Ancheta VR
Emanuela Ilie
PENTRU O MAI DREAPTĂ CINSTIRE A LUI GRIGORE VIERU
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
In memoriam
Greu de configurat portretul unui creator care “s-a dus”, fie şi în cîteva tuşe excesiv de subiective, cum sfîrşeşte a fi, indiferent de intenție, orice necrolog deghizat, scris în circumstanțele nefericite ale morții subite a unei personalități. Trebuie să mărturisesc, oricum, că în cazul de față orice încercare de obiectivare mi-a fost în definitiv compromisă de o altă, la fel de tragică, circumstanță: exact în ziua (fatalul 18 ianuarie 2009!) morții lui Grigore Vieru am pierdut, eu însămi, un om foarte drag, şi tot în urma unui accident stupid, urmat de comă profundă. Despre moartea ei şi a mea nu pot vorbi, încă, şi nu este locul, oricum, în rîndurile de față. Despre moartea lui şi a altora, însă, voi încerca să scriu acum, mai ales din convingerea că a sosit timpul dacă nu al marii obiectivări, măcar al unei drepte judecăți – a scriitorului Grigore Vieru şi, în consecință, a operei sale. Pe omul Grigore Vieru nu l-am cunoscut, în orice caz, şi multe detalii biografice m-ar fi îndreptățit să cred că această “necunoaştere” este o pierdere paradoxal necesară. Cu atît mai mult cu cît ceea ce ar fi fost, cu certitudine, de ştiut despre bărbatul firav, hipersensibil, bolnăvicios, onest şi generos cu cei dragi, a fost suficient de îngroşat, în unele cazuri pînă la caricatură, de portretiştii de ocazie, prieteni sau doar simple cunoştințe ocazionale ale defunctului.
Condeierii grăbiți a-i smulge laude ori, dimpotrivă, invective nu l-au iertat, de altfel, nici în viață. Grigore Vieru a fost una dintre cele mai controversate personalități de pe ambele maluri ale Prutului, care nu a dus lipsă, cu nici o ocazie, de adulatori fanatici ori de detractori furibunzi, care s-au întrecut a-i supralicita fie biografia, fie opera. Luptătorul de drept pentru cauza românismului şi a intelectualității româneşti din Basarabia s-a trezit, într-un context socio-politic pe care îl cunoaştem, vînat fie de unii, fie de ceilalți, pentru că a avut (ne)şansa de a încarna perfect un ideal şi de a fi confundat cu un destin – s-a spus despre el, între altele, că “e mai mult decît un poet, e un destin” (Nicolae Dabija), că, grație felului în care “s-a lăsat invadat, personant, de inconştientul colectiv”, a devenit reprezentativ pentru întregul neam românesc (Theodor Codreanu). Cel ce a fost, în definitiv, “mesagerul Basarabiei victimizate”, şi-a văzut prin urmare întreaga biografie de-formată, citită în fel şi chip doar pentru că ea ar fi ilustrat, la modul emblematic, viața unui anume tip de intelectualitate formată într-un mediu vitregit de soartă. Aceasta deşi s-a chinuit, nu o dată, să şi-o povestească, în interviurile date în România şi Basarabia sau în paginile confesive adunate în antologia de autor Strigat-am către Tine, insistînd pe faptul că a trăit “un infern, dincolo de bucuriile pe care le-am trăit în urma ostenelii mele poetice şi obşteşti. N-am avut pace sufletească nicicînd şi n-o mai am nici azi”. (În treacăt fie spus, nu a avut-o nici după moartea care a suscitat imaginația indivizilor bolnavi de scenarită cronică, ale căror suspiciuni merg, fireşte, pînă la bănuirea unui complot abil pentru lichidarea fruntaşilor mişcării de identitate națională din Basarabia).
Adulat sau detestat pînă la fanatism, omul, în orice caz, şi-a dus luptele cu stoicism, cu o forță pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vederea corpului maladiv, vulnerabil, dar şi cu luciditatea celui ce a înțeles că nu îşi poate ierta duşmanii (“Iartă-mă, Doamne, nu pot întoarce şi celălalt obraz. Îl întorc numai dacă mă loveşti Tu”) – mai ales atunci cînd îi credea înzestrați cu “cei trei ‘p’ naționali din care vin cele trei mari nenorociri ale românilor: pizma, pîra şi ploconirea în fața străinului” (subl. aut.), şi pe care i-a înfierat şi în publicistică, şi în texte versificate precum cele Treisprezece strofe despre mancurți sau Glontele internaționalist. Bătălia cea mai grea, fireşte, şi-a dus-o pentru supraviețuirea, apoi pentru dreapta cinstire a limbii române, pentru care a avut un adevărat cult, considerînd-o forma supremă de supraviețuire ori miracol al firii. A pus, de altfel, ecuația poet-limbă în termenii unei adevărate epifanii: “Suflu în jăratecul Limbii Române./ Atent mereu/ Să nu moară/ Focul cel sacru.”
Dar înverşunarea lui pentru alte cauze, extraliterare, i-a determinat, din păcate, pe alții să ducă o luptă necinstită pentru deformarea operei sale, scrise în atît de iubita limbă română. Inclusiv majoritatea criticilor i-au comis, în cele din urmă, nedreptăți uriaşe. Detractorii s-au limitat la a i-o anula; critici dintre cei mai avizați preferă să o ocolească ori să o expedieze în cîteva cuvinte. În recenta, mult şi pe drept comentata Istorie critică…, Nicolae Manolescu este, spre exemplu, categoric: Grigore Vieru e unul dintre basarabenii “depăşiți cu totul”; judecată blîndă, în fond, față de cea a unui Marius Chivu, care într-un număr mai vechi din România literară îi considera poezia “idioată”. La celălalt capăt, exegeții admiratori se întrec în a-i scrie monografii (şase, din cîte ştiu, i-au apărut doar antum!) sau a-i compune, în fraze ditirambice, veritabile encomioane. Lirica “vieristă” merită aşezată alături de a marilor poeți români, Grigore Vieru însuşi este asemănat mai frecvent cu Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Alexandru sau Marin Sorescu; dintre cei mai reținuți sînt Gh. Grigurcu, care îl consideră un “Goga basarabean”, sau Th. Codreanu, care îl decretează, într-un studiu extins, un “Bacovia à rebours”. Dintre cei mai exaltați, nu poate fi omis Alex. Ştefănescu, autorul Istoriei literaturii contemporane, 1941-2000 nesfiindu-se, cu temeraritatea-i cunoscută, a declara că “Grigore Vieru ar merita Premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale”. Şi nici Dan Zamfirescu, din ale cărui considerații intitulate Simbolul unui miracol merită citat un fragment absolut halucinant: “Grigore Vieru este o apariție cu nimic mai puțin paradoxală şi semnificativă decît Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, prin care ignoratul şi batjocoritul Dumnezeu i-a dat răspuns lui Stalin, făcîndu-i țăndări cel mai întins imperiu şi cea mai teribilă maşină opresivă. Cu acea ‘sabie a Duhului’, cu care odinioară Sfîntul Pavel dărîmase Imperiul păgîn al Romei şi pusese bazele unei întregi civilizații – civilizația creştină” etc. etc.
Asemenea exagerări, deloc singulare, nu aduc decît prejudicii unui scriitor citit şi aşa prea puțin mai ales în România, deşi cultivat cu asupra de măsură, pentru motivații excedentare esteticului, în anumite medii. Opera însăşi, scrisă în versuri de o indiscutabilă limpiditate structurală şi lingvistică (unul dintre idealurile mărturisite de Grigore Vieru a fost, de altfel, simplitatea: “a fi zilnic frumos şi simplu”, mai exact) merită citită sau re-citită pentru ea însăşi, pentru reconfortantul elogiu al oțiului, adus într-o limbă românească dintre cele mai simple, mai curate. De un poet care, într-adevăr, a avut o adevărată obsesie pentru ceea ce considera o “sfîntă treime: mama, iubirea şi limba română”, dar care a turnat-o în stihuri de o duioşie mişcătoare: “Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag şi cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune şi cuvinte/ Cînd cîntă la fereastră,/ Ea le-ar lua, ştiu bine,/ Din sfîntă, limba noastră.” (Frumoasă-i limba noastră). O lirică în întregime construită pe tiparul “întoarcerii la izvoare”, la esențele pierdute ale cosmosului, şi grefată, e adevărat, pe o pronunțată etică mesianică (“Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/ Bătută ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strîmbate,/ Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”), dar care poate oferi surprize şi, în consecință, merită revizuită critic.
Să îi citim opera, aşadar, înainte să i-o supra- sau subevaluăm. Fără mînie şi fără extază, cu simplitatea pe care ar fi dorit-o chiar poetul care, cu ani înainte de fatidicul 18 ianuarie 2009, nu a ezitat să-şi scrijelească pe piatra tombală un epitaf semnificativ: “Sînt iarbă, mai simplu nu pot fi”…
Greu de configurat portretul unui creator care “s-a dus”, fie şi în cîteva tuşe excesiv de subiective, cum sfîrşeşte a fi, indiferent de intenție, orice necrolog deghizat, scris în circumstanțele nefericite ale morții subite a unei personalități. Trebuie să mărturisesc, oricum, că în cazul de față orice încercare de obiectivare mi-a fost în definitiv compromisă de o altă, la fel de tragică, circumstanță: exact în ziua (fatalul 18 ianuarie 2009!) morții lui Grigore Vieru am pierdut, eu însămi, un om foarte drag, şi tot în urma unui accident stupid, urmat de comă profundă. Despre moartea ei şi a mea nu pot vorbi, încă, şi nu este locul, oricum, în rîndurile de față. Despre moartea lui şi a altora, însă, voi încerca să scriu acum, mai ales din convingerea că a sosit timpul dacă nu al marii obiectivări, măcar al unei drepte judecăți – a scriitorului Grigore Vieru şi, în consecință, a operei sale. Pe omul Grigore Vieru nu l-am cunoscut, în orice caz, şi multe detalii biografice m-ar fi îndreptățit să cred că această “necunoaştere” este o pierdere paradoxal necesară. Cu atît mai mult cu cît ceea ce ar fi fost, cu certitudine, de ştiut despre bărbatul firav, hipersensibil, bolnăvicios, onest şi generos cu cei dragi, a fost suficient de îngroşat, în unele cazuri pînă la caricatură, de portretiştii de ocazie, prieteni sau doar simple cunoştințe ocazionale ale defunctului.
Condeierii grăbiți a-i smulge laude ori, dimpotrivă, invective nu l-au iertat, de altfel, nici în viață. Grigore Vieru a fost una dintre cele mai controversate personalități de pe ambele maluri ale Prutului, care nu a dus lipsă, cu nici o ocazie, de adulatori fanatici ori de detractori furibunzi, care s-au întrecut a-i supralicita fie biografia, fie opera. Luptătorul de drept pentru cauza românismului şi a intelectualității româneşti din Basarabia s-a trezit, într-un context socio-politic pe care îl cunoaştem, vînat fie de unii, fie de ceilalți, pentru că a avut (ne)şansa de a încarna perfect un ideal şi de a fi confundat cu un destin – s-a spus despre el, între altele, că “e mai mult decît un poet, e un destin” (Nicolae Dabija), că, grație felului în care “s-a lăsat invadat, personant, de inconştientul colectiv”, a devenit reprezentativ pentru întregul neam românesc (Theodor Codreanu). Cel ce a fost, în definitiv, “mesagerul Basarabiei victimizate”, şi-a văzut prin urmare întreaga biografie de-formată, citită în fel şi chip doar pentru că ea ar fi ilustrat, la modul emblematic, viața unui anume tip de intelectualitate formată într-un mediu vitregit de soartă. Aceasta deşi s-a chinuit, nu o dată, să şi-o povestească, în interviurile date în România şi Basarabia sau în paginile confesive adunate în antologia de autor Strigat-am către Tine, insistînd pe faptul că a trăit “un infern, dincolo de bucuriile pe care le-am trăit în urma ostenelii mele poetice şi obşteşti. N-am avut pace sufletească nicicînd şi n-o mai am nici azi”. (În treacăt fie spus, nu a avut-o nici după moartea care a suscitat imaginația indivizilor bolnavi de scenarită cronică, ale căror suspiciuni merg, fireşte, pînă la bănuirea unui complot abil pentru lichidarea fruntaşilor mişcării de identitate națională din Basarabia).
Adulat sau detestat pînă la fanatism, omul, în orice caz, şi-a dus luptele cu stoicism, cu o forță pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vederea corpului maladiv, vulnerabil, dar şi cu luciditatea celui ce a înțeles că nu îşi poate ierta duşmanii (“Iartă-mă, Doamne, nu pot întoarce şi celălalt obraz. Îl întorc numai dacă mă loveşti Tu”) – mai ales atunci cînd îi credea înzestrați cu “cei trei ‘p’ naționali din care vin cele trei mari nenorociri ale românilor: pizma, pîra şi ploconirea în fața străinului” (subl. aut.), şi pe care i-a înfierat şi în publicistică, şi în texte versificate precum cele Treisprezece strofe despre mancurți sau Glontele internaționalist. Bătălia cea mai grea, fireşte, şi-a dus-o pentru supraviețuirea, apoi pentru dreapta cinstire a limbii române, pentru care a avut un adevărat cult, considerînd-o forma supremă de supraviețuire ori miracol al firii. A pus, de altfel, ecuația poet-limbă în termenii unei adevărate epifanii: “Suflu în jăratecul Limbii Române./ Atent mereu/ Să nu moară/ Focul cel sacru.”
Dar înverşunarea lui pentru alte cauze, extraliterare, i-a determinat, din păcate, pe alții să ducă o luptă necinstită pentru deformarea operei sale, scrise în atît de iubita limbă română. Inclusiv majoritatea criticilor i-au comis, în cele din urmă, nedreptăți uriaşe. Detractorii s-au limitat la a i-o anula; critici dintre cei mai avizați preferă să o ocolească ori să o expedieze în cîteva cuvinte. În recenta, mult şi pe drept comentata Istorie critică…, Nicolae Manolescu este, spre exemplu, categoric: Grigore Vieru e unul dintre basarabenii “depăşiți cu totul”; judecată blîndă, în fond, față de cea a unui Marius Chivu, care într-un număr mai vechi din România literară îi considera poezia “idioată”. La celălalt capăt, exegeții admiratori se întrec în a-i scrie monografii (şase, din cîte ştiu, i-au apărut doar antum!) sau a-i compune, în fraze ditirambice, veritabile encomioane. Lirica “vieristă” merită aşezată alături de a marilor poeți români, Grigore Vieru însuşi este asemănat mai frecvent cu Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Alexandru sau Marin Sorescu; dintre cei mai reținuți sînt Gh. Grigurcu, care îl consideră un “Goga basarabean”, sau Th. Codreanu, care îl decretează, într-un studiu extins, un “Bacovia à rebours”. Dintre cei mai exaltați, nu poate fi omis Alex. Ştefănescu, autorul Istoriei literaturii contemporane, 1941-2000 nesfiindu-se, cu temeraritatea-i cunoscută, a declara că “Grigore Vieru ar merita Premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale”. Şi nici Dan Zamfirescu, din ale cărui considerații intitulate Simbolul unui miracol merită citat un fragment absolut halucinant: “Grigore Vieru este o apariție cu nimic mai puțin paradoxală şi semnificativă decît Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, prin care ignoratul şi batjocoritul Dumnezeu i-a dat răspuns lui Stalin, făcîndu-i țăndări cel mai întins imperiu şi cea mai teribilă maşină opresivă. Cu acea ‘sabie a Duhului’, cu care odinioară Sfîntul Pavel dărîmase Imperiul păgîn al Romei şi pusese bazele unei întregi civilizații – civilizația creştină” etc. etc.
Asemenea exagerări, deloc singulare, nu aduc decît prejudicii unui scriitor citit şi aşa prea puțin mai ales în România, deşi cultivat cu asupra de măsură, pentru motivații excedentare esteticului, în anumite medii. Opera însăşi, scrisă în versuri de o indiscutabilă limpiditate structurală şi lingvistică (unul dintre idealurile mărturisite de Grigore Vieru a fost, de altfel, simplitatea: “a fi zilnic frumos şi simplu”, mai exact) merită citită sau re-citită pentru ea însăşi, pentru reconfortantul elogiu al oțiului, adus într-o limbă românească dintre cele mai simple, mai curate. De un poet care, într-adevăr, a avut o adevărată obsesie pentru ceea ce considera o “sfîntă treime: mama, iubirea şi limba română”, dar care a turnat-o în stihuri de o duioşie mişcătoare: “Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag şi cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune şi cuvinte/ Cînd cîntă la fereastră,/ Ea le-ar lua, ştiu bine,/ Din sfîntă, limba noastră.” (Frumoasă-i limba noastră). O lirică în întregime construită pe tiparul “întoarcerii la izvoare”, la esențele pierdute ale cosmosului, şi grefată, e adevărat, pe o pronunțată etică mesianică (“Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/ Bătută ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strîmbate,/ Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”), dar care poate oferi surprize şi, în consecință, merită revizuită critic.
Să îi citim opera, aşadar, înainte să i-o supra- sau subevaluăm. Fără mînie şi fără extază, cu simplitatea pe care ar fi dorit-o chiar poetul care, cu ani înainte de fatidicul 18 ianuarie 2009, nu a ezitat să-şi scrijelească pe piatra tombală un epitaf semnificativ: “Sînt iarbă, mai simplu nu pot fi”…