ODIHNA

Dacă noaptea este reversul zilei, odihna este reversul muncii.

Odihnă înseamnă să uiți de toate şi, în primul rând, de tine însuți! Odihna este uitare de sine.

Suprema odihnă: să te ocupi de ceva inutil.

Ce să faci ca să nu rămâi prizonierul odihnei? Cum să te cufunzi în odihnă fără să te îneci în ea?

Găseşte-ți liniştea ca să-ți poți găsi şi odihna.

Odihna este rezultatul unui... minus de activitate. Pe mulți asta îi sperie, căci nu au îndrăzneala de a renunța pentru o vreme la muncă.

Odihna nu e totuna cu vacanța.

Dezobişnuieşte-te de viteză şi ignoră imperativele.

Odihna presupune continuitatea unei stări şi nu acea variație a plăcerilor caracteristică destinderii. Între odihnă şi destindere există o diferență de intensitate, ba chiar şi consecințele lor asupra ființei noastre sunt complet diferite.

Cel ce îşi multiplică fără încetare activitățile se teme de confruntarea cu el însuşi, confruntare pe care doar o adevărată odihnă i-o poate prilejui.

Uitându-se din întâmplare la un iepure ce se proptise zdravăn în fund şi continua să stea aşa, nemişcat, Brook a înțeles, spune el, „importanța odihnei”. Odihna ca „reîncărcare a bateriilor” prin contactul nemijlocit cu energiile pământului, ale unui altundeva sau chiar ale propriului eu. Odihna are virtuți curative.

Să te odihneşti când nu ai nimic de făcut, când eşti „dezocupat”... act redundant şi monden. Să te odihneşti în plină activitate, în toiul ei, asta-i adevărata provocare!

Se pare că marii oameni de afaceri sunt în primejdie să facă infarct atunci când îşi iau şi ei câteva zile de vacanță! Oprirea bruscă, brutală, a activității duce la o dereglare a funcțiilor cardiace. Simptom propriu oricărei forme de dependență, iar munca poate fi socotită una dintre ele.

Să te odihneşti înseamnă să pleci în căutarea ta... şi mai ales să te găseşti.

A plecat de acasă lăsându-şi telefonul mobil pe masă... voia să se odihnească de ceilalți, de el însuşi, de dialog.
„Să te odihneşti la umbra protectoare a unui spectacol” – dorință pe care Antoine Vitez nu a reuşit să şi-o împlinească niciodată, căci Eriniile unor activități multiple şi dispersate l-au hărțuit până în ultima clipă a vieții. Dovadă că artistul se teme necontenit de slăbiciunile operei sale. „Să încerci mereu, să eşuezi întotdeauna” – frază care exclude odihna, frază a unui alt om de teatru „neobosit”, Peter Stein. În schimb, Brâncuşi, ei bine, el ştia să se odihnească.

„Dumnezeu se odihneşte, diavolul se oboseşte”, spune un scriitor brazilian. Diavolul n-are astâmpăr, umblă de colo-colo, întinde capcane, cutreieră peste tot... diavolul nu ştie ce-i aia odihnă.

Odihna, antidotul împrăştierii, al irosirii forțelor în lucruri multe şi mărunte.

„Activitatea excesivă, semn al unei lipse de afectivitate”, scrie Jankélévitch. Da, dar şi semn al angoasei provocate de singurătate... de ea fugim, pe ea vrem s-o alungăm astfel! Munca, paliativ pentru absența dragostei.

Odihna eliberează, dar, în acelaşi timp, face dificilă întoarcerea la muncă. Ba chiar improbabilă. Împăratul Dioclețian a hotărât la un moment dat să-şi întrerupă parțial activitățile şi să se odihnească o vreme la Split... Când au trimis după el emisari cerându-i să se înapoieze la Roma, împăratul nu s-a arătat deloc interesat de asta. Totul îi devenise indiferent, treburile Imperiului rămăseseră undeva departe, iar el era mulțumit să se delecteze zilnic grădinărind.

Ca să te odihneşti ai nevoie de curaj.

Odihna precedă „renaşterea”: convingere a optimiştilor care caută odihna ca pe un izvor de apă vie.

Să te odihneşti de oameni!
Să te odihneşti de tine însuți!
Tăcerea ca odihnă.

Odihna nu se obține sporind numărul divertismentelor... ea n-ar mai fi atunci decât inversul activităților cotidiene. Dublul lor întors pe dos!

Este la fel de greu să-ți asumi odihna pe cât de greu este să îndepărtezi metaforele în literatură sau să sacrifici decorurile în teatru.

„Astăzi îmi odihnesc sufletul scriind scrisori” – Cehov.

Să scotoceşti printr-o prăvălie cu lucruri de ocazie e tot atât de odihnitor ca jocul de noroc pentru împătimiții unui cazinou ori ca gătitul mâncării pentru intelectuali. Forme de detaşare temporară şi, ca atare, de odihnă.

Când eram elev, un profesor de sport mă îndemna să adopt „odihna activă”. Un veritabil precursor al Clubului Mediteranean! Astăzi, mai greu de practicat mi se pare „odihna pasivă”. Ea pretinde sacrificii, perturbă obişnuințele şi clatină toate stereotipiile. Ca în Jocul de-a vacanța, în care protagonistul încearcă în fel şi chip să-şi convingă partenerii de concediu (aflați cu toții într-o vilă dintr-o stațiune montană) să renunțe, măcar timp de o lună, la ritualurile lor cotidiene. Să te odihneşti înseamnă să refuzi rutina, să evadezi din spațiul securizant al habitudinilor. Să accepți aventura...

Puțini sunt cei ce-şi pot realiza visul de a-şi petrece vacanța într-o deplină izolare! Odihna însingurării. Ce test dificil! Să te odihneşti în nonacțiune! Virtute a înțelepților.

„Grădinăritul odihneşte”, îmi spune un prieten, Silviu Purcărete. Nu şi pe mine. N-am modestia de a afirma că pot uita de tracasările zilnice înhămându-mă la tot soiul de activități aşa-zis minore. „Infirmitate” pe care o regret!

În tinerețe mă odihneam căutând neîncetat altceva; astăzi mă odihnesc căutând acelaşi lucru. Suprafeței nelimitate a diferitului îi succedă teritoriul restrâns al identicului. Altă vârstă, alt fel de a mă odihni.

Îmi reamintesc acea frază a lui Enescu care într-o vreme devenise pentru mine o deviză: „Mă odihnesc de muncă prin muncă”. Poate că tocmai din pricina asta a fost un extraordinar interpret, dar un modest compozitor. Enescu nu se hrănea decât cu artă. Nu ştia că regenerarea implică şi odihna de artă.

Nu înțelegi odihna decât dacă eşti odihnit.

Nu mai izbutesc să-mi improvizez odihna... Trebuie ca mai întâi să mi-o imaginez, apoi să o programez şi să mă pregătesc pentru ea. De aceea nu mă mai pot odihni decât după o lungă aşteptare!

Întrebarea tatălui meu, medic, la întoarcerea dintr-o vacanță de o lună: „Câte decese au fost în absența mea?” Carevasăzică, în tot timpul ăsta el nu încetase să se gândească la bolnavii lui! Deci nu se odihnise deloc! Nu l-am înțeles decât după ce a murit.

Se odihneşte zăcând pe spate, aidoma unui mort viu. Odihnirea prin imobilitate.

Pe unii odihna îi sperie, se tem că se vor „dizolva”, se vor „destrăma”, din pricina ei. „Odihna e angoasantă”, îmi mărturiseşte un prieten, om extrem de ocupat.

Să te odihneşti înseamnă şi să te pregăteşti pentru ceva... dar cu cât cunoşti mai puțin scopurile, cu atât mai binefăcătoare pot fi efectele! Te pregăteşti, dar nu ştii pentru ce!

„Dojeniți-mă fără milă dacă îmi voi sacrifica vreodată odihna doar ca să agonisesc mai mult decât îmi este de trebuință”, scrie Horațiu, pentru care respectarea obligatorie a odihnei capătă sensul unei lecții de conduită morală.

Să te odihneşti înseamnă să-ți îngădui luxul de a fi distrat, de a lăsa gândurile să-ți rătăcească în voie... Şi asta nu e doar un lux, e chiar un drept...
Toți oamenii ăştia cu ceas la mână par să se fi legat cu cătuşe de timp. Când te odihneşti trebuie să-ți scoți ceasul.

Odihna, o tăcere intensă.

Meditația: odihnă în sensul cel mai nobil al termenului. Marii înțelepți, maeştrii filozofiei ne învață să medităm. Şi cum ajungem la meditație? Învățând să ne odihnim!

„Repausul unei fațade” – termen de arhitectură ce desemnează o suprafață nudă, lipsită de orice element decorativ, de orice ornamentație! Ea sacrifică efectele şi instaurează un calm necesar echilibrului general. Descopăr astfel că un edificiu se supune aceloraşi comandamente ca şi corpul omenesc...

Seri de vacanță, cu discuții pe care le uităm după câteva ore...

Succesiunea ciclică a unor vacanțe de scurtă durată ține mai degrabă de „destindere” decât de odihna propriu-zisă. Aceasta din urmă are cu totul alte exigențe, mai stricte, a căror satisfacere pretinde un timp mai îndelungat şi o confruntare cu sine mai profundă. Abia atunci avem şansa de a ajunge la o deplină armonie cu noi înşine, singura cu adevărat odihnitoare. Adică la acea „odihnă/împăcare a conştiinței” despre care vorbea, cred, Racine.

Să ai curajul de a te odihni...

Odihna este o hrană a trupului, dar, dincolo de anumite limite, nu devine ea oare o mlaştină în care ne scufundăm lent? Căci ce altceva este „oblomovismul” dacă nu această odihnă erijată în regim de viață cu durată nedeterminată?

Lenea nu e sinonimă cu odihna. Lenea este o odihnă prelungită la infinit, în vreme ce odihna, dimpotrivă, este precis încadrată în timp.

„Cu câtva timp în urmă mi-am luat o lună întreagă de vacanță”, povesteşte amuzată o prietenă, „ şi de atunci nu prea mai am chef de muncă!”.

Într-un tablou frapant prin abundența şi intensitatea culorilor, pictorii recomandă „introducerea unor repausuri”, formulă inspirată sugerând că atenuarea, calmarea microscopică a percepției senzoriale reprezintă un contrast necesar, o strategie chiar. Odihna ca exigență formală. „Lasă rolul să se odihnească”, îl sfătuieşte un mare actor pe un coleg mai tânăr, dornic „să dea totul” dintr-odată!

Odihna este un răgaz.

Odihna încetineşte ritmul tuturor lucrurilor.

Într-o bună zi, odihna, nevoia de odihnă te poate copleşi ca o fatalitate. Nu o poți evita, aşa cum nu-ți poți evita destinul. Ea urcă în tine precum seva în arbori...

Să ascultăm odihna!
Cine-şi poate face din odihnă propria-i insulă-refugiu? Oblomov? Dar la el odihna eşuează în... melancolie.

Există popoare obosite şi popoare odihnite? Oare oboseala sau odihna se transmit ca un soi de gene culturale?

„Încearcă să ai un umăr obosit, e tocmai ce trebuie pentru Gaev!”, sună indicația lui Liviu Ciulei. Există o „oboseală de clasă” pe care nu o vindecă nicio odihnă! Dar această incapacitate de a o depăşi, atât de vizibilă fizic, nu e afişată uneori ostentativ, ca un semn al diferenței sociale?

„În sfârşit, începe sezonul de toamnă!” – slogan publicitar al unui mare magazin parizian. Recunosc aici oftatul de uşurare al acelor veritabili adversari ai odihnei care, fără vreo justificare ori scuză personală, invocă bucuros terminarea vacanței. Astfel exteriorizată şi expusă comunității, dorința lor reală, dar pudic ascunsă, poate fi acum satisfăcută: „începe sezonul de toamnă”! Şi astfel, formula publicitară expusă pe fațada magazinului în cauză dezvăluie ceea ce nimeni, de teamă să nu fie considerat un maniac al muncii, nu îndrăzneşte să exprime atât de limpede şi de categoric. Sloganul publicitar, mărturisire colectivă!

Ambiguitatea odihnei...vorbim despre ea ca despre un medicament ale cărui efecte benefice depind de dozaj. Abuzul duce la dependență, cantitatea minimă ne aminteşte de dozele homeopatice!

Desene de Millet la Muzeul Orsay. Țărani lucrând la câmp şi țărani care s-au aşezat să se odihnească o clipă. Primii, în picioare, ilustrează verticala; ceilalți stau întinşi la orizontală. Geometrie proprie lumii rurale care ignoră pozițiile relaxate, molatice, indecise, favorizate de şezlonguri. Aici, între muncă şi odihnă opoziția este de 900.

Există civilizații ale muncii care nu includ în programul lor odihna şi în care nimeni nu este pregătit să şi-o asume. Pentru a putea fi apreciată aşa cum se cuvine, nevoia de odihnă trebuie cultivată. Când s-au introdus primele weekenduri în Japonia, câteva agenții de publicitate au lansat o campanie cu tema „în loc să vă plictisiți acasă, profitați de întreprinderile care vă dau de lucru sâmbăta şi duminica”. Tradiția odihnei nu se instaurează chiar atât de uşor.

Dezvoltată excesiv, plăcerea otium-ului roman, adică a lenevirii, a trândăvelii, deschide calea decadenței. Repausul implicat de nonacțiunea orientală conduce, dimpotrivă, la seninătate, la calm, la împăcare sufletească. Distincție între odihnă ca satisfacere a unor dorințe şi odihnă ca vehicul, între odihna imediată şi cea cu perspectivă îndelungată, consacrată perfecționării sinelui. De altfel, nu asta fac şi eremiții? Se desprind de lume odihnindu-se de ea.

Adevărata odihnă seamănă cu un somn adânc şi reconfortant. Virtuțile ca şi viciile lor sunt aceleaşi, li se potrivesc amândurora la fel de bine, ceea ce confirmă această înrudire pe care, de altminteri, limba a integrat-o: ea foloseşte aceleaşi cuvinte pentru a le califica.

Uneori, odihna înseamnă „să-ți vii în fire”, „să te aduni”, să depăşeşti sentimentul că totul se destramă, se risipeşte, îți scapă din mâini. Odihna ca leac împotriva alienării.

Odihna, o încercare de a te „reacorda” pe tine însuți atunci când „organele-s sfărmate”, cum spunea Eminescu. De a-ți regăsi armonia...

Antractul, odihna spectacolului... el e atât de des sacrificat astăzi, fie ca o manifestare a gustului pentru scurtimea reprezentației – scurtime considerată simptom al modernității –, fie ca o provocare lansată în numele continuității. „Teatrul lucrează, nu se odihneşte” – imperativ al unei sârguințe ce interzice orice pauză, orice respiro în spectacol, uneori de teamă că acesta nu-şi va mai putea regăsi suflul. Ca un astmatic oprit în plin efort.

Odihna începe să îngrijoreze din momentul în care se prelungeşte peste măsură, încetând să mai fie doar un interstițiu, o stare intermediară.

Prelungită, odihna dezarmează şi sfârşeşte prin a trezi teama de întoarcerea la activitate.

Estetica modernă cultivă discontinuitatea, dar îi acordă ea oare suficient spațiu odihnei? Poate că gestul fondator al modernității, acela al americanului John Cage cu provocatoarea sa compoziție intitulată 4’ 33” (de tăcere!) nu este decât o invitație la un binemeritat repaus în mijlocul zgomotului asurzitor al lumii. Repaus atent cronometrat... Repaus colectiv, împărtăşit de un întreg auditoriu, dar totuşi riguros delimitat.
Destructurarea operei, „demolarea” care elimină orice „repaus” eşuează inevitabil într-o grămadă de moloz în care te înăbuşi şi te rătăceşti... Numai o artă desăvârşită a „repausurilor” relansează mişcarea şi aerează ideea.

Excesul de efort transformă odihna într-un soi de „ieşire în caz de pericol”, căreia i se asociază o întreagă terapie bazată, ca în orice boală, pe un tratament sistematic (medicamente, dietă alimentară, interdicții etc.). E vorba, aşadar, de o odihnă „reparatoare” ... ce coincidență, încă o dată epitetul este acelaşi ca pentru somn, somnul „reparator” menit să „repare” ființa avariată.

De ce a fost atât de des pictată Odihna Sfintei Familii, popasul acesteia pe drumul fugii din Egipt? Orice efort pretinde, desigur, o întrerupere, condiție necesară a continuării lui. Dar această „odihnă” nu are şi un alt înțeles? Nu vrea oare să pună în lumină umanitatea ilustrelor personaje, personaje care altfel ar eşua în retorica acelor eroi neobosiți cărora nu li se face niciodată foame, sete sau somn? Eroii nu au nevoie de odihnă, oamenii da.

Odihna Sfintei Familii se află, poate, la originea acelor mici „popasuri” întâlnite uneori la marginea drumurilor, căsuțe destinate să le ofere călătorilor un adăpost unde să se poată odihni... Dacă până şi Sfânta Familie s-a odihnit, de ce n-ar face-o şi pelerinii, şi trecătorii...

Proverb călăuzitor în viață: „greşeala oboseşte, adevărul odihneşte”. Dar oare e atât de uşor să le deosebim? Şi nu cumva, ca să ne „odihnim” în adevăr, ar trebui ca mai întâi să ne „obosim” greşind?

Mutație de ordin civilizațional: ciclurilor de lucru ritmate de lungi perioade de odihnă le succedă astăzi fărâmițarea odihnei. „Concediile anuale” sunt înlocuite de scurte secvențe de „zile libere”, de întreruperi brutale ale activității, un fel de „odihnă pe furate” care mai degrabă irită şi agasează. Odihna se atomizează... din densă, compactă, „grea”, ea a devenit uşoară ca fulgul!

Totul pleacă, spunea Einstein, de la o „masă în repaus”...pe vremea aceea odihna cântărea greu!

În Grecia, cetățenii erau plătiți pentru a-şi întrerupe timp de o săptămână munca la câmp ca să meargă la teatru. Astăzi, Comisia europeană de la Bruxelles subvenționează fermierii pentru a-i determina să-i acorde pământului acea odihnă pe care țăranul nu e prea dispus să i-o permită. Ca să se asigure respectarea acestor „convenții” (remunerate) se fac o serie de controale, iar elicopterele survolează regulat terenurile agricole veghind ca „pământul să se hodinească”, străvechi adagiu țărănesc.

Dacă pământul nu se odihneşte, nu ne vom putea odihni nici noi ieşind „la iarbă verde”, cum se zice. Totul se va usca, iar prezicerile apocaliptice ale lui Kostia din Pescăruşul se vor adeveri. Kostia, primul care ne-a avertizat asupra acestui pericol!

În sens figurat, odihna trimite la siguranță, la acea relaxare întemeiată pe absența oricăror temeri şi pe imposibilitatea apariției vreunui element neprevăzut. O atestă o veche sintagmă franțuzească din domeniul finanțelor, prin care clientului i se propunea o valoare cu acoperire „de tout repos”, adică garantată, sigură, de toată încrederea. Fără îndoială că în acest mod au fost încurajați şi acționarii Eurotunelului ca şi cei ai lui...Madoff. Falsa odihnă!

Se spune că „lupii tineri” din lumea finanțelor, aşa-numiții „traders”, devin de-a dreptul îngrijorători atunci când, obsedați de cariera lor, refuză
să-şi ia concediu. Şi-au făcut din muncă un drog şi sunt la un pas de un adevărat delir al „activității non-stop”. Nişte anti-Oblomov. Nevroza odihnei s-a transformat până la urmă în dependență de muncă. Sursă a delincvenței bursiere.

Dumnezeu s-a odihnit în a şaptea zi şi le-a cerut şi făpturilor plămădite de El să facă la fel. Dar nu cumva a luat această hotărâre tocmai pentru a putea observa în tihnă „cum se odihnesc oamenii”? Dumnezeu asistă ca spectator la alegerea pe care fiecare dintre ei o face în deplină libertate, fără ca El să intervină. Păstrează distanța pentru a putea surprinde mai bine elementul necunoscut, cel pe care nu-l programase. Chiar şi Dumnezeu are nevoie de această distanțare... Iar dacă, după ce a privit-o, a lăsat lumea aşa cum o crease, asta s-a întâmplat, desigur, pentru că odihna L-a înviorat, L-a liniştit şi L-a binedispus.

„Îmi las spectacolele să se odihnească înainte de a le filma”, mi-a spus într-o zi Peter Stein. „Şi eu am făcut acelaşi lucru cu o carte, dar când am reluat-o am fost dezamăgit”, i-am răspuns eu. „Odihna nu le stă bine decât celor puternici”, mi-a replicat Stein cu o nedisimulată mândrie.

Odihna este tăcere, este linişte... cea de la facerea lumii sau de la sfârşitul ei. Odihna începuturilor, de dinainte să ne răpună oboseala, şi odihna de după epuizarea care ne-a biruit. „Totul se odihnea în Unu”, scrie Hugo, „totul se odihneşte în Multiplu”, vom putea spune noi la capătul acestei aventuri.

Liniştea dinaintea bătăliei şi odihna soldaților...

Pentru a înțelege virtuțile odihnei trebuie să-i enumerăm antonimele: definiție via negativa. Un mod concret de a afla de ce anume ne eliberează ea.

Creatorii minori ne odihnesc de cei impunători: Chardin de Poussin, Sagan de Sartre, Satie de Mahler.

„Pe loc repaus!”, ne ordonă câteodată viața, asemenea unui caporal ce se adresează soldaților încremeniți în poziție de „drepți”!

Adevărata odihnă, o derivă asumată.

A sosit şi vârsta la care odihna este cel mai potrivit cadou aniversar. Nu ne mai sărbătorim zgomotos, nu mai vrem decât linişte, decât împăcare cu noi înşine... singura recompensă dorită.
Dacă, uneori, o producție frenetică secătuieşte opera, pauza de creație, dimpotrivă, o poate ameliora. Brâncuşi, cu înțelepciunea lui „originară”, ştia asta prea bine... şi tocmai de aceea se odihnea deseori. Sunt însă rari cei care, asemenea lui, cunosc şi practică această virtute a odihnei.

Expresia din limba franceză „se reposer sur quelqu’un”, a cărei traducere literală este „a se odihni pe cineva”, are sensul de „a se sprijini, a se bizui pe cineva”: odihna e aici sinonimă cu încrederea. Abandonarea oricărei vigilențe securitare, asta e odihna!

Ca şi somnul, odihna e strâns legată de frământările ființei, de zbuciumul ei lăuntric: tortura morală îi răpeşte lui Macbeth somnul şi nu îl lasă să se odihnească nicio clipă.

Montaigne scrie că „un cap limpede, netulburat de gânduri urâte”, îşi poate face pernă şi dintr-o piatră, căci liniştea cugetului îi asigură omului odihna. Moralistul se apropie astfel de acea expresie populară ce sugerează sărăcia țăranului spunând că acesta „n-are nici măcar o piatră pe care să-şi pună capul”. Când nu e piatră, nu e nici odihnă... infernal circuit!

Odihna, ambiguă ca şi uitarea: ori eliberatoare, ori cancerigenă! E o chestiune de dozaj... abuzul creează disfuncționalități!

„A se culca pe lauri”...preambulul „odihnei veşnice”.

„Au găsit cerbul la locul unde se duce de obicei să se odihnească” – veche expresie franțuzească – şi atunci au tras în el. Să ucizi o ființă în timp ce se odihneşte e la fel de abject ca şi să o înjunghii pe la spate. Aceste două postúri ale lipsei de apărare fac ca agresiunea să fie total imorală. Şi de aceea tactica ofensivelor nocturne ori a arestărilor în zori de zi e atât de curentă. Noaptea pare uneori momentul cel mai propice asasinatelor şi atacurilor... acestea se făptuiesc prin surprindere, încălcând brutal armistițiul pe care îl presupune odihna! Iar de data asta e vorba de oameni, nu de cerbi!

Odihna ne eliberează de obligații!

Nu te odihneşti cu adevărat decât dacă reuşeşti să capeți sau să-ți regăseşti starea de calm şi chiar de nepăsare în care nu te mai „preocupă” nimic. „Ce planuri ai?”, l-am întrebat odată pe prietenul Valeriu Moisescu. „Să n-am niciunul!” mi-a răspuns el. Condiție prealabilă a odihnei: renunțarea la inițiative!

Am obosit de propria-mi oboseală.

În scurgerea timpului, perioadele zbuciumate, tulburi, sunt urmate de perioade calme, „staționare”... singurele odihnitoare.

Odihna trezeşte ochiul dinlăuntru şi face ca privirile noastre să nu se mai îndrepte doar spre exterior.

Pentru greci, singura odihnă eficientă este cea care conduce spre o stare de inactivitate favorabilă revelației.

Specificul taylorismului, genial ridiculizat de Chaplin în celebrul său Timpuri noi, constă în suprimarea oricărei întreruperi a procesului de producție. Taylorismul instaurează o continuitate fără... soluție de continuitate. Coşmar al unui program de lucru bazat pe interzicerea pauzei... n-ar fi de mirare dacă i s-ar interzice muncitorului chiar şi să respire. Întrucât odihna generează nu numai trândăvie, ci şi inventivitate, ea nu-şi găseşte locul într-o asemenea „raționalizare”.

Odihna, spune Heinz Wismann, nu implică o intenționalitate, o orientare spre ceva anume... ea este benefică tocmai pentru că eliberează ființa de orice program ce vizează în mod direct utilul! Imediatețea! Eficacitatea! Odihna nu urmăreşte sistematic realizarea unui scop.

Odihna nu trebuie confundată cu nirvana. Ea nu îşi propune ca individul să devină pasiv, ci permeabil.

Să nu punem semnul egalității între odihnă şi meditație... prima poate, totuşi, să conducă spre cea de-a doua, fără să se confunde însă cu ea.

Orientul antic a dezvoltat arta repausului absolut, bază a oricărei meditații, în timp ce astăzi, din China până în Japonia, repausul este izgonit din viața societății. Fața şi reversul, mai opuse ca oricând, ale unui Orient care, în numele modernității, întoarce hotărât spatele tuturor valorilor tradiționale cultivate timp de secole. Sacrificând odihna, Orientul câştigă războiul economic, dar îşi sabotează identitatea spirituală.

Activismul loisirurilor prelungeşte, într-un alt registru, activismul obişnuit. Ca o mănuşă întoarsă pe dos. Odihnă prin dispersare şi uitare de sine... în fond, cei ce o practică nu fac decât să înlocuiască o alienare prin alta.

Oboseala punea treptat stăpânire pe el, zi de zi tot mai copleşitoare, până-ntr-atât încât, în cele din urmă, epuizat, nu mai reuşea în niciun chip să se odihnească. Se simțea vlăguit, golit pe dinăuntru ca o clepsidră pe care nu mai era în stare să o răstoarne.

„Să gîndeşti înseamnă să te goleşti de gânduri”, spune Teofrast în Tratatul despre senzații. Iar această „golire” reclamă prealabilul odihnei. În Japonia, unde există o adevărată nevroză la nivelul muncii colective, li se acordă anumitor persoane (cum ar fi bunul meu prieten Masao Yamaguchi), alese pentru a se consacra în mod exclusiv „actului de gândire”, dreptul la un concediu ...permanent. Odihna îşi are, aşadar, bogații şi săracii ei; excesul, fie într-un sens, fie în celălalt, îi supune însă pe toți la riscuri: prin abuz, unii pot deveni funcționari ai odihnei, alții nişte paria.

„Tot ceea ce-ți place ție la Strehler, mi-a spus odată cineva, îşi are rădăcinile în acele săptămâni pe care le petrecea pe țărmul mării, singur, departe de Piccolo”. Acolo se afla el în postura celui ce primeşte, însă doar pentru a restitui mai târziu ceea ce primise. Asta îl deosebea de pustnicul ori de călugărul care se reculeg şi meditează în tăcerea sihăstriei sau a mănăstirii lor şi care coboară în adâncurile ființei fără să vrea ca mai apoi să se deschidă spre oameni. Oare nu la fel procedează şi Trigorin din Pescăruşul atunci când se rupe de societate şi se refugiază pe malul lacului? Odihna implică îndepărtarea. Dar şi revenirea.

Ariane Mnouchkine i se adresează unui actor cuprins de panică în fața sarcinilor impuse de rol: „Priveşte-le ca şi cum ai privi norii de pe cer şi vei vedea că o să ştii ce ai de făcut”. Odihna destinde şi, depăşind crisparea, descătuşează ceea ce altminteri ar rămâne blocat. Mi s-a întâmplat să descopăr pe o plajă sau, altădată, într-o grădină, arhitectura cea mai potrivită a unor cărți la care lucram asiduu, dar fără a avea în minte un plan clar. „Norii, prietenii mei cei mai buni”, nota Cioran, un adept activ al odihnei.

Odihna rupe lanțul repetării. Îl suspendă, îl secționează, îl fragmentează... câtăva vreme!

Nu există divagație dacă nu există odihnă. Şi nici odihnă fără... divagație. Termenii pereche ai unei dorințe de pierdere temporară a busolei!

Odihna ca retragere în sine, pentru sine.

Odihna pe care ți-o procură liniştea... picătură după picătură, ca apa de izvor, ea îți hrăneşte ființa.

„Nu face nimic. Stă pe malul râului şi mănâncă mere”, descriau, arțăgoşi, țăranii din partea locului „activitatea” lui Brâncuşi, venit la Târgu-Jiu să-şi instaleze celebrul ansamblu statuar format din Poarta sărutului, Coloana fără sfârşit şi Masa tăcerii. Brâncuşi ştia că odihna îți dă uneori puterile unui augur şi te plasează într-un raport divinatoriu cu realul.

Odihna ca redobândire a stăpânirii de sine.

La bătrânețe, ne odihnim redescoperindu-ne, regăsindu-ne. Un nou elan sau o ultimă iluzie?

Nu există nimic mai penibil ca odihna impusă... fie de către corpul care se revoltă şi o pretinde, fie de către autoritatea care o decide şi o ordonă. Primul tip de odihnă e însoțit, cel mai adesea, de un tratament medical şi de îngrijirile necesare; al doilea distruge şi răneşte ființa astfel sancționată. Boala sau pensionarea.

În fața unor imperative exterioare, odihna echivalează uneori cu o formă de rezistență... asumată sau culpabilă. Acceptarea poate fi înțeleasă, dar vinovăția de unde vine? De la ceilalți sau chiar de la noi înşine?

Acolo unde îți găseşti refugiul te odihneşti. Refugiul şi odihna sunt indisociabile!

George Banu
Traducere de Ileana Littera