l-au onorat, ca şi titlurile academice ilustre ce i-au răsplătit activitatea. Le cunoaştem cu toții, ele însă se cuvin a fi spuse pentru că ne onorează şi pe noi, slujitorii acestei Filologii Clasice pe care nimeni altul dintre noi, în ultimii 50 de ani, nu a umplut-o de atâta strălucire a faimei.
A primit, în 1984, Premiul Literar European al Asociației Scriitorilor de Limbă Franceză (ADELF), fiindcă o serie de volume fundamentale au fost fie redactate direct în franceză, fie traduse ulterior în franceză (şi, de aici, în alte limbi de mare circulație – în italiană, de exemplu). Doctoratul însuşi a fost susținut în Franța, cu strălucirea cunoscută, sub directa conducere a lui Pierre Grimal, mentorul său declarat. În acelaşi an 1984, şi Academia Română îi recunoaşte excelentele merite ştiințifice, încununând aceeaşi carte, Néron (ed. I, Fayard, 1982) cu Premiul Timotei Cipariu. În ultimul deceniu al secolului trecut, Academia franceză de Ştiințe, Litere şi Arte din Lyon, înființată în 1700, îl primeşte, ca membru de onoare, în rândurile ei. La fel şi Academia Regală de Litere din Barcelona, în calitate de membru corespondent. Din păcate, aşa cum au observat şi alții, cum am scris şi eu în mai multe rânduri, aceste gesturi de mare onoare culturală pentru un savant român contemporan, venite din partea unor înalte foruri ştiințifice europene, nu au avut nici un efect, sau măcar un ecou, în birourile şi sălile Academiei Române ...
Cărțile acestea, care i-au adus o faimă nu doar neştirbită prin acuratețea ideilor şi desăvârşita acribie ştiințifică, ci şi una mereu actuală, de autoritate incontestabilă în întreg domeniul culturii literare a Antichității, în special romane, sunt dificil de ordonat în funcție de un singur criteriu, acela al conținutului tematic. Zonele cultural-istorice circumscriu numeroase spații şi teritorii particulare, asupra cărora cercetarea profesorului a zăbovit şi revenit de nenumărate ori de-a lungul întregii vieți.
Lăsând la o parte sutele de articole, recenzii, prefețe sau postfețe, cronici şi note, risipite în periodice ştiințifice, româneşti şi internaționale, de mare calibru, dar şi în revistele de cultură şi chiar în presa culturală, în enciclopedii şi dicționare, am putea, într-o clasificare provizorie şi, în împrejurările de față, reductivă, circumscrie opera ex libris a profesorului Cizek – operă ce numără, după ştiința mea, 19 titluri – următoarelor direcții:
1) scriitorii latini, operele şi epocile lor: Seneca (1972), Tacit (1974), Structures et idéologie dans les Vies des douze Césars de Suétone (1977), Histoire et historiens à Rome dans l’Antiquité (1995), Eutropius (2008);
2) genuri literare: Evoluția romanului antic (1970), Istoria în Roma antică. Teoria şi poetica genului (1998);
3) istoriografia literaturii latine: Istoria literaturii latine. Imperiul (I-II, 1975-1976), Istoria literaturii latine (I-II, 1994; ed. a II-a, revăzută şi adăugită, 2003);
4) împărații romani şi epocile lor: L’époque de Néron et ses controverses idéologiques (1972), Epoca lui Traian. Împrejurări istorice şi probleme ideologice (1980; trad. fr., 1983), Néron (ed. I, 1982; ed. a IV-a, 1996; trad. it., ed. I, 1984; ed. a II-a, 1986; trad. rom., Secvență romană, 1986), L’Empereur Aurélien et son temps (1994), Claudiu (2000), Titus (2006);
5) istoria şi civilizația Romei şi teoria/filosofia Istoriei: Mentalités et institutions politiques romaines (1990; ed. a II-a, 1996; trad. rom., 1998), Essai sur une théorie de l’histoire (1998), Istoria Romei (2002);
6) traduceri comentate:
a) autori antici: Petronius, Satyricon şi Seneca, Apocolocyntosis (ediție cenzurată, 1967); ediție integrală a Satyricon-ului, 1995; ediție nouă revizuită, 2003); Tacitus, opera minora (Dialogus de oratoribus, Agricola, Germania, 2002-2003);
b) Pierre Grimal, Civilizația romană (I-II, 1973).
Cărțile sale sunt dedicate familiei – „à ma femme Olga”, sună dedicația de pe prima pagină a tezei de doctorat, devenite L’époque de Néron, dar şi nepoatei sale, Ana. Sunt dedicate, însă, şi inegalabilului său dascăl, Aram M. Frenkian.
De fapt, cărțile sale ne sunt nouă, posterității lui, dedicate şi închinate. Spre a dăinui întru îmbogățirea cunoştințelor şi a ştiinței noastre, dar şi ca pildă de devotament, abnegație, pasiune, înaltă pricepere de oficiant pe altarul ştiinței.
Pentru toate generațiile de filologi clasici, care au fost, sunt, şi care vor veni ...
Sub specie aeternitatis, opera Profesorului Cizek ne va însoți şi forma de la un an, un lustru, un deceniu la altul, generații unele după altele. Ea va rezista biruind, ca bronzul, Timpul, pe când noi, epigonii, şi epigonii epigonilor, îi vom reînnoi, cu fiecare lectură şi utilizare, strălucirea.
Sufletul Dumneavoastră, iubite Domnule Profesor, nu va rătăci, precum se temea împăratul Hadrianus, animula uagula blandula, prin norii întunecimilor nopții friguroase de dincolo (pallidula rigida nubila), ci ne va lumina scurta călătorie care nouă ne-a mai rămas, bucurându-se de bucuria creşterii noastre spre gloria nu pieritoare a numelui său.
Requiescas in pace, carissime et honoratissime magister, spiritualis pater nobis successoribus!