Eseuri
Cornel Ungureanu
PE CINE V-AR PLĂCEA SĂ URÂȚI?
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Apare, la un moment dat, în istoria cinematografiei un personaj nou, bine mediatizat, foarte bine aşezat în ierarhiile vedetelor: omul pe care v-ar plăcea să-l urâți. Spectatorul s-a plictisit de frumoşii seducători, de vedetele fericit îndrăgostite, de superbele şi de admirabilii care garantează happy end-ul. A obosit. După ce răii au fost pedepsiți cum se cuvine, după ce sadismul spectatorului (şi simțul său de dreptate, nu-i aşa?) a fost aşezat în drepturile sale, nu era cazul ca sensibilitatea lui să fie mişcată de Celălalt? Hollywoodul, atât de bine aprovizionat de fostele Imperii din Europa, descoperă personajul perfect al seriei: Erich von Stroheim. E un aristocrat naufragiat într-o lume în care ierarhiile se realizează altfel. E corect, e perfecționist, e un om care are rădăcini. Acolo. Improvizația, lucrul făcut de mântuială i se par detestabile. E rigid, are o față împietrită şi un discurs pedagogic, uneori strident pedagogic. Billy Wilder şi-l va lua pe Erich von Stroheim drept argument într-unul din filmele sale de referință – şi de referință pentru istoria cinematografului: Bulevardul amurgului. Marele regizor de odinioară, regizorul marilor eşecuri ale Hollywoodului joacă în filmul lui Wilder (anul de grație 1949!) rolul unui valet: e valetul unei vedete de odinioară – valetul unei vedete care a jucat în filmele lui. În filmele gândite de el. Este bine aşezat în istoria care rămâne. A trecut pe linie moartă, dar a rămas alături de vedeta – de regina – de odinioară. Dar regina de odinioară este doar o bătrână care se autoiluzionează. Care e incapabilă să părăsească lumea în care a fost. Este paznicul şi protectorul bătrânei vedete, servitorul care vrea să o apere de sine şi, desigur, de cei răi. Dar mai întâi de sine.
Erich von Stroheim este, în Bulevardul amurgului, ca şi în alte filme, omul pe care vă place să-l urâți fiindcă ilustrează un contratimp detestabil.
Nu numai filmul e nevoit să propună asemenea personaje. Literatura scoate la lumină un şir de personaje/autori care au momente în care rămân în altă istorie, care poate fi a autoiluzionării.
În literatura română vom descoperi autori urmăriți cu o ciudată furie de mai toți exegeții. Fiindcă cultura din România este (totuşi..) literaturocentrică, „omul pe care vă place să-l urâți” poate fi întâlnit în literatură – în viața literară sau în bibliotecile aflate la îndemână. Care sunt personajele pe care cititorul român ar trebui să le urască? În primul rând ar fi acelea care vin dintr-o ordine imperială – care continuă o istorie condiționată de contextele secolului al XVIII-lea. Şi începutul secolului al XIX-lea. Aş începe lista cu August Treboniu Laurean, pe numele său adevărat Augustin Trifan. Dacă luăm în considerare faptul că acest Augustin Trifan (aşezat sub nume imperial) s-a născut nu la Roma sau la Alba Iulia, ci la Fofeldea, pricepem că impresia rea poate fi alimentată corespunzător din detaliile biografice. Cum poți intra în empireul românesc atunci când te numeşti şi Augustin şi Trifan şi eşti din Fofeldea? Şi când vrei să estropiezi limba română printr-un monstru latinist, numit Dicționar al limbii române? Acestea, laolaltă, pot să intre mai degrabă într-o comedie a culturii decât într-o istorie, fie ea şi critică, a literaturii. Nimeni nu va mai ține minte faptul că faci parte dintr-o epocă eroică, ilustrată prin studii temeinice la Cluj, Sibiu, Viena, printr-un doctorat la Goettingen, prin cărți de reală erudiție, precum acel Tentamen criticum de la 1840, sau Românii din monarhia austriacă? Mai nimeni nu ține minte că în 1843 a intrat în celebra societate Frăția şi că în 1845 realizează, împreună cu Bălcescu, Magazin istoric pentru Dacia? În 1848 este unul dintre bărbații importanți ai revoluției, între 1870 şi 1872 este preşedintele Academiei Române. Viața lui se va intersecta cu acea a lui Evanghelios Zapas, cel care îi va finanța Dicționarul (1871-1876). Pentru români, istoria lui Evanghelios Zapas poate fi scandaloasă, pentru alții, nu. Cum s-a îmbogățit Zapas, finanțatorul Jocurilor Olimpice din 1859? A fost el un Gigi Becali al sporturilor din secolul al XIX sau a fost unul din marii bărbați ai renaşterii elene? Lungile procese între statul român şi greci cu privire la moştenirea sa nu a împotmolit şi mai tare povestea Dicționarului? E greu să discuți despre un şir de ardeleni erudiți care, într-un anumit moment al istoriei, au avut opțiuni dictate de un anumit „simț al istoriei”. Numeroasele personaje „negative” ale Ardealului, oamenii pe care ne place să-i urâm, de la Eugen Brote la Vasile Mangra, ar trebui judecați nu doar printr-o opțiune (nefericită, zic adversarii lor victorioşi, zicem noi azi), ci prin întreaga lor operă. Fiindcă au în urma lor pagini care trebuie citite, recitite, descifrate, aşezate în contextul oferit de acel secol XIX al Europei Centrale sau al Europei. Oameni şcoliți, uneori de o extraordinară erudiție, de un devotament limpede față de cultura română, ei fac parte dintre excluşii unui anume moment care are nevoie de „personaje negative”.
Uneori excluşii sunt cei care definesc anumite tipare culturale. Problema începe de la felul în care sunt înțelese personajele inaugurale ale unui moment cultural. Cei plecați din Ardeal realizează geografii simbolice prin refugii şi rețele exemplare. Există câteva itinerarii care ar trebui analizate. Primul ar fi cel al lui Gheorghe Lazăr. Născut la Avrig, dintr-o familie de țărani, Gheorghe Lazăr va trebui să traverseze evenimente istorice definitorii pentru schimbările sfârşitului de veac. E fiu de țărani şi a putut să trăiască şi să respire timpul omului revoltat. Reper ar fi, pe această direcție a cercetării, momentul 1784 – răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan. Al doilea reper pentru cercetător ar fi Revoluția franceză. Liberte, Egalite, Fraternite nu-i o lozincă, pentru el, străină. Şi nici inutilă. Iar Napoleon, cel care zdruncinase câteva imperii, un personaj antipatic. Între infracțiunile pedepsite cu alungarea din Ardeal se află şi aceea de a fi ridicat o cupă de şampanie în cinstea împăratului francez. Împăratul de la Viena nu suporta, totuşi, un asemenea afront. Al treilea eveniment al vremii lui Lazăr ar fi reformele iozefiniste. Este un timp al gândirii liberale pe care Gheorghe Lazăr şi-l asumă. Putem să-i definim personalitatea şi în funcție de ecourile revoltei lui Horia, şi față de Revoluția franceză, şi față de eliberarea de dogmatismele teologice. Este, fără îndoială, un teolog şi studiile sale de teologie sunt fundamentale. La Viena studiase teologia catolică, iar la Sibiu trebuia să-şi asume teologia neuniților – a ortodocşilor, ca un cărturar animat de liberalismul vremilor. (1). Dacă scriem că Bogdan Duică s-a apropiat de Gheorghe Lazăr aşa cum n-a mai făcut-o nimeni, identificăm un doar o relație specială între cei doi, ci şi calificarea unui profesor de literatură română: Bogdan-Duică.
În monografia pe care G. Bogdan-Duică i-o consacră lui Gheorghe Lazăr, capitolul al XVII-lea se numeşte Trecerea munților. Trecerea munților nu este o inițiativă a lui Gheorghe Lazăr şi nu el inaugurează acest traseu, scrie învățatul Bogdan-Duică în excelenta monografie pe care i-o consacră.(2). „Trecerea însăşi, în Muntenia, sau, cum s-a zis acum, “descălecarea-i culturală”, nu a fost nimic neobişnuit: înaintea lui trecuseră alții; deodată cu el alții; alții şi după el”. Lazăr ştia bine în ce țară se duce, subliniază Bogdan-Duică. Cu alte cuvinte, exista un flux care îşi avea varii argumente:
„Trecerea în țară era un fenomen mai vechi. Era chiar aşa de vechi, încât geografii apuseni ai vremii îl înregistraseră lămurit. Astfel îl înregistră faimosul...întemeietor al geografiei statistico-istorice, A. F. Buesching, care ştia că ardelenii preoți trec să învețe acolo a oficia ceremonii şi a vorbi frumos româneşte…..Trecând, unii rămâneau acolo; puțini dintre ei ajungeau în situațiuni înalte sau numai bune; alții se pierdeau în națiunea transcarpatică aşa de adânc, încât nici nu li se mai ştia de urmă”.(3)
Nu-i deci inutil să vorbim despre felul în care Bogdan-Duică a dispărut din bibliografiile obligatorii ale cercetătorilor. Cuvinte lămuritoare a scris, la moartea lui, Sextil Puşcariu: „Unde poate duce această cercetare migăloasă a izvoarelor de inspirație şi a influențelor, ne-o arată, între toate scrierile lui Bogdan-Duică, mai ales acea admirabilă monografie despre Gheorghe Lazăr, urmărit cu o dragoste fără seamăn în lectura sa, şi în mediul în care a văzut lumina zilei, în care a crescut şi s-a dezvoltat./ Mai ales la noi, unde istoria literară s-a făcut şi se face încă în parte şi azi în mod impresionist, repetându-se în fiecare manual nou clişee vechi, fără critică şi fără rectificări şi perpetuându-se erori de fapt, stăruințele lui Bogdan-Duică de a merge la izvor, de a cerceta fiecare amănunt biografic şi bibliografic, au însemnat o adevărată înviorare a istoriei literare ».(4) Semnificative pentru fluctuațiile simpatiilor pentru Bogdan-Duică sunt cele două texte ale lui G. Călinescu, primul în Adevărul literar şi artistic («Înzestrat cu cunoştințe filozofice şi literare întinse, capabil prin urmare să se adapteze la obiect, Bogdan-Duică a fost un istoric literar inimitabil, un Tiraboschi al literaturii noastre. De la el noile generații pot învăța bucuria de a trăi în intimitatea clasicilor prin tot ceea ce paşnica bibliotecă din rafturile sale e în stare să dezvăluie cercetătorului neostenit»), al doilea, în marea sa Istorie : aici, G. Călinescu scrie nu doar că în literatura mai nouă Bogdan-Duică este dezorientat, ci şi că e capabil de gafe memorabile, cum ar fi aşezarea în monografia consacrată lui Lazăr a unei fotografii a enciclopedistului. Poza nu putea fi a lui Lazăr fiindcă fotografia nu fusese încă descoperită la 1823. După cunoscutul vers al lui Topârceanu (în Academie «e unul cârn şi idiot») şi G. Călinescu mai descoperea un motiv de haz. Au rămas prin reviste studiile cele mai serioase despre Bogdan-Duică, semnate de Şerban Cioculescu, Ion Breazu, Dimitrie Popovici, Sextil Puşcariu. Dacă pentru Dimitrie Popovici, Bogdan Duică era un Maiorescu al Ardealului («dacă nu cu luciditatea maestrului, fără îndoială cu curajul lui») pentru I. Breazu el este, alături de Slavici şi Coşbuc, o prezență tutelară a literelor ardelene :
«Dacă Slavici a dat directivele culturale şi politice ale bătăliei, dacă Coşbuc a fost poetul, G.Bogdan Duică a fost criticul curajos sigur de idealul literar urmărit». O încercare de a-l reabilita astăzi pe profesor este aceea a lui D. Petrescu, cu ediția de Studii şi articole din 1975 (Ediție îngrijită, note şi prefață de D. Petrescu, Ed. Minerva). Zice prefațatorul după cincizeci de pagini de travaliu exegetic: «Acest excurs prin activitatea de critic literar a lui Bogdan-Duică… a vrut să-l convingă pe cititor că profesorul clujean a fost nu numai un istoric literar de prestigiu, ci şi un critic literar conştiincios şi febril. Lipsindu-i maleabilitatea gustului, dispensându-se de mijloacele artistice, criticul şi-a limitat audiența la public… Criticul a ocolit armele ironiei, aşa încât duritatea observațiilor sale seamănă mai curând a dojană aspră făcută de dascăl elevilor săi, nepricepuți şi leneşi decât a sfântă mânie creatoare». Şi înapoi la Maiorescu, după ce vorbeşte despre erudiția lui Bogdan-Duică: «Dar erudiția poate cel mult înăbuşi sau strivi victimele, pe câtă vreme ironia sarcastică, aşa cum a cultivat-o Maiorescu, i-a fixat pe adversari într-un adevărat insectar, lăsat moştenire posterității…»
Aici ar putea începe o discuție despre «ardelenismul» care îi uneşte pe Gheorghe Lazăr şi pe Bogdan-Duică: sunt, amândoi, întemeietori de instituții fundamentale. Primul, al şcolii de la Sântul Sava, al doilea, (împreună cu alții) a Universității Daciei Superioare de la Cluj, peste un secol. Amândouă inaugurează şcoli româneşti importante pentru devenirea țării. Ar trebui să reluăm o discuție despre homo aedificator în cultura română, pornind de la spiritul constructiv al ardelenilor. Dar şi despre felul în care dispar din cultură şi din bibliografile obligatorii anumite nume.
Note :
1) Gheorghe Lazăr de G. Bogdan-Duică, Membru al Academiei Române. Cultura Națională, Bucureşti, 1924 ”Viena oficială nu era chiar atât de catolică precum îşi închipuiesc unii scriitori – greco-catolici, de pildă. Descapuținarea Austriei – vorba este a lui Voltaire şi se derivă din Capuținii păzitori ai sarcofagelor habsburgice – descapuținarea începuse sfios îndată după 1700; se dezvoltase bine sub Maria Teresia; şi mai bine sub Iosif II....../Între catolicism şi dinastie era vorba acum şi desopre întâietate. Precumpănirea catolicismului în stat trebuia redusă, înfrântă. Mariei Theresa problema aceasta îi sta la inimă ca şi urmaşului ei. De aceea funcțiunile înalte în stat le ocupară treptat bărbați de cugete libere; iar şcoala, până acum instrumentul de oprire pe loc a cugetării, trebuia luată din mâinile soldaților lui Iisus; statul le şi luă. (p. 28) Şi adaugă învățatul profesor clujean: „La Viena, Lazăr se afla, aşadar, între două curente: de la universitate îi adia catolicismul erudit; din viață i se îmbia raționalizarea cugetării, credinței”. (29) „Dincolo de studiile teologice, la a căror aripă liberală se aşezase Lazăr, se găsea o lume de idei politice, culturale în toate formele culturii, literare, de care Lazăr nu s-a izolat, pe care le-a căutat, a căror urme se găsesc în cărțile bibliotecii sale./Simpatiile sale politice ale lui Lazăr sunt fridericiane şi iosefiniste”. (31) De reținut insistențele lui Bogdan-Duică asupra traducerilor lui Gheorghe Lazăr, îndeosebi asupra arhiepiscopului Platon:
”Pentru trebuințele religioase ale poporului Lazăr traduse învățătura ortodoxă a lui lui Platon, arhiepiscop de Tver. / Platon (1737-1812) fusese dascăl de religie al lui Paul Petrovici, fiul Ecaterinei II; ce i-a propus lui Paul, ajuns mai târziu împărat, se află în acest catehism, tradus în mai multe limbi.(......). Lazăr, pentru care teologia era ştiință serioasă şi nuanțată, va fi simțit aceasta; şi dorind a da nației un text de credință nebănuită, dar totuşi mai liber conceput, traduse după nemțeşte, pe Platon al său (p. 37)
(2). ibid., p.53
(3). „Începând de la 1780, tipăriturile româneşti de la Viena sunt neîntrerupte, an de an. Se simte încă efectul libertății de tipar iosefiniste; între 1794-1795 râul tiparului vienez seacă; Sibiul ia locul Vienei, pe când Bucureştii şi Iaşii dau puține opere, mai ales bisericeşti. Buda începe a fi mai sprintenă abia pe la 1804…” (5)
4) Sextil Puşcariu – Gheorghe Bogdan-Duică, în Revista Fundațiilor Regale, An II, nr 2/1 februarie 1935, p.347
Erich von Stroheim este, în Bulevardul amurgului, ca şi în alte filme, omul pe care vă place să-l urâți fiindcă ilustrează un contratimp detestabil.
Nu numai filmul e nevoit să propună asemenea personaje. Literatura scoate la lumină un şir de personaje/autori care au momente în care rămân în altă istorie, care poate fi a autoiluzionării.
În literatura română vom descoperi autori urmăriți cu o ciudată furie de mai toți exegeții. Fiindcă cultura din România este (totuşi..) literaturocentrică, „omul pe care vă place să-l urâți” poate fi întâlnit în literatură – în viața literară sau în bibliotecile aflate la îndemână. Care sunt personajele pe care cititorul român ar trebui să le urască? În primul rând ar fi acelea care vin dintr-o ordine imperială – care continuă o istorie condiționată de contextele secolului al XVIII-lea. Şi începutul secolului al XIX-lea. Aş începe lista cu August Treboniu Laurean, pe numele său adevărat Augustin Trifan. Dacă luăm în considerare faptul că acest Augustin Trifan (aşezat sub nume imperial) s-a născut nu la Roma sau la Alba Iulia, ci la Fofeldea, pricepem că impresia rea poate fi alimentată corespunzător din detaliile biografice. Cum poți intra în empireul românesc atunci când te numeşti şi Augustin şi Trifan şi eşti din Fofeldea? Şi când vrei să estropiezi limba română printr-un monstru latinist, numit Dicționar al limbii române? Acestea, laolaltă, pot să intre mai degrabă într-o comedie a culturii decât într-o istorie, fie ea şi critică, a literaturii. Nimeni nu va mai ține minte faptul că faci parte dintr-o epocă eroică, ilustrată prin studii temeinice la Cluj, Sibiu, Viena, printr-un doctorat la Goettingen, prin cărți de reală erudiție, precum acel Tentamen criticum de la 1840, sau Românii din monarhia austriacă? Mai nimeni nu ține minte că în 1843 a intrat în celebra societate Frăția şi că în 1845 realizează, împreună cu Bălcescu, Magazin istoric pentru Dacia? În 1848 este unul dintre bărbații importanți ai revoluției, între 1870 şi 1872 este preşedintele Academiei Române. Viața lui se va intersecta cu acea a lui Evanghelios Zapas, cel care îi va finanța Dicționarul (1871-1876). Pentru români, istoria lui Evanghelios Zapas poate fi scandaloasă, pentru alții, nu. Cum s-a îmbogățit Zapas, finanțatorul Jocurilor Olimpice din 1859? A fost el un Gigi Becali al sporturilor din secolul al XIX sau a fost unul din marii bărbați ai renaşterii elene? Lungile procese între statul român şi greci cu privire la moştenirea sa nu a împotmolit şi mai tare povestea Dicționarului? E greu să discuți despre un şir de ardeleni erudiți care, într-un anumit moment al istoriei, au avut opțiuni dictate de un anumit „simț al istoriei”. Numeroasele personaje „negative” ale Ardealului, oamenii pe care ne place să-i urâm, de la Eugen Brote la Vasile Mangra, ar trebui judecați nu doar printr-o opțiune (nefericită, zic adversarii lor victorioşi, zicem noi azi), ci prin întreaga lor operă. Fiindcă au în urma lor pagini care trebuie citite, recitite, descifrate, aşezate în contextul oferit de acel secol XIX al Europei Centrale sau al Europei. Oameni şcoliți, uneori de o extraordinară erudiție, de un devotament limpede față de cultura română, ei fac parte dintre excluşii unui anume moment care are nevoie de „personaje negative”.
Uneori excluşii sunt cei care definesc anumite tipare culturale. Problema începe de la felul în care sunt înțelese personajele inaugurale ale unui moment cultural. Cei plecați din Ardeal realizează geografii simbolice prin refugii şi rețele exemplare. Există câteva itinerarii care ar trebui analizate. Primul ar fi cel al lui Gheorghe Lazăr. Născut la Avrig, dintr-o familie de țărani, Gheorghe Lazăr va trebui să traverseze evenimente istorice definitorii pentru schimbările sfârşitului de veac. E fiu de țărani şi a putut să trăiască şi să respire timpul omului revoltat. Reper ar fi, pe această direcție a cercetării, momentul 1784 – răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan. Al doilea reper pentru cercetător ar fi Revoluția franceză. Liberte, Egalite, Fraternite nu-i o lozincă, pentru el, străină. Şi nici inutilă. Iar Napoleon, cel care zdruncinase câteva imperii, un personaj antipatic. Între infracțiunile pedepsite cu alungarea din Ardeal se află şi aceea de a fi ridicat o cupă de şampanie în cinstea împăratului francez. Împăratul de la Viena nu suporta, totuşi, un asemenea afront. Al treilea eveniment al vremii lui Lazăr ar fi reformele iozefiniste. Este un timp al gândirii liberale pe care Gheorghe Lazăr şi-l asumă. Putem să-i definim personalitatea şi în funcție de ecourile revoltei lui Horia, şi față de Revoluția franceză, şi față de eliberarea de dogmatismele teologice. Este, fără îndoială, un teolog şi studiile sale de teologie sunt fundamentale. La Viena studiase teologia catolică, iar la Sibiu trebuia să-şi asume teologia neuniților – a ortodocşilor, ca un cărturar animat de liberalismul vremilor. (1). Dacă scriem că Bogdan Duică s-a apropiat de Gheorghe Lazăr aşa cum n-a mai făcut-o nimeni, identificăm un doar o relație specială între cei doi, ci şi calificarea unui profesor de literatură română: Bogdan-Duică.
În monografia pe care G. Bogdan-Duică i-o consacră lui Gheorghe Lazăr, capitolul al XVII-lea se numeşte Trecerea munților. Trecerea munților nu este o inițiativă a lui Gheorghe Lazăr şi nu el inaugurează acest traseu, scrie învățatul Bogdan-Duică în excelenta monografie pe care i-o consacră.(2). „Trecerea însăşi, în Muntenia, sau, cum s-a zis acum, “descălecarea-i culturală”, nu a fost nimic neobişnuit: înaintea lui trecuseră alții; deodată cu el alții; alții şi după el”. Lazăr ştia bine în ce țară se duce, subliniază Bogdan-Duică. Cu alte cuvinte, exista un flux care îşi avea varii argumente:
„Trecerea în țară era un fenomen mai vechi. Era chiar aşa de vechi, încât geografii apuseni ai vremii îl înregistraseră lămurit. Astfel îl înregistră faimosul...întemeietor al geografiei statistico-istorice, A. F. Buesching, care ştia că ardelenii preoți trec să învețe acolo a oficia ceremonii şi a vorbi frumos româneşte…..Trecând, unii rămâneau acolo; puțini dintre ei ajungeau în situațiuni înalte sau numai bune; alții se pierdeau în națiunea transcarpatică aşa de adânc, încât nici nu li se mai ştia de urmă”.(3)
Nu-i deci inutil să vorbim despre felul în care Bogdan-Duică a dispărut din bibliografiile obligatorii ale cercetătorilor. Cuvinte lămuritoare a scris, la moartea lui, Sextil Puşcariu: „Unde poate duce această cercetare migăloasă a izvoarelor de inspirație şi a influențelor, ne-o arată, între toate scrierile lui Bogdan-Duică, mai ales acea admirabilă monografie despre Gheorghe Lazăr, urmărit cu o dragoste fără seamăn în lectura sa, şi în mediul în care a văzut lumina zilei, în care a crescut şi s-a dezvoltat./ Mai ales la noi, unde istoria literară s-a făcut şi se face încă în parte şi azi în mod impresionist, repetându-se în fiecare manual nou clişee vechi, fără critică şi fără rectificări şi perpetuându-se erori de fapt, stăruințele lui Bogdan-Duică de a merge la izvor, de a cerceta fiecare amănunt biografic şi bibliografic, au însemnat o adevărată înviorare a istoriei literare ».(4) Semnificative pentru fluctuațiile simpatiilor pentru Bogdan-Duică sunt cele două texte ale lui G. Călinescu, primul în Adevărul literar şi artistic («Înzestrat cu cunoştințe filozofice şi literare întinse, capabil prin urmare să se adapteze la obiect, Bogdan-Duică a fost un istoric literar inimitabil, un Tiraboschi al literaturii noastre. De la el noile generații pot învăța bucuria de a trăi în intimitatea clasicilor prin tot ceea ce paşnica bibliotecă din rafturile sale e în stare să dezvăluie cercetătorului neostenit»), al doilea, în marea sa Istorie : aici, G. Călinescu scrie nu doar că în literatura mai nouă Bogdan-Duică este dezorientat, ci şi că e capabil de gafe memorabile, cum ar fi aşezarea în monografia consacrată lui Lazăr a unei fotografii a enciclopedistului. Poza nu putea fi a lui Lazăr fiindcă fotografia nu fusese încă descoperită la 1823. După cunoscutul vers al lui Topârceanu (în Academie «e unul cârn şi idiot») şi G. Călinescu mai descoperea un motiv de haz. Au rămas prin reviste studiile cele mai serioase despre Bogdan-Duică, semnate de Şerban Cioculescu, Ion Breazu, Dimitrie Popovici, Sextil Puşcariu. Dacă pentru Dimitrie Popovici, Bogdan Duică era un Maiorescu al Ardealului («dacă nu cu luciditatea maestrului, fără îndoială cu curajul lui») pentru I. Breazu el este, alături de Slavici şi Coşbuc, o prezență tutelară a literelor ardelene :
«Dacă Slavici a dat directivele culturale şi politice ale bătăliei, dacă Coşbuc a fost poetul, G.Bogdan Duică a fost criticul curajos sigur de idealul literar urmărit». O încercare de a-l reabilita astăzi pe profesor este aceea a lui D. Petrescu, cu ediția de Studii şi articole din 1975 (Ediție îngrijită, note şi prefață de D. Petrescu, Ed. Minerva). Zice prefațatorul după cincizeci de pagini de travaliu exegetic: «Acest excurs prin activitatea de critic literar a lui Bogdan-Duică… a vrut să-l convingă pe cititor că profesorul clujean a fost nu numai un istoric literar de prestigiu, ci şi un critic literar conştiincios şi febril. Lipsindu-i maleabilitatea gustului, dispensându-se de mijloacele artistice, criticul şi-a limitat audiența la public… Criticul a ocolit armele ironiei, aşa încât duritatea observațiilor sale seamănă mai curând a dojană aspră făcută de dascăl elevilor săi, nepricepuți şi leneşi decât a sfântă mânie creatoare». Şi înapoi la Maiorescu, după ce vorbeşte despre erudiția lui Bogdan-Duică: «Dar erudiția poate cel mult înăbuşi sau strivi victimele, pe câtă vreme ironia sarcastică, aşa cum a cultivat-o Maiorescu, i-a fixat pe adversari într-un adevărat insectar, lăsat moştenire posterității…»
Aici ar putea începe o discuție despre «ardelenismul» care îi uneşte pe Gheorghe Lazăr şi pe Bogdan-Duică: sunt, amândoi, întemeietori de instituții fundamentale. Primul, al şcolii de la Sântul Sava, al doilea, (împreună cu alții) a Universității Daciei Superioare de la Cluj, peste un secol. Amândouă inaugurează şcoli româneşti importante pentru devenirea țării. Ar trebui să reluăm o discuție despre homo aedificator în cultura română, pornind de la spiritul constructiv al ardelenilor. Dar şi despre felul în care dispar din cultură şi din bibliografile obligatorii anumite nume.
Note :
1) Gheorghe Lazăr de G. Bogdan-Duică, Membru al Academiei Române. Cultura Națională, Bucureşti, 1924 ”Viena oficială nu era chiar atât de catolică precum îşi închipuiesc unii scriitori – greco-catolici, de pildă. Descapuținarea Austriei – vorba este a lui Voltaire şi se derivă din Capuținii păzitori ai sarcofagelor habsburgice – descapuținarea începuse sfios îndată după 1700; se dezvoltase bine sub Maria Teresia; şi mai bine sub Iosif II....../Între catolicism şi dinastie era vorba acum şi desopre întâietate. Precumpănirea catolicismului în stat trebuia redusă, înfrântă. Mariei Theresa problema aceasta îi sta la inimă ca şi urmaşului ei. De aceea funcțiunile înalte în stat le ocupară treptat bărbați de cugete libere; iar şcoala, până acum instrumentul de oprire pe loc a cugetării, trebuia luată din mâinile soldaților lui Iisus; statul le şi luă. (p. 28) Şi adaugă învățatul profesor clujean: „La Viena, Lazăr se afla, aşadar, între două curente: de la universitate îi adia catolicismul erudit; din viață i se îmbia raționalizarea cugetării, credinței”. (29) „Dincolo de studiile teologice, la a căror aripă liberală se aşezase Lazăr, se găsea o lume de idei politice, culturale în toate formele culturii, literare, de care Lazăr nu s-a izolat, pe care le-a căutat, a căror urme se găsesc în cărțile bibliotecii sale./Simpatiile sale politice ale lui Lazăr sunt fridericiane şi iosefiniste”. (31) De reținut insistențele lui Bogdan-Duică asupra traducerilor lui Gheorghe Lazăr, îndeosebi asupra arhiepiscopului Platon:
”Pentru trebuințele religioase ale poporului Lazăr traduse învățătura ortodoxă a lui lui Platon, arhiepiscop de Tver. / Platon (1737-1812) fusese dascăl de religie al lui Paul Petrovici, fiul Ecaterinei II; ce i-a propus lui Paul, ajuns mai târziu împărat, se află în acest catehism, tradus în mai multe limbi.(......). Lazăr, pentru care teologia era ştiință serioasă şi nuanțată, va fi simțit aceasta; şi dorind a da nației un text de credință nebănuită, dar totuşi mai liber conceput, traduse după nemțeşte, pe Platon al său (p. 37)
(2). ibid., p.53
(3). „Începând de la 1780, tipăriturile româneşti de la Viena sunt neîntrerupte, an de an. Se simte încă efectul libertății de tipar iosefiniste; între 1794-1795 râul tiparului vienez seacă; Sibiul ia locul Vienei, pe când Bucureştii şi Iaşii dau puține opere, mai ales bisericeşti. Buda începe a fi mai sprintenă abia pe la 1804…” (5)
4) Sextil Puşcariu – Gheorghe Bogdan-Duică, în Revista Fundațiilor Regale, An II, nr 2/1 februarie 1935, p.347