DORIM POATE PREA MULT UNII DE LA ALȚII

1-2. Starea dilematică în care ne aflăm noi, cei de dincoace de Prut, stă în chiar ecuația existenței noastre istorice. Nu vă aminteşte de nimic anul 1812? Dar anul 1940 şi tot ce a urmat după asta spune ceva românului de azi? Singurul atu valabil rămîne posibilitatea schimbării la vîrf (sistemul democratic o presupune), care ar scoate Moldova dintr-o anumită confuzie ce ține de un vector şi mai ales de un program de dezvoltare. Restul sînt speculații sau bîjbîieli “ideologice”. Am devenit un stat independent, nu şi o țară liberă (de balastul totalitar, de vechea nomenclatură care este încă pe poziții şi “se bucură de încrederea” unei părți a populației vîrstnice, de reflexul obedienței în fața celui mai tare, de teama de a alege greşit, de manipulările de tot felul la care s-au pretat conducătorii ei succesivi, de inconsecvențele partidelor politice etc.). Prin urmare, aici nu avem atît o dilemă cît o stare de fapt.

Tradițiile europene ale basarabenilor nu pot fi separate de calitatea lor de trăitori ai Europei, dar şi de calitatea de români. Nu cred că trebuie să inventăm nimic nou în această privință. Ideea că întreaga populație a actualei Republici Moldova s-ar fi aflat într-un vid cultural, sau că este bîntuită non-stop de nostalgia Răsăritului, de unde aşteaptă în continuare să-i vină lucoarea, mi se pare la fel de lipsită de orice fundament ca şi aceea că intrarea în Uniunea Europeană ar depinde în exclusivitate de o dorință expresă a moldovenilor şi nu de diversele rațiuni politice, proiecte geostrategice şi interese economice ale conglomeratului de țări din jurul ei. Pînă cînd oamenii politici se vor lămuri, peste jumătate de milion de basarabeni se află deja instalați, la muncă sau pentru totdeauna, în diverse țări europene, în SUA şi Canada. Faptul că un număr atît de mare dintre cei mai activi basarabeni au ales să se europenizeze în mod particular, pe cont propriu, vorbeşte oare despre o “vocație” a lor europeană? Eu zic că da.

3. Bineînțeles, că există nişte relații de colaborare, unele chiar de mai lungă durată, între instituții şi personalități publice de la noi şi din România. Legăturile cele mai strînse s-au constituit, cum era şi firesc, între breslele culturale – scriitori, ziarişti, oameni de teatru, compozitori, artişti plastici. Dar, în aceeaşi linie, putem vorbi despre colaborări productive între publicații, edituri, fundații, cercuri academice. La nivel personal acestea sînt şi mai numeroase.

N-aş putea spune că mă miră foarte tare nuanța ironică ce se insinuează în întrebările anchetei vizavi de acest subiect. Trebuie să recunoaştem că, în aceste ultime două decenii de mai strînsă comunicare între populația de pe cele două maluri de Prut, pe lîngă pre-judecățile “seculare”, datorate istoriei noastre tulburi, s-au interpus destule judecăți grăbite, dar definitorii şi chiar definitive prin caracterul lor reducționist. Prea multele aşteptări irealiste, prea multele diferențe de percepție şi atitudine, apoi un pragmatism în exces, care a funcționat, de o parte şi de alta, în pofida discursului idealist în care era adesea ambalat, au făcut restul. Nu pun în discuție contribuția, vremelnică, a oamenilor politici la consolidarea sau deteriorarea acestor raporturi. Ea ține de un alt aspect al chestiunii. Dar nu putem amesteca acțiunile haotice ale politicienilor care funcționează într-o democrație incipientă, imatură şi atît de marcată de reziduurile regimului comunist precum este a noastră cu ceea ce doresc de fapt noile generații de moldoveni. Din acelaşi motiv, cred că ar fi exagerat să culpabilizăm “elitele culturale”, în totalitatea lor, pentru ceea ce nu sînt în stare să realizeze oamenii politici sau pentru că vocația lor europeană nu s-a manifestat încă suficient de convingător.
Ceea ce-mi doresc este ca în această euforie a integrării europene, ca posibilă miză pentru Moldova ori ca realitate dobîndită deja pentru România, să nu pierdem din vedere şi nici să nu luăm în derizoriu ceea ce ne uneşte: sentimentul identității etnice şi culturale, pe care îl trăiesc toate națiunile fără excepție. Şansele ca identitatea foarte puternic exprimată a Franței, Germaniei sau – de ce nu? – a Marii Britanii, să se lase foarte curînd dizolvată, prin uniformizare, într-un presupus malaxor al Uniunii Europene sînt extrem de mici, dacă nu chiar nule. Cel puțin, aşa susțin experții. Dar poate oare din această cauză să le conteste cineva europenitatea?
Faptul că noi avem o identitate “slabă” – deloc ofensivă sau agresivă, în raport cu cea a altor popoare din proximitatea noastră – care ar putea explica multe din cele ce s-au întîmplat cu noi de-a lungul istoriei, nu schimbă datele generale ale problemei.

5. Unele medii româneşti scriu accidental despre problemele basarabenilor. Altele ignoră subiectele legate de Republica Moldova pe motiv că acestea “nu interesează pe cititorii lor”. Sînt “prea minore” pentru ei. Cele mai prietenoase rămîn publicațiile culturale, care acordă ocazional spațiu pentru autorii de la noi, consemnează aparițiile editoriale mai interesante, semnalează şi comentează evenimentele artistice de anvergură. Redacțiile revistelor noastre de cultură încearcă să fie la zi cu tot ce se întîmplă mai valoros în cultura română pentru a-şi putea informa cititorii. Nu avem niciun motiv să credem că nu-i interesează literatura română, teatrul sau muzica românească, dezbaterile de idei din spațiul cultural românesc.
Atitudinea față de basarabeni a românului obişnuit şi de bună credință nu are cum să fie una ostilă, oricîte experiențe negative “cu moldoveni” ar fi putut să aibă. Cel puțin ambiguă, cel puțin indiferentă. Patetismul şi fervoarea patriotică a unor basarabeni îi irită adesea pe frații lor de dincolo. Atitudinea persiflantă, morga unor români din țară sînt adesea jignitoare şi de neînțeles pentru un basarabean. Dorim poate prea mult unii de la alții, mai mult decît sîntem în stare să dăm. Sînt lucruri care ne apropie, sînt lucruri care ne deosebesc. Dacă însă ne desparte ceva cu adevărat, aceasta este, azi, frontiera Uniunii Europene. Să sperăm că nu pentru foarte mult timp.

(Valentina Tåzlåuanu este redactor-şef al revistei „Sud-Est“ din Chişinău)