PE CINE, CUM, CÎND "CANONIZĂM"?

„CLASICI” FRECVENTAȚI, „CLASICI” ABANDONAȚI


Sînt printre „clasici” şi autori foarte frecventați, dar şi nume practic abandonate. Însă înainte de a da exemple, ar trebui să ne punem întrebarea – fără prejudecăți şi fără menajamente – dacă e musai ca ei, „clasicii”, să fie mereu citiți! Pare o blasfemie: cum să nu ne onorăm marii autori, cum să lăsăm să se-adune praful pe cărților lor?! Şi totuşi, lectura, lectura de plăcere, a publicului larg, nu e singurul criteriu al valorii şi al prestigiului, ba chiar – se ştie – popularitatea poate fi irelevantă pentru calitatea reală şi rezistentă a unui text literar.

Procesul de „canonizare” a anumitor scriitori, a artiştilor în genere, e mult mai complicat, presupunînd selecții graduale, în timp, exegeze succesive, preluări în programele şcolare şi aşa mai departe. Odată „clasicizate”, marile opere reținute de istoriile culturale şi de manuale se mențin în conştiința publicului grație sistemului de educație, care ne impune mai degrabă să învățăm despre ele (prin intermediul celebrelor „comentarii literare” etc.) decît să le citim. Cîți mai apucă să descopere la maturitate rafinamentul Amintirilor din copilărie (din care şcoala reține doar episoadele cu întîmplări „năstruşnice”), soliditatea şi profunzimea prozei lui Slavici (greoaie, plictisitoare pentru cititorii imberbi), seducția formidabilă a stilisticii lui Sadoveanu (adormitoare pentru cine n-a acumulat o bogată experiență de lectură)?

Nici întîmplătoare, nici foarte subiectivă. Anumite criterii sînt decisive şi nu pot fi „bătute” de nici un autor, oricît de valoros, oricît de genial. E o regulă – de pildă – că se citesc mai degrabă opere din epoci mai recente decît mai îndepărtate. Limbajele şi formulele literare „depăşite”, mentalitățile „învechite” n-au cum să mai fie atractive. Sînt – apoi – genuri şi specii mai citite decît altele. Poezia interesează mult mai puțin decît proza, romanul e mai căutat decît nuvela. În consecință, autorii de texte narative, de preferință ample, au şanse mai mari de a rămîne în circuit decît cei de versuri. Contează – fireşte – şi formulele: cine e mai simplu în formă e mai accesibil, în timp ce complicații, rafinații, experimentaliştii, avangardiştii pierd sistematic partida. Iar din generațiile cele mai recente, ies temporar din atenție defuncții, intrați după dispariția fizică într-un „con de umbră” (cum se spune). Cei mai prozatori, mai „simpli” etc. vor reveni după o vreme.

Drept care putem da cu uşurință exemple numeroase: cu toate că sînt predați în şcoală, măcar la liceu, dacă nu şi mai devreme, e practic necitită de marele public literatura noastră de secol XIX (care s-ar fi „salvat” dacă am fi avut atunci o producție de romane profesionalizată, dovadă că, în alte culturi, Balzac, Dickens & comp. continuă să facă vînzări bune), iar din secolul XX sînt ocoliți de cititori poeți sau prozatori precum Urmuz şi alți avangardişti. „Proustienii” autohtoni – Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban – se mai reeditează datorită subiectelor amoroase, însă niciodată în tiraje comparabile cu ale „realiştilor”. Nu e nici o nenorocire: generațiile succesive de cititori specializați, recte critici şi istorici literari, îşi vor face datoria şi marile valori vor rămîne, mai mult ori mai puțin frecventate de public...


Nimeni nu poate dicta

Problema principală, de principiu, pe care o pune ideea filtrării numelor, a prestigiilor şi a valorilor literare, culturale în genere, e aceea a subiectului: cine „dictează” succesul unora şi eşecul altora, notorietățile şi marginalizările?

Sînt – evident – procese complexe, cu participare multiplă: publicul selectează cumpărînd cărți sau intrînd în sălile de teatru şi de cinema, piața se conformează, multiplicînd doar ceea ce se cere, dar contează şi opiniile mai specializate, ale profesioniştilor, ale artiştilor şi ale criticilor, care mențin la cote ridicate de prestigiu nume şi opere „nevandabile”. Finalmente, în urma decantărilor, a „canonizărilor”, autorii şi titlurile cu adevărat valoroase rămîn în istoriile culturale, în dicționare şi – cel mai important – intră în manualele şcolare, ceea ce le va asigura şi succesul comercial, întîrziat dar meritat. Oamenii îi cumpără pe clasici, capodoperele, chiar dacă mai degrabă pentru a le avea în bibiliotecă decît pentru a le citi sau reciti.
Pe scurt: dacă evaluăm lucrurile în ansamblu şi dintr-o perspectivă istorică, atunci e limpede că nimeni nu poate proclama ce literatură să citim sau ce muzică să ascultăm, iar valorile marginalizate de regulile economice ale pieței îşi pot lua revanşa, mai devreme ori mai tîrziu. E multă producție artistică de proastă calitate în jurul nostru, indiferent dacă e intens multiplicată sau dacă se pierde în umbra marginalității. Oricum, există şi modalități de compensare a „consumismului”: editurile „de nişă”, cultura de club, canalele radio şi de televiziune cu profil mai „artistic” (cele specializate în muzică sau general-culturale). Piețele artistice mature au la acest capitol o remarcabilă diversitate, pînă la care e adevărat că cea românească mai are de făcut paşi înainte...