Anchetă
Constantin Pricop
CANONADĂ DE CANOANE
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Dezbaterea privind canonul s-a declanşat, cu ani în urmă, în Statele Unite; şi, pentru că la noi totul se adaptează, atunci cînd a fost posibil s-au inițiat şi aici discuții pe seama canonului literar.
Canonul literar este alcătuit din operele literare considerate reprezentative pentru o cultură națională. Existînd asupra lor un anumit acord general, autorii operelor canonice sînt prezenți în majoritatea manifestărilor instituționalizate – în manuale şcolare, în programe universitare, în sesiuni academice, în mass-media, la aniversări oficiale
ş. a. m. d. Prin această prezență concertată scriitorii vizați şi operele lor se fixează în conştiința colectivității, devin simbolurile artistice ale acesteia.
În SUA dezbaterea – de fapt o adevărată „bătălie” a canonului – era anticipată şi strîns legată de sonore evoluții ideologice. Ceea ce la noi nu s-a prea înțeles (poate că dacă lucrul s-ar fi întîmplat , s-ar fi dovedit că discuția are puține şanse să fie transplantată în spațiul mioritic) e că această „bătălie” nu a fost declanşată de confruntări estetice, ci sub presiunea sociologicului, a politicului şi ideologicului dintr-o anumită comunitate; ceea ce a fost atacat în „războiul” american al canonului n-are legătură cu valoarea artistică a operelor. Nimeni nu a susținut că scrierile puse în discuție n-ar mai fi avut valoarea literară recunoscută de multă vreme – ci doar că ele nu sînt reprezentative pentru anumite categorii sociale, culturale ş. a. m. d. Aşa cum s-a spus, e vorba de o transpunere a lui political correctness în literatură. Scrierile noi care ar fi urmat să fie introduse în noul canon, „restructurat”, nu erau mai bune, literar, decît acelea pe care trebuiau să le înlocuiască sau cărora trebuiau să li se alăture – deseori…, dimpotrivă. Reprezentau însă colectivități pînă atunci nereprezentate literar. Ideea că anumite categorii culturale sau sociale nu reuşeau să se impună (nici printr-o discriminare pozitivă), inclusiv în literatură, declanşa revoltele reformatoare. Se exprimau, în legătură cu canonul, revendicări privind discriminări etnice (autorii albi erau mai bine reprezentați decît cei de culoare, decît asiaticii sau hispanicii), religioase (creştinii protestanți favorizați față de alți creştini şi de necreştini), culturale (minorități reprezentînd diferite orientări sexuale etc. nu erau prezente cu scriitorii lor) ş. a. m. d. Acțiune de înțeles într-o societate prin definiție multietnică şi plină de contradicții ca aceea din Statele Unite. Prin bătălia canonului s-a urmărit repararea nedreptăților politice şi introducerea, între canonizați, a autorilor cu care „persecutații” se identificau. Trebuie subliniat că, fără a fi de fapt vorba de o modificare a criteriilor estetice, schimbările urmărite ar fi putut afecta, în acest sens, imaginea canonului, lăsînd impresia unor revizuiri valorice.
Adaptarea la noi a discuției despre canon a fost favorizată, fără îndoială, şi de traducerea cărții lui Harold Bloom, Canonul occidental (traducere în limba română a ajuns, între timp, la a doua ediție). çn cartea sa, apărută ca urmare a disputelor din Statele Unite, Harold Bloom se împotriveşte celor care urmăreau schimbarea canonului de pe poziția, uşor de anticipat pentru un critic, a apărării criteriului estetic. Principalul său argument a fost unul evident, la urma urmelor, acela că bătălia canonului nu se purta la nivelul esteticii, ci al politicii. Esența canonului fiind de altă natură decît cele în discuție, acesta nu putea fi clintit de interesații combatanți. çn pledoaria sa autorul caută să arate că anumite opere, fixate de multă vreme în canon, au toate meritele pentru a se alinia în acea enumerare. çn cele din urmă Harold Bloom desemnează canonul literaturii de limbă engleză, alcătuit şi consolidat pe criterii estetice. Dacă încercările sale s-ar fi oprit aici, n-ar mai fi fost multe de adăugat – dar profesorul american îşi propune să arate şi care ar fi canonul altor literaturi – titlul cărții sale vizînd canonul occidental. çn alte literaturi decît cea engleză şi americană judecățile lui Harold Bloom par oscilante. Dacă față de scriitorii mari, recunoscuți de orice cititor instruit, de unele opere celebre etc. toată lumea are o egală prețuire, cînd vine vorba de valori echivalente preferințele sale nu sînt explicate. Autorul Canonului occidental împarte istoria literaturii în trei epoci – aristocratică, democratică şi haotică – pentru a renunța la conceptele uzate, clasic, baroc, premodern, postmodern ş. a. m. d. Din literatura lumii sînt alese nume reprezentative, fără îndoială, dar ele nu epuizează moştenirea unei literaturi. Cît priveşte opțiunile, ne putem întreba de ce George Eliot şi nu Stendhal, de ce Ibsen şi nu Flaubert? Este uşor de observat că autorul este mai sigur de el în spațiul literaturii de limbă engleză şi că, pe de altă parte, nu încearcă să-şi mascheze preferințele evident personale. Or, canonul nu e creat de un critic, cît de important ar fi acesta, ci de o colectivitate.
Ceea ce începe să deranjeze în cartea lui Harold Bloom e că acest canon, care se vrea, după denumirea lucrării, al întregii literaturi occidentale, de fapt al întregii Europe, nici măcar nu aminteşte de unele culturi naționale – printre care şi cea română. Şi autorul nu spune că şi-ar limita competențele la ceea ce controlează, ci lasă impresia că omisiunile sînt datorate lipsei de semnificație a literaturilor absente. Ar fi fost de aşteptat ca, într-o tresărire de orgoliu, criticii români să argumenteze, comparînd opere, autori şi chiar literaturi pentru a arăta că poziția lui Harold Bloom nu e corectă. Entuziasmul şi delăsarea cu care a fost primit opul său pare o confirmare indirectă a lipsei de semnificație care ni se acordă în paginile sale… Cît priveşte discuția care a dat naştere Canonului occidental, ea nu prea are multe în comun cu stările de lucruri din literatura română. Practic nu avem ceea ce constituie partea centrală a dezbaterii americane – confruntarea ideologică. Dacă ar fi fost să se reformuleze, după ’89, canonul literaturii române, presiunea ar fi venit de la scrierile „de sertar” şi de la operele autorilor din diaspora, interzişi pînă atunci. Scrieri de sertar n-au prea fost, operele interzise au fost reintegrate în circuitul literaturii române. çn urma acestor operații nu s-a simțit nevoia unor schimbări importante ale canonului. Partea cea mai solidă a canonului literaturii noastre, ținînd de aşa-zisa perioadă a clasicilor, rămîne stabilă. Iar criteriile după care acesta s-a coagulat au fost, de la Maiorescu încoace, cele estetice. Inițiatorul criticii noastre literare a vorbit insistent despre criteriul estetic în aprecierea operelor literare. Bătălia din alte culturi ne arată că nu doar estetica defineşte cîmpul literaturii, dar Harold Bloom pledează azi pentru ceea ce Maiorescu susținuse cu mult timp în urmă. Bătălia canonului din Statele Unite ne mai învață că ideologiile nu se mulțumesc să admire, pline de… înțelegere, constituirea clasamentelor estetice reprezentative. Dar la noi s-a vorbit dintotdeauna despre criterii estetice. Ceea ce devine elementul fundamental pentru noi este altceva, ce derivă din faptul că valoarea nu apare decît prin subiectivitatea celui care o afirmă. Toți susțin valorile – dar fiecare le vede în felul lui. Nimeni n-a contestat şi nu contestă la noi criteriul estetic – dar aplicările acestuia diferă, uneori pînă la contradicție, de la o personalitate critică la alta. G. Călinescu teoretiza această subiectivitate fundamentală – totuşi el, singurul critic care a influențat decisiv în cultura română formarea canonului, urmărea, dincolo de jocurile subiectivității, o anumită ideologie. La noi bătăliile se dau între modurile în care sînt gonflate aceste subiectivități. Istoriile literare, care s-au înmulțit în ultima vreme, ne arată că nici ideea de istorie, care ar trebui să declanşeze o anumită responsabilizare, nu mai impresionează astăzi.
Existența unor valori reprezentative, recunoscute de întreaga colectivitate, ar trebui să clarifice situația scriitorilor canonici – a „desființării” lor de unii sau de alții, a semnificațiilor acestor desființări etc. O discuție despre „canonizați” nu mai implică doar judecăți estetice – angajarea politică şi ideologică e evidentă. Chiar dacă Harold Bloom se străduieşte să ne convingă că ar putea fi construit un canon exclusiv pe criterii estetice, aşa ceva nu e totuşi posibil. Dacă ceri ca anumite opere să te reprezinte, ele nu mai flotează în libertate absolută în spațiul nedefinit al frumosului. Ceea ce vrea să demonstreze autorul american are nevoie de un alt cadru – o istorie literară, o vastă panoramă etc. Discuția despre canon e pînă la urmă una despre circulația operelor, despre autoritatea acestei circulații, despre prestigiul lor social. Nu e o dezbatere estetică. Autorul american ar vrea să discute sociologie fără să facă un pas dincolo de platforma esteticii. Canonul e în ultimă instanță creat atît de un public vast, uneori neinițiat în chestiuni literare, cît şi de specialişti, care orientează (ar trebui să orienteze) opțiunile mulțimii. O intervenție directă, brutală a criticii nu poate influența – dar, printr-o acțiune mediată, în etape succesive, se exercită o asemenea influență.
În aceeaşi măsură în care la capitolul clasici există de multe decenii o stabilitate incontestabilă a canonului literar românesc, în ceea ce priveşte stricta contemporaneitate domneşte dezorientarea. Din fericire, canonul are a face prea puțin cu contemporaneitatea. Dacă ar fi vorba şi de aceasta ar trebui să constatăm că aici fiecare grup are… canonul lui…
Canonul literar este alcătuit din operele literare considerate reprezentative pentru o cultură națională. Existînd asupra lor un anumit acord general, autorii operelor canonice sînt prezenți în majoritatea manifestărilor instituționalizate – în manuale şcolare, în programe universitare, în sesiuni academice, în mass-media, la aniversări oficiale
ş. a. m. d. Prin această prezență concertată scriitorii vizați şi operele lor se fixează în conştiința colectivității, devin simbolurile artistice ale acesteia.
În SUA dezbaterea – de fapt o adevărată „bătălie” a canonului – era anticipată şi strîns legată de sonore evoluții ideologice. Ceea ce la noi nu s-a prea înțeles (poate că dacă lucrul s-ar fi întîmplat , s-ar fi dovedit că discuția are puține şanse să fie transplantată în spațiul mioritic) e că această „bătălie” nu a fost declanşată de confruntări estetice, ci sub presiunea sociologicului, a politicului şi ideologicului dintr-o anumită comunitate; ceea ce a fost atacat în „războiul” american al canonului n-are legătură cu valoarea artistică a operelor. Nimeni nu a susținut că scrierile puse în discuție n-ar mai fi avut valoarea literară recunoscută de multă vreme – ci doar că ele nu sînt reprezentative pentru anumite categorii sociale, culturale ş. a. m. d. Aşa cum s-a spus, e vorba de o transpunere a lui political correctness în literatură. Scrierile noi care ar fi urmat să fie introduse în noul canon, „restructurat”, nu erau mai bune, literar, decît acelea pe care trebuiau să le înlocuiască sau cărora trebuiau să li se alăture – deseori…, dimpotrivă. Reprezentau însă colectivități pînă atunci nereprezentate literar. Ideea că anumite categorii culturale sau sociale nu reuşeau să se impună (nici printr-o discriminare pozitivă), inclusiv în literatură, declanşa revoltele reformatoare. Se exprimau, în legătură cu canonul, revendicări privind discriminări etnice (autorii albi erau mai bine reprezentați decît cei de culoare, decît asiaticii sau hispanicii), religioase (creştinii protestanți favorizați față de alți creştini şi de necreştini), culturale (minorități reprezentînd diferite orientări sexuale etc. nu erau prezente cu scriitorii lor) ş. a. m. d. Acțiune de înțeles într-o societate prin definiție multietnică şi plină de contradicții ca aceea din Statele Unite. Prin bătălia canonului s-a urmărit repararea nedreptăților politice şi introducerea, între canonizați, a autorilor cu care „persecutații” se identificau. Trebuie subliniat că, fără a fi de fapt vorba de o modificare a criteriilor estetice, schimbările urmărite ar fi putut afecta, în acest sens, imaginea canonului, lăsînd impresia unor revizuiri valorice.
Adaptarea la noi a discuției despre canon a fost favorizată, fără îndoială, şi de traducerea cărții lui Harold Bloom, Canonul occidental (traducere în limba română a ajuns, între timp, la a doua ediție). çn cartea sa, apărută ca urmare a disputelor din Statele Unite, Harold Bloom se împotriveşte celor care urmăreau schimbarea canonului de pe poziția, uşor de anticipat pentru un critic, a apărării criteriului estetic. Principalul său argument a fost unul evident, la urma urmelor, acela că bătălia canonului nu se purta la nivelul esteticii, ci al politicii. Esența canonului fiind de altă natură decît cele în discuție, acesta nu putea fi clintit de interesații combatanți. çn pledoaria sa autorul caută să arate că anumite opere, fixate de multă vreme în canon, au toate meritele pentru a se alinia în acea enumerare. çn cele din urmă Harold Bloom desemnează canonul literaturii de limbă engleză, alcătuit şi consolidat pe criterii estetice. Dacă încercările sale s-ar fi oprit aici, n-ar mai fi fost multe de adăugat – dar profesorul american îşi propune să arate şi care ar fi canonul altor literaturi – titlul cărții sale vizînd canonul occidental. çn alte literaturi decît cea engleză şi americană judecățile lui Harold Bloom par oscilante. Dacă față de scriitorii mari, recunoscuți de orice cititor instruit, de unele opere celebre etc. toată lumea are o egală prețuire, cînd vine vorba de valori echivalente preferințele sale nu sînt explicate. Autorul Canonului occidental împarte istoria literaturii în trei epoci – aristocratică, democratică şi haotică – pentru a renunța la conceptele uzate, clasic, baroc, premodern, postmodern ş. a. m. d. Din literatura lumii sînt alese nume reprezentative, fără îndoială, dar ele nu epuizează moştenirea unei literaturi. Cît priveşte opțiunile, ne putem întreba de ce George Eliot şi nu Stendhal, de ce Ibsen şi nu Flaubert? Este uşor de observat că autorul este mai sigur de el în spațiul literaturii de limbă engleză şi că, pe de altă parte, nu încearcă să-şi mascheze preferințele evident personale. Or, canonul nu e creat de un critic, cît de important ar fi acesta, ci de o colectivitate.
Ceea ce începe să deranjeze în cartea lui Harold Bloom e că acest canon, care se vrea, după denumirea lucrării, al întregii literaturi occidentale, de fapt al întregii Europe, nici măcar nu aminteşte de unele culturi naționale – printre care şi cea română. Şi autorul nu spune că şi-ar limita competențele la ceea ce controlează, ci lasă impresia că omisiunile sînt datorate lipsei de semnificație a literaturilor absente. Ar fi fost de aşteptat ca, într-o tresărire de orgoliu, criticii români să argumenteze, comparînd opere, autori şi chiar literaturi pentru a arăta că poziția lui Harold Bloom nu e corectă. Entuziasmul şi delăsarea cu care a fost primit opul său pare o confirmare indirectă a lipsei de semnificație care ni se acordă în paginile sale… Cît priveşte discuția care a dat naştere Canonului occidental, ea nu prea are multe în comun cu stările de lucruri din literatura română. Practic nu avem ceea ce constituie partea centrală a dezbaterii americane – confruntarea ideologică. Dacă ar fi fost să se reformuleze, după ’89, canonul literaturii române, presiunea ar fi venit de la scrierile „de sertar” şi de la operele autorilor din diaspora, interzişi pînă atunci. Scrieri de sertar n-au prea fost, operele interzise au fost reintegrate în circuitul literaturii române. çn urma acestor operații nu s-a simțit nevoia unor schimbări importante ale canonului. Partea cea mai solidă a canonului literaturii noastre, ținînd de aşa-zisa perioadă a clasicilor, rămîne stabilă. Iar criteriile după care acesta s-a coagulat au fost, de la Maiorescu încoace, cele estetice. Inițiatorul criticii noastre literare a vorbit insistent despre criteriul estetic în aprecierea operelor literare. Bătălia din alte culturi ne arată că nu doar estetica defineşte cîmpul literaturii, dar Harold Bloom pledează azi pentru ceea ce Maiorescu susținuse cu mult timp în urmă. Bătălia canonului din Statele Unite ne mai învață că ideologiile nu se mulțumesc să admire, pline de… înțelegere, constituirea clasamentelor estetice reprezentative. Dar la noi s-a vorbit dintotdeauna despre criterii estetice. Ceea ce devine elementul fundamental pentru noi este altceva, ce derivă din faptul că valoarea nu apare decît prin subiectivitatea celui care o afirmă. Toți susțin valorile – dar fiecare le vede în felul lui. Nimeni n-a contestat şi nu contestă la noi criteriul estetic – dar aplicările acestuia diferă, uneori pînă la contradicție, de la o personalitate critică la alta. G. Călinescu teoretiza această subiectivitate fundamentală – totuşi el, singurul critic care a influențat decisiv în cultura română formarea canonului, urmărea, dincolo de jocurile subiectivității, o anumită ideologie. La noi bătăliile se dau între modurile în care sînt gonflate aceste subiectivități. Istoriile literare, care s-au înmulțit în ultima vreme, ne arată că nici ideea de istorie, care ar trebui să declanşeze o anumită responsabilizare, nu mai impresionează astăzi.
Existența unor valori reprezentative, recunoscute de întreaga colectivitate, ar trebui să clarifice situația scriitorilor canonici – a „desființării” lor de unii sau de alții, a semnificațiilor acestor desființări etc. O discuție despre „canonizați” nu mai implică doar judecăți estetice – angajarea politică şi ideologică e evidentă. Chiar dacă Harold Bloom se străduieşte să ne convingă că ar putea fi construit un canon exclusiv pe criterii estetice, aşa ceva nu e totuşi posibil. Dacă ceri ca anumite opere să te reprezinte, ele nu mai flotează în libertate absolută în spațiul nedefinit al frumosului. Ceea ce vrea să demonstreze autorul american are nevoie de un alt cadru – o istorie literară, o vastă panoramă etc. Discuția despre canon e pînă la urmă una despre circulația operelor, despre autoritatea acestei circulații, despre prestigiul lor social. Nu e o dezbatere estetică. Autorul american ar vrea să discute sociologie fără să facă un pas dincolo de platforma esteticii. Canonul e în ultimă instanță creat atît de un public vast, uneori neinițiat în chestiuni literare, cît şi de specialişti, care orientează (ar trebui să orienteze) opțiunile mulțimii. O intervenție directă, brutală a criticii nu poate influența – dar, printr-o acțiune mediată, în etape succesive, se exercită o asemenea influență.
În aceeaşi măsură în care la capitolul clasici există de multe decenii o stabilitate incontestabilă a canonului literar românesc, în ceea ce priveşte stricta contemporaneitate domneşte dezorientarea. Din fericire, canonul are a face prea puțin cu contemporaneitatea. Dacă ar fi vorba şi de aceasta ar trebui să constatăm că aici fiecare grup are… canonul lui…