Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Clujul gotic, de Lukács József, volum ilustrat cu fotografii de Várdai Levente, Editura Biblioteca Apostrof, 2007, 118 pagini. Albumul include capitole care se referă la: „Lumea stilului gotic”, „Aspecte ale dezvoltării oraşului medieval”, „Biserica Sfântul Mihail”, „Biserica şi mănăstirea franciscană (fostă dominicană)”, „Biserica reformată din strada Lupului (M. Kogălniceanu)”, „Biserica din Cluj-Mănăştur”, „Statuia Sfântului Gheorghe”.
În ce măsură este reprezentativ Clujul pentru stilul gotic, de ce trebuia făcută această cercetare? Iată motivația autorului: „Dacă în părțile vestice ale Europei construcții care erau create cu elementele specifice stilului gotic au apărut deja în secolul al Xll-lea, în Transilvania va fi nevoie de încă un secol şi jumătate ca să apară prima construcție gotică, la abația de la Cârța. Atunci când în vestul Europei se construiau deja catedralele de la Paris (începând cu 1163), Laon (1170), Chartres (1195), Magdeburg (1209), Reims (1211), Amiens (1220), Köln (1248), la noi tocmai apărea prima construcție gotică. În compensație pentru această întârziere, am avut parte de stilul gotic mult mai multă vreme. Ajunge să ne gândim la faptul că în Cluj în secolul al XVII-lea se va reconstrui bolta gotică a bisericii reformate.
Epoca stilului gotic a fost deosebit de importantă pentru oraşul Cluj. Vom putea constata că în perioada stilului gotic această localitate s-a emancipat la rangul de oraş, făcând eforturi uriaşe şi ambițioase să se integreze în curentele ideologice şi stilistice ale vremii. Putem spune că acest oraş a devenit oraşul-comoară şi primul oraş al Transilvaniei în epoca în care stilul artistic dominant era goticul”.
Dicționarul termenilor filosofiei lui D.D. Roşca. (Român-francez-englez), Casa Cărții de ştiință, Cluj-Napoca, 2008, 246 pagini. 38 de termeni sunt explicați şi traduşi, de la cei generali, intrați demult în uzul curent, şi cărora nu le mai acordăm prea mare importanță, vezi Viață, Iubire (ambii cu referire la sistemul hegelian), Moarte, Mit, Individ, Popor, până la termeni specifici filosofiei lui D.D. Roşca: Existența tragică, Tensiune interioară, Maşinism, Totalizare, Atitudine estetică. Lucrarea este opera colectivă a patru doctoranzi ai Universității din Cluj – Ciprian Bota, Ciprian Sonea, Laurențiu State, George State. Traducerea în franceză îi aparține Lianei Lăpădatu, iar cea în engleză – lui Bogdan Aldea.
Jurnale paralele. Radu Petrescu văzut de un elev al său, de Niculae Vrăsmaş, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, 284 pagini.Deşi nimeni nu e profet în țara lui sau în şcoala lui, se iscă de multe ori şi un revers al acestei atitudini, şi atunci avem de-a face cu volume de genul acestuia. O reverențioasă dare de seamă asupra vieții cotidiene a „pălmaşului” Radu Petrescu, cel care funcționa la începutul anilor ‘50 ca profesor într-o şcoală generală din Prundu Bârgăului. O încercare de a găsi, în însemnări de acum 55 de ani, în scrisori, în arhive sentimentale, semne şi certitudini ale unor legături ce dau să iasă din sfera afectivului şi să intre în cea a spiritului. Iată-l pe scriitorul Radu Petrescu văzut prin ochii lui Niculiță Vrăsmaş, elevul său din clasa a şaptea – „Părul mare, de poet, se revărsa peste gulerul imaculat al cămăşii. Zâmbea şi mi se părea foarte tânăr. De fapt abia a terminat facultatea acum doi sau trei ani. Oare cum am putut să cred că este aceeaşi persoană cu G. Călinescu? Desigur, pentru că ne vorbea mereu despre dânsul”. Chiar dacă în ochii dilatați de admirație ai unora dintre copii Radu Petrescu are dimensiuni titanice, e firesc ca, în paralel, el să se întrebe în ce măsură îl „diminuează” existența anonimă, într-un loc anomim – pe care, iată, poate chiar trecerea scriitorului îl salvează de la anonimat – „Singurul lucru pe lume care merită seriozitate este opera. Dacă aş fi ştiut asta acum zece ani în vară, acum nu m-aş mai fi aflat în Prund. Dar nu regret. Traiectul care m-a adus aici (şi nu-i cea mai proastă soluție, la urma urmelor!) are frumusețea şi prețul lui, sunt încredințat. Mă regăsesc astăzi în definiția mea. Nimic n-am pierdut. Cezanne a trăit toată viața în fundul unei provincii şi nici el n-a fost diminuat”.
Călătoria. Menodramă într-un act, cu două tablouri, de Octavian Onea, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2008, 96 pagini. După volumul Titus, premiat pentru debut în teatru de către U.S.R., Asociația Braşov, în 2005, Octavia Onea pune în pagină cu aceeaşi vervă postmodernistă o mini-dramă (sau o menodramă). Elucidarea de către judecătorul de instrucție a misterului unei presupuse crime conjugale devine pretext pentru o dibace incursiune în spațiul ploieştean de acum sau de mai demult, cu figurile sale legendare – firoscosul Ovidiu Bogza (profesor de fizică, fratele mai „academicianului” Geo Bogza), Ion Stratan, Grigore Hagiu sau, din alte timpuri, Vlahuță, pictorul Grigorescu şi etern viitoarea lui soție –, sau cu poveştile savuroase ce au legături mai strânse ori mai laxe cu moartea pictorului Augustin sau cu volatila depoziție-prohod a văduvei Doina. Un joc al cuvintelor premonitorii sau un deces cauzat de o scurgere de gaz metan? Cititorul e cel care rămâne să decidă. Volumul este dedicat memoriei lui Laurențiu Ulici.
Înțelegerea tainelor, de Liviu Popescu, TipoMoldova, Iaşi, 2008, 116 pagini. „Mai mult contemplativ delicat şi interiorizat, nefurat de mari viziuni sau atitudini copleşitoare” – aşa era văzut cu 12 ani în urmă poetul de către criticul Mircea A. Diaconu într-o cronică din „Bucovina literară”, din care regăsim un fragment pe coperta a patra a volumului de față. O poezie a cărei unicitate este aceea a sacadării cu orice preț prin înşirarea unor versuri ce conțin câte un unic cuvânt, rar două – şi numai prin excepție trei. Fiindcă se folosesc cuvinte mari, aferente unor teme la fel de mari: „construind/ împreună/ o religie/ a euforiei/ după care/ spaima/ nu poate fi/ decât frigul/ de deasupra/ capetelor/ noastre/ cu urme/ de mucuri/ de țigări/ aprinse/ stinse/ pe creier/ în chiar ziua/ când hrana/ noastră/ de bază/ era o simplă/ fereastră/ cu zgârieturi/ adânci/ sub formă/ de colivie.” („Treptele frigului”).
Nu am voie, de Liviu Georgescu, Editura Paralela 45, 2008, 184 pagini. Premiile şi cronicile ce vizează cărțile lui Liviu Georgescu s-au îmbulzit, dintr-un motiv sau altul, în anii din urmă, autorul ajungând acum la cel de-al zecelea volum publicat – în țară sau în S.U.A. – în ultimii opt ani, de la debutul din 2000. Membru al Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu, Liviu Georgescu a profesat medicina, având acum un cabinet în New York. Volumul de față include grupajele: „Aproape departe”, „Scăpăm pe spirale”, „În cele patru vânturi”. Al. Cistelecan notează în postfața sa: „Liviu Georgescu e acelaşi poet de scenarii arhetipale care se strevăd acut prin plasa cotidienelor (...), scenariul biografic sare numaidecît în scenariul general al evoluției şi istoria lumii defilează ca secvențe ale propriei deveniri, amestecată indistinct în cosmologic. Identitatea e palimpsest. (...) Geneza e o poveste, destrămarea – o experiență”.
Orfeu şi maşina. Interviuri despre condiția omului contemporan, de Nicholas Catanoy, Criterion Publishing, Cluj-Napoca, 2008, 250 pagini. La doi ani de la finalizarea celor 21 de interviuri incluse în volum, acestea au fost preluate de pe benzile de magnetofon sau de casetofon şi au fost traduse de Raluca Vida şi Virginia Stănescu. Impactul noilor tehnologii asupra culturii este o temă generoasă (până la saturație), iar Nicholas Catanoy pune accentul pe faptul că „Scriitorii francezi care au răspuns acestor anchete aparțin unor curente literare foarte pestrițe, de la poetul clasicizant Pierre Emmanuel până la generațiile avangardiste reprezentate de Tel-Quel-iştii Denis Roche şi Philippe Sollers. Între cei doi poli au fost chestionați romancierii Jean Cayrol, Gilbert Cesbron, (...) Marguerite Duras, dramaturgii Martin Achard şi René de Obaldia, eseiştii Jean Cau şi Jean Ricardou, criticii literari René Etiemble şi Roland Barthes, compozitorul (de muzică electronică) şi romancierul Pierre Scheffer şi omul de ştiință Jean Fourastié.
Reacțiile acestor autori la problema simbiozei sau a antibiozei dintre cele două culturi au fost uneori rezervate, alteori critice, deseori lapidare, tematica mcluhaniană nefiind prea apetisantă. Din acest motiv, răspunsurile au variat de la optimismul lui Jean Ricardou (Scrisul trebuie să devină statutul tuturor) până la pesimismul lui Jean Fourastié (Artistul nu mai are mare lucru de exprimat), majoritatea autorilor abordând cu predilecție problemele socio-culturale”.
Evadarea din vid. Studii despre poezia românească de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, de Andrei Bodiu, Editura Paralela 45, 2008, 172 pagini. Câteva zeci de cronici apărute în reviste culturale sunt prinse între copertele acestui volum. Fără să-şi propună să revoluționeze canonul poetic românesc, „această carte atrage atenția asupra calității deosebite, în creştere, pe care a avut-o poezia lui Ioan Moldovan, un optzecist important care nu a fost până acum perceput (...), ca un poet de primă mărime. Sau vorbeşte despre foarte interesanta evoluție pe care o are, în acest deceniu, poezia lui Ion Pop, perceput în mod evident ca unul dintre cei mai importanți critici contemporani, dar mai puțin ca un poet foarte valoros. Sau sesizează schimbările din poezia Magdei Cârneci, precum şi calitatea teoretică a demersului autoarei. Sau accentuează calitatea poeziei lui Constantin Acosmei, unul dintre cei mai interesanți poeți apăruți după Revoluție”. Andrei Bodiu declară, cu patetism bine temperat de un acut simț al ierarhiilor valorice: „Am analizat poezia vie, poezia în mers şi asta în condițiile în care, iată, în 2008, autori despre care scriam acum cîțiva ani nu mai sînt printre noi. După Augustin Pop, ne-au părăsit şi Ion Stratan şi Ion Chichere demonstrând încă o dată că poezia le supraviețuieşte autorilor autentici. Din admirație pentru această artă şi cu convingerea lucidă a eternității ei, a faptului că este arta desăvârşită, am scris această carte”.
Eminescu. Negocierea unei imagini – construcția unui canon, emergența unui mit, de Iulian Costache, colecția Critică & Istorie Literară, Editura Cartea Românească, 2008, 370 de pagini. Departe de a fi o carte scrisă cât ai clipi din ochi, lucrarea a avut ca punct de plecare un consistent doctorat şi o bursă de cercetare acordată de Centrul Memorial Ipoteşti. Volumul e prezentat laudativ, pe coperta ultimă, de nume mari: N. Manolescu, Al. Călinescu, Livius Ciocârlie şi, bineînțeles, Paul Cornea, conducătorul doctoratului. Dincolo de Argument, regăsim Sfidări actuale ale lecturii operelor canonice, apoi Decuparea obiectului – cu subcapitole ca: Valorizări negative, Valorizări pozitive, Semioza extraliterară, Oferta operei eminesciene. Structuri de negociere, iar notele şi încă 40 de pagini de bibliografie (deosebit de) selectivă completează această lucrare. Chiar dacă despre Eminescu ne părea că deja s-ar fi spus tot, Al. Călinescu punctează de ce aceasta nu este o carte printre altele, interşanjabilă cu oricare alta: „Autorul demonstrează că, în analiza „mitului” Eminescu, trebuie să avem în vedere şi istoria receptării operei eminesciene. Cartea se citeşte cu permanent interes şi e plină de idei originale şi fertile”.
Fantoma din moară, de Doina Ruşti, Editura Polirom, colecția Ego. Proză, 2008, 426 pagini. Într-un sat regățean, Comoşteni, pe aproape de vărsarea Jiului în Dunăre, un învățător, Ion Nicolescu, este – uluitor! – în corespondență cu ministrul instrucțiunii şi al cultelor de atunci, de la 1910, Spiru Haret. Întreagă această lume se prăbuşeşte peste câteva decenii, odată cu venirea comuniştilor – insidioasă uneori sau, după caz, brutală în exhibarea puterii nou-dobândite. Lumea aristocrației spiritului, ce nu ține cont de distanțe geografice şi de ierarhii sociale, se spulberă pornind din mai multe locuri deodată, din toate acele zone labile în care şantajul şi lipsa de scrupule a celor ajunşi la putere s-au conjugat cu naivitatea colaboratorilor, informatorilor ş.a.m.d. sau cu nevoile de tot felul ale unor oameni alunecați sub vremi. Abia ştiind să scrie, ei fac totuşi, cu creionul chimic sau cu cele pică la îndemână, rapoarte anodine sau malefice, în funcție de “bunăvoința” celui care le citeşte. Din toată acea lume rămâne, persistentă, vizibilă, în stare să mutileze şi să ucidă, o fantomă – suferința unor oameni, mereu alții.
Doina Ruşti se bucură, pe coperta a patra a acestui volum, de prezentările elogioase ale lui Dan C. Mihăilescu, Luminița Marcu, Horia Gârbea, Daniel Cristea-Enache. Şi are şi de ce se bucura!
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ
În ce măsură este reprezentativ Clujul pentru stilul gotic, de ce trebuia făcută această cercetare? Iată motivația autorului: „Dacă în părțile vestice ale Europei construcții care erau create cu elementele specifice stilului gotic au apărut deja în secolul al Xll-lea, în Transilvania va fi nevoie de încă un secol şi jumătate ca să apară prima construcție gotică, la abația de la Cârța. Atunci când în vestul Europei se construiau deja catedralele de la Paris (începând cu 1163), Laon (1170), Chartres (1195), Magdeburg (1209), Reims (1211), Amiens (1220), Köln (1248), la noi tocmai apărea prima construcție gotică. În compensație pentru această întârziere, am avut parte de stilul gotic mult mai multă vreme. Ajunge să ne gândim la faptul că în Cluj în secolul al XVII-lea se va reconstrui bolta gotică a bisericii reformate.
Epoca stilului gotic a fost deosebit de importantă pentru oraşul Cluj. Vom putea constata că în perioada stilului gotic această localitate s-a emancipat la rangul de oraş, făcând eforturi uriaşe şi ambițioase să se integreze în curentele ideologice şi stilistice ale vremii. Putem spune că acest oraş a devenit oraşul-comoară şi primul oraş al Transilvaniei în epoca în care stilul artistic dominant era goticul”.
Dicționarul termenilor filosofiei lui D.D. Roşca. (Român-francez-englez), Casa Cărții de ştiință, Cluj-Napoca, 2008, 246 pagini. 38 de termeni sunt explicați şi traduşi, de la cei generali, intrați demult în uzul curent, şi cărora nu le mai acordăm prea mare importanță, vezi Viață, Iubire (ambii cu referire la sistemul hegelian), Moarte, Mit, Individ, Popor, până la termeni specifici filosofiei lui D.D. Roşca: Existența tragică, Tensiune interioară, Maşinism, Totalizare, Atitudine estetică. Lucrarea este opera colectivă a patru doctoranzi ai Universității din Cluj – Ciprian Bota, Ciprian Sonea, Laurențiu State, George State. Traducerea în franceză îi aparține Lianei Lăpădatu, iar cea în engleză – lui Bogdan Aldea.
Jurnale paralele. Radu Petrescu văzut de un elev al său, de Niculae Vrăsmaş, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, 284 pagini.Deşi nimeni nu e profet în țara lui sau în şcoala lui, se iscă de multe ori şi un revers al acestei atitudini, şi atunci avem de-a face cu volume de genul acestuia. O reverențioasă dare de seamă asupra vieții cotidiene a „pălmaşului” Radu Petrescu, cel care funcționa la începutul anilor ‘50 ca profesor într-o şcoală generală din Prundu Bârgăului. O încercare de a găsi, în însemnări de acum 55 de ani, în scrisori, în arhive sentimentale, semne şi certitudini ale unor legături ce dau să iasă din sfera afectivului şi să intre în cea a spiritului. Iată-l pe scriitorul Radu Petrescu văzut prin ochii lui Niculiță Vrăsmaş, elevul său din clasa a şaptea – „Părul mare, de poet, se revărsa peste gulerul imaculat al cămăşii. Zâmbea şi mi se părea foarte tânăr. De fapt abia a terminat facultatea acum doi sau trei ani. Oare cum am putut să cred că este aceeaşi persoană cu G. Călinescu? Desigur, pentru că ne vorbea mereu despre dânsul”. Chiar dacă în ochii dilatați de admirație ai unora dintre copii Radu Petrescu are dimensiuni titanice, e firesc ca, în paralel, el să se întrebe în ce măsură îl „diminuează” existența anonimă, într-un loc anomim – pe care, iată, poate chiar trecerea scriitorului îl salvează de la anonimat – „Singurul lucru pe lume care merită seriozitate este opera. Dacă aş fi ştiut asta acum zece ani în vară, acum nu m-aş mai fi aflat în Prund. Dar nu regret. Traiectul care m-a adus aici (şi nu-i cea mai proastă soluție, la urma urmelor!) are frumusețea şi prețul lui, sunt încredințat. Mă regăsesc astăzi în definiția mea. Nimic n-am pierdut. Cezanne a trăit toată viața în fundul unei provincii şi nici el n-a fost diminuat”.
Călătoria. Menodramă într-un act, cu două tablouri, de Octavian Onea, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2008, 96 pagini. După volumul Titus, premiat pentru debut în teatru de către U.S.R., Asociația Braşov, în 2005, Octavia Onea pune în pagină cu aceeaşi vervă postmodernistă o mini-dramă (sau o menodramă). Elucidarea de către judecătorul de instrucție a misterului unei presupuse crime conjugale devine pretext pentru o dibace incursiune în spațiul ploieştean de acum sau de mai demult, cu figurile sale legendare – firoscosul Ovidiu Bogza (profesor de fizică, fratele mai „academicianului” Geo Bogza), Ion Stratan, Grigore Hagiu sau, din alte timpuri, Vlahuță, pictorul Grigorescu şi etern viitoarea lui soție –, sau cu poveştile savuroase ce au legături mai strânse ori mai laxe cu moartea pictorului Augustin sau cu volatila depoziție-prohod a văduvei Doina. Un joc al cuvintelor premonitorii sau un deces cauzat de o scurgere de gaz metan? Cititorul e cel care rămâne să decidă. Volumul este dedicat memoriei lui Laurențiu Ulici.
Înțelegerea tainelor, de Liviu Popescu, TipoMoldova, Iaşi, 2008, 116 pagini. „Mai mult contemplativ delicat şi interiorizat, nefurat de mari viziuni sau atitudini copleşitoare” – aşa era văzut cu 12 ani în urmă poetul de către criticul Mircea A. Diaconu într-o cronică din „Bucovina literară”, din care regăsim un fragment pe coperta a patra a volumului de față. O poezie a cărei unicitate este aceea a sacadării cu orice preț prin înşirarea unor versuri ce conțin câte un unic cuvânt, rar două – şi numai prin excepție trei. Fiindcă se folosesc cuvinte mari, aferente unor teme la fel de mari: „construind/ împreună/ o religie/ a euforiei/ după care/ spaima/ nu poate fi/ decât frigul/ de deasupra/ capetelor/ noastre/ cu urme/ de mucuri/ de țigări/ aprinse/ stinse/ pe creier/ în chiar ziua/ când hrana/ noastră/ de bază/ era o simplă/ fereastră/ cu zgârieturi/ adânci/ sub formă/ de colivie.” („Treptele frigului”).
Nu am voie, de Liviu Georgescu, Editura Paralela 45, 2008, 184 pagini. Premiile şi cronicile ce vizează cărțile lui Liviu Georgescu s-au îmbulzit, dintr-un motiv sau altul, în anii din urmă, autorul ajungând acum la cel de-al zecelea volum publicat – în țară sau în S.U.A. – în ultimii opt ani, de la debutul din 2000. Membru al Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu, Liviu Georgescu a profesat medicina, având acum un cabinet în New York. Volumul de față include grupajele: „Aproape departe”, „Scăpăm pe spirale”, „În cele patru vânturi”. Al. Cistelecan notează în postfața sa: „Liviu Georgescu e acelaşi poet de scenarii arhetipale care se strevăd acut prin plasa cotidienelor (...), scenariul biografic sare numaidecît în scenariul general al evoluției şi istoria lumii defilează ca secvențe ale propriei deveniri, amestecată indistinct în cosmologic. Identitatea e palimpsest. (...) Geneza e o poveste, destrămarea – o experiență”.
Orfeu şi maşina. Interviuri despre condiția omului contemporan, de Nicholas Catanoy, Criterion Publishing, Cluj-Napoca, 2008, 250 pagini. La doi ani de la finalizarea celor 21 de interviuri incluse în volum, acestea au fost preluate de pe benzile de magnetofon sau de casetofon şi au fost traduse de Raluca Vida şi Virginia Stănescu. Impactul noilor tehnologii asupra culturii este o temă generoasă (până la saturație), iar Nicholas Catanoy pune accentul pe faptul că „Scriitorii francezi care au răspuns acestor anchete aparțin unor curente literare foarte pestrițe, de la poetul clasicizant Pierre Emmanuel până la generațiile avangardiste reprezentate de Tel-Quel-iştii Denis Roche şi Philippe Sollers. Între cei doi poli au fost chestionați romancierii Jean Cayrol, Gilbert Cesbron, (...) Marguerite Duras, dramaturgii Martin Achard şi René de Obaldia, eseiştii Jean Cau şi Jean Ricardou, criticii literari René Etiemble şi Roland Barthes, compozitorul (de muzică electronică) şi romancierul Pierre Scheffer şi omul de ştiință Jean Fourastié.
Reacțiile acestor autori la problema simbiozei sau a antibiozei dintre cele două culturi au fost uneori rezervate, alteori critice, deseori lapidare, tematica mcluhaniană nefiind prea apetisantă. Din acest motiv, răspunsurile au variat de la optimismul lui Jean Ricardou (Scrisul trebuie să devină statutul tuturor) până la pesimismul lui Jean Fourastié (Artistul nu mai are mare lucru de exprimat), majoritatea autorilor abordând cu predilecție problemele socio-culturale”.
Evadarea din vid. Studii despre poezia românească de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, de Andrei Bodiu, Editura Paralela 45, 2008, 172 pagini. Câteva zeci de cronici apărute în reviste culturale sunt prinse între copertele acestui volum. Fără să-şi propună să revoluționeze canonul poetic românesc, „această carte atrage atenția asupra calității deosebite, în creştere, pe care a avut-o poezia lui Ioan Moldovan, un optzecist important care nu a fost până acum perceput (...), ca un poet de primă mărime. Sau vorbeşte despre foarte interesanta evoluție pe care o are, în acest deceniu, poezia lui Ion Pop, perceput în mod evident ca unul dintre cei mai importanți critici contemporani, dar mai puțin ca un poet foarte valoros. Sau sesizează schimbările din poezia Magdei Cârneci, precum şi calitatea teoretică a demersului autoarei. Sau accentuează calitatea poeziei lui Constantin Acosmei, unul dintre cei mai interesanți poeți apăruți după Revoluție”. Andrei Bodiu declară, cu patetism bine temperat de un acut simț al ierarhiilor valorice: „Am analizat poezia vie, poezia în mers şi asta în condițiile în care, iată, în 2008, autori despre care scriam acum cîțiva ani nu mai sînt printre noi. După Augustin Pop, ne-au părăsit şi Ion Stratan şi Ion Chichere demonstrând încă o dată că poezia le supraviețuieşte autorilor autentici. Din admirație pentru această artă şi cu convingerea lucidă a eternității ei, a faptului că este arta desăvârşită, am scris această carte”.
Eminescu. Negocierea unei imagini – construcția unui canon, emergența unui mit, de Iulian Costache, colecția Critică & Istorie Literară, Editura Cartea Românească, 2008, 370 de pagini. Departe de a fi o carte scrisă cât ai clipi din ochi, lucrarea a avut ca punct de plecare un consistent doctorat şi o bursă de cercetare acordată de Centrul Memorial Ipoteşti. Volumul e prezentat laudativ, pe coperta ultimă, de nume mari: N. Manolescu, Al. Călinescu, Livius Ciocârlie şi, bineînțeles, Paul Cornea, conducătorul doctoratului. Dincolo de Argument, regăsim Sfidări actuale ale lecturii operelor canonice, apoi Decuparea obiectului – cu subcapitole ca: Valorizări negative, Valorizări pozitive, Semioza extraliterară, Oferta operei eminesciene. Structuri de negociere, iar notele şi încă 40 de pagini de bibliografie (deosebit de) selectivă completează această lucrare. Chiar dacă despre Eminescu ne părea că deja s-ar fi spus tot, Al. Călinescu punctează de ce aceasta nu este o carte printre altele, interşanjabilă cu oricare alta: „Autorul demonstrează că, în analiza „mitului” Eminescu, trebuie să avem în vedere şi istoria receptării operei eminesciene. Cartea se citeşte cu permanent interes şi e plină de idei originale şi fertile”.
Fantoma din moară, de Doina Ruşti, Editura Polirom, colecția Ego. Proză, 2008, 426 pagini. Într-un sat regățean, Comoşteni, pe aproape de vărsarea Jiului în Dunăre, un învățător, Ion Nicolescu, este – uluitor! – în corespondență cu ministrul instrucțiunii şi al cultelor de atunci, de la 1910, Spiru Haret. Întreagă această lume se prăbuşeşte peste câteva decenii, odată cu venirea comuniştilor – insidioasă uneori sau, după caz, brutală în exhibarea puterii nou-dobândite. Lumea aristocrației spiritului, ce nu ține cont de distanțe geografice şi de ierarhii sociale, se spulberă pornind din mai multe locuri deodată, din toate acele zone labile în care şantajul şi lipsa de scrupule a celor ajunşi la putere s-au conjugat cu naivitatea colaboratorilor, informatorilor ş.a.m.d. sau cu nevoile de tot felul ale unor oameni alunecați sub vremi. Abia ştiind să scrie, ei fac totuşi, cu creionul chimic sau cu cele pică la îndemână, rapoarte anodine sau malefice, în funcție de “bunăvoința” celui care le citeşte. Din toată acea lume rămâne, persistentă, vizibilă, în stare să mutileze şi să ucidă, o fantomă – suferința unor oameni, mereu alții.
Doina Ruşti se bucură, pe coperta a patra a acestui volum, de prezentările elogioase ale lui Dan C. Mihăilescu, Luminița Marcu, Horia Gârbea, Daniel Cristea-Enache. Şi are şi de ce se bucura!
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ