Miscellanea
I. Z.
SEARĂ DE POEZIE ŞI MUZICĂ RELIGIOASĂ LA UNIUNEA SCRIITORILOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
De Sfântul Nicolae, 2008, editurile Arania, din Braşov, şi Platytera, din Bucureşti, şi-au dat mâna şi au oferit unui numeros public, care a umplut Sala Oglinzilor a USR, o remarcabilă “Seară de poezie şi muzică religioasă”, lucru mai rar întâlnit într-un asemenea spațiu saturat de ceremonii situate la polul celălalt al sacralității. Cei doi organizatori, tânărul poet Florin Caragiu din Bucureşti (matematician-teolog) şi sonetistul Adrian Munteanu din Braşov, au intuit că în spațiul confesional poezia şi muzica sunt la ele acasă şi s-au decis să extindă domeniul oficierii prin creație dincolo de zidurile limitative ale bisericii, în liturghia de după liturghie a lumii. Gestul lor poate fi privit şi în registru simbolic, în măsura în care cetatea literelor, cum poate fi considerată Uniunea Scriitorilor, a acceptat să se lase “convertită” la imnul de slavă şi cântecele creştine (Ion Zubaşcu a interpretat vechi pricesne şi colinzi din Maramureş), care s-au interferat firesc în acest spațiu, prin excelență al laicității, într-un țesut freatic de sacralitate. Pe de altă parte, e meritul Bisericii majoritare, în plin efort de primenire interioară, după alegerea noului patriarh, că are oameni credibili, cu capacitatea să adune poeți consacrați ca Paul Aretzu, Simona Grazia-Dima, Marian Drăghici, Liliana Ursu, cărora li s-au adăugat poeți mai tineri sau în curs de afirmare, Daniela Şontică (ziaristă la Jurnalul național), Laurențiu Ciprian Tudor (Braşov), Dan Cârlea, Monica Patriche (matematician, cadru universitar, cu două carți de literatură religioasă), Elena Dulgheru (filmologie) ş.a..
Un numeros public, provenind din cercurile apropiate Patriarhiei, dar şi din mediul didactic (în sală erau prezenți un remarcabil profesor universitar de Teologie, dar şi cadre didactice venite din țară), a prizat la improvizațiile actorului misionar Dan Puric, dar a ascultat cu atenție deosebită, mai bine de trei ore, un text elevat şi dificil, scris într-un registru mai puțin ortodox, cum este poemul Ierusalim, al lui Marian Drăghici, un imn de mari dimensiuni, din Cartea Psalmilor, a lui Paul Aretzu, poemele dense ale Simonei Grazia-Dima, din volumul Dreptul rănii de a rămâne deschisă, vitalele poeme creştine ale Lilianei Ursu, sau alte numeroase texte de facturi foarte diferite, citite de poeți mai tineri. Acest fapt îmbucurător nu este decât un semn că poezia recentă, în căutările ei insistente de recucerire a unei noi audiențe, în această perioadă conva-lescentă a postmodernității pe care o traversăm, îşi poate găsi în zona confesională un teritoriu de prospectat. Cu condiția ca lucrurile să nu fie amestecate, valoarea literară să nu facă micul trafic de frontieră cu confesionalul, iar cultele să accepte ideea că Dumnezeu Creatorul este slăvit în cea mai înaltă măsură nu atât de mediocritatea pioasă, cât mai ales de neliniştea deschizătoare de drumuri a creației literare de valoare.
Iar dacă sala s-a ridicat în picioare când remarcabilul trio muzical Anatoly, din Braşov, a cântat impecabil rugăciunea domnească Tatăl nostru, sau spectatorii şi-au făcut cruce la sfârşitul unor vechi pricesne, acestea pot fi luate nu neaparat ca gesturi fundamentaliste, ci care trimit mai degrabă la ideea că – după perioada desacralizantă a modernității, care a mizat pe dezumanizare şi demitizare, la toate nivelele esteticii urâtului – publicul larg simte nevoia ca poezia să-şi redescopere vocația de sacralitate şi înfrumusețare a lumii, pe care a avut-o la origini, reumanizându-şi mesajul şi tinzând spre redobândirea funcțiilor integratoare ale artei dintotdeuna. (Z.I.)
Un numeros public, provenind din cercurile apropiate Patriarhiei, dar şi din mediul didactic (în sală erau prezenți un remarcabil profesor universitar de Teologie, dar şi cadre didactice venite din țară), a prizat la improvizațiile actorului misionar Dan Puric, dar a ascultat cu atenție deosebită, mai bine de trei ore, un text elevat şi dificil, scris într-un registru mai puțin ortodox, cum este poemul Ierusalim, al lui Marian Drăghici, un imn de mari dimensiuni, din Cartea Psalmilor, a lui Paul Aretzu, poemele dense ale Simonei Grazia-Dima, din volumul Dreptul rănii de a rămâne deschisă, vitalele poeme creştine ale Lilianei Ursu, sau alte numeroase texte de facturi foarte diferite, citite de poeți mai tineri. Acest fapt îmbucurător nu este decât un semn că poezia recentă, în căutările ei insistente de recucerire a unei noi audiențe, în această perioadă conva-lescentă a postmodernității pe care o traversăm, îşi poate găsi în zona confesională un teritoriu de prospectat. Cu condiția ca lucrurile să nu fie amestecate, valoarea literară să nu facă micul trafic de frontieră cu confesionalul, iar cultele să accepte ideea că Dumnezeu Creatorul este slăvit în cea mai înaltă măsură nu atât de mediocritatea pioasă, cât mai ales de neliniştea deschizătoare de drumuri a creației literare de valoare.
Iar dacă sala s-a ridicat în picioare când remarcabilul trio muzical Anatoly, din Braşov, a cântat impecabil rugăciunea domnească Tatăl nostru, sau spectatorii şi-au făcut cruce la sfârşitul unor vechi pricesne, acestea pot fi luate nu neaparat ca gesturi fundamentaliste, ci care trimit mai degrabă la ideea că – după perioada desacralizantă a modernității, care a mizat pe dezumanizare şi demitizare, la toate nivelele esteticii urâtului – publicul larg simte nevoia ca poezia să-şi redescopere vocația de sacralitate şi înfrumusețare a lumii, pe care a avut-o la origini, reumanizându-şi mesajul şi tinzând spre redobândirea funcțiilor integratoare ale artei dintotdeuna. (Z.I.)