Eveniment
Nicoleta Sălcudeanu
O epopee provizorie a literaturii
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
Se întâmplă o tot mai accentuată tabloidizare a presei literare. Din,
pe cât de fugara, pe atât de precisa tăietură scurtă, dar valorizatoare,
foiletonul a devenit mijloc publicitar (ceea ce nu e rău,
dar ține de alt domeniu) şi de propagare a ideilor de-a gata, caricatură
schematică şi promoțională a lecturii. E vizibilă deja alunecarea într-un fel
de snobism al criticii de întâmpinare. Criticii nu mai au nevoie să citească
volumele pe care le recenzează. Printr-un marketing minimal, şi grație
unui titlu sintetic cu glantz, editorul le poate da mură-n gură extractul,
distilatul, adesea anamorfotic, când nu de-a dreptul aberant, al con-
ținutului propriu-zis. Criticilor nu le mai rămâne decât să copieze pe curat
fluturaşul promoțional. Iar când autorii reprezintă un brand, citirea chiar
devine superfluă, ei scot, se-nțelege, capodopere pe bandă rulantă, n-o dau
niciodată în bară. Dacă zici Cărtărescu sau Norman Manea, zici Nobel.
Clar. Dacă zici, bunăoară, Ioana Pârvulescu, e la mintea cocoşului că zici
interbelic şi “erudită” istorie literară cu scufițe. Dacă e Cesereanu, e
hipnagoză genialoidă (v., în acest context, excelentul articol al lui Daniel
Cristea-Enache din “România literară”, nr. 13/4 aprilie 2008). Dacă e
Patapievici, e patafizică şi tot aşa. Cam plicticos şi previzibil spectacol
cultural, dacă te iei după reflexele amorțite ale întâmpinării. Îți vine să
caşti. De-aici până la gregaritatea, sindicalizarea criticii leneşe, e doar un
pas. Exagerând un pic, dar nu foarte mult, dacă se trezeşte vreun bezmetic
ce nu plăteşte cotizația cuvenită mancurtizării în masă, citind de la început
până la sfârşit, başca scriind de şi cu capul lui, breasla îi sare la beregată,
fir-ar el afurisit să fie de spărgător de normă/grevă (după caz)! În felul
acesta, dacă un prozator consacrat se-apucă să scrie un volum de poeme
sadea, intitulat – să zicem – “Roman fluviu”, volumul va fi considerat,
prompt şi prin firea lucrurilor, un roman marinăresc danubian; până şi
autorul se va convinge, în cele din urmă, că asta a scris: un roman cu
marinari de pe Dunăre şi nimic mai mult, dar nici mai puțin. În consecință,
dacă neplătitorul de cotizație va susține cauza poetică, primul său duşman
va fi autorul însuşi, apoi, bineînțeles, va da seamă în fața organizației
sindicale, ba chiar în fața confederației naționale, prin biroul ei de
propagare a culturii în masă.
Cu infinite precauții, aşadar, față de autor, editor şi confrați, trebuie tratată
Istoria secretă a literaturii române, de Cornel Ungureanu. Deoarece
cartea a şi fost deja decretată: 1.o istorie a literaturii române (sau, mă rog,
o secvență a ei), 2.o istorie secretă. Mai întâi de către editor, apoi de către
nişte cronicari. Ai da dovadă de crasă inabilitate dacă ai afirma că nu e nici
istorie, nici secretă. N-ai da dovadă de cine ştie ce iscusință nici dacă ai
susține, cu argumente de nedezmințit, că e o epopee în proză, dar, orişicât,
ai ieşi mai puțin şifonat. Aşadar Istoria secretă…nu e o epopee în versuri,
dar epopee tot e. Fiindcă demersul geografic şi geopolitic, aplicat
literaturii române de Cornel Ungureanu, nu e de azi de ieri, ci a început cu
vreo câteva “geografii” mai în urmă, şi e rodul unui continuum al eposului
critic, veşnic in progress. Ce ni se înfățişează e încă un fragment din
mozaicul spațializat ce poate fi făcut şi desfăcut la nesfârşit. E drept, e un
feeling pentru toate. Acum, de pildă, e timpul dicționarelor şi istoriilor
literaturii. Aşadar tot ce conține sintagma “istoria literaturii” e luat ca
atare. Asta nu înseamnă că, la Cornel Ungureanu, instrumentele de lucru
nu sunt cele ale istoriei literare, el chiar face istorie literară, asta nu
înseamnă însă că a şi scris o istorie a literaturii, care e andere mâncare de
peşte. Instrumentele sus pomenite sunt folosite cu o atât de mare exuberanță
a improvizației, încât spulberă, din interior, însăşi carcasa ideii de
“istorie a literaturii”. Întrucât această idee presupune o anume răspicare
tipologică şi temporală, o anume rigoare, ba chiar rigiditate metodologică,
nu rămâne decât să tratăm cu mai mare indulgență potențialul semantic de
poveste, de istorisire, al cuvântului. Sau pur şi simplu să admitem
titulatura propusă inițial chiar de autor, aceea de geografie literară.
Adeptă a gândirii slabe, secularizantă şi aşijderea postmodernă, aşadar
în contra direcției “autoritarist”-ordonatoare de ieri (“Istoria critică… a
lui Nicolae Manolescu, (…), va încheia fără doar şi poate o epocă şi va
pune punct unui mod de a scrie istorie literară. Pentru că, e limpede, o
istorie globală a literaturii scrisă de un singur autor nu se va mai putea
realiza” – Observator cultural), Bianca Burța-Cernat, opunând istoriei
manolesciene, încă în incubație aceasta – din miez de critifiction cum ar
veni –, alcătuirea, geografică în fapt, a lui Cornel Ungureanu („îndrăznesc
să afirm, destulă vreme de acum înainte istoria literară se va face, dacă se
va mai face, pe linia trasată de proiectul lui Cornel Ungureanu sau, cel
puțin, pe o linie asemănătoare”), măsoară cronologia cu unitatea latitudinii
şi longitudinii. Măsoară ora cu gradul. Confundă istoria literară cu istoria
literaturii. Istoria literaturii, apud apocalipsa după postmoderni, va fi
geografică (etnografică, monogamică ori cibernetică) sau nu va fi deloc.
De-aici rezultă că, deşi sceptică în privința viabilității însăşi a istoriei
“globale”(?!) a literaturii, considerând-o incompatibilă cu “epistema”
postmodernă, B. B.-C. rămâne totuşi o nostalgică a acesteia, altfel de unde
raportarea la N. Manolescu et alii?! Capcana în care se lasă prinsă
autoarea articolului, făcând din istorie literară o istorie a literaturii,
trădând astfel reflexe ce numai tardomoderne nu-s, este tocmai respectul,
excesiv pentru un modernist de şcoală nouă, față de un concept tare,
cuprins – e drept – în titlul cărții, titlu care zice, negru pe alb sau, mă rog,
pentru precizie istorică… crem pe verde: Istoria secretă a literaturii
române, nicidecum Literatura română secretă. Studii de istorie literară,
par exemple. Venind dinspre panta promoției de best-seller, nici Al.
Cistelecan (Cultura) nu pare a avea probleme de adecvare la titlu, marşează
doar pe principiul comercial; apasă pedala pe aspectul secret al
“istoriei”. Purtat de talazurile comercialității ipotetice şi metafizice, se
lasă înfăşurat în vârtejul argumentației dionisiace şi emite, cu gura pe
dinainte: „nu-ncape vorbă că istoria lui Cornel Ungureanu n-ar putea fi
bătută decât de istoria erotică a literaturii române (sau cum s-ar putea
numi istoria lui «cine cu cine şi când şi de câte ori»)”. Cum criticul nu
poate fi bănuit de uşurătăți conceptuale, reiese că principiul comercial e de
luat serios în seamă, ba chiar de introdus degrabă în scala axiologică.
Nu ştiu cum se simte Cornel Ungureanu între latitudinea istoriei
multimedia şi longitudinea erotică a literaturii române (între potopul de
„fără doar şi poate”, „nu-ncape vorbă”, „e limpede că”), dar se pare că a
mai adăugat un capitol savuros la epopeea sa critică, nici prea istorică, nici
foarte secretă. Principala sa virtute, în toată peregrinarea dintre centru şi
margini e, “fără doar şi poate”, aceea a aducerii aminte. Pendulând între
evaziv şi utopic, între ciudățenii nu tocmai ciudate şi excentricități nu
neapărat descentrate, cochetând cu literatura potențială şi abhorând
programa şcolară a ministrului Hărdău, atrăgând luarea aminte asupra
broşurii antisemite, uitate sau necunoscute azi, a lui Ioan Slavici, Soll şi
Haben, rechemând federalismul paradoxal şi devoluționismul xenofob al
unui I. C. Popovici, resuscitând seren şi contrariant scandalul din jurul
unui I. C. Drăgan, vivificând imposibilitatea unei dedublate personalități
precum Jonathan X. Uranus, avangardist guénonizant, Cornel Ungureanu
nu face decât să semnaleze petice obscurizate pe care nu se grăbeşte să le
strălumineze, ci mai degrabă să le amplifice „corola de minuni”. Cum e
cazul excentricului „cerchist” de la Sibiu, Wolf von Aichelburg, alias
Toma Ralet – pseudonimul cu care semnează. Dezvăluit, din alte surse,
drept un sensibil şi vulnerat uranian, hărțuit prin puşcăriile comuniste şi
prin concursul unor confrați (surse ale emigrației literare germane din
România susțin că unul dintre principalii martori ai acuzării sale ar fi fost
pastorul Eginald Schlatner, autorul Cocoşului decapitat), “cerchistul”
evocat cu mare sensibilitate de Nicolae Balotă, în Caietul său albastru,
născut pe țărmul Adriaticii chezaro-crăieşti, sfârşit în apele Mediteranei,
în Baleare, în Istoria secretă… face o figură destul de ştearsă, din punctul
de vedere al anecdoticii senzaționaliste ce tinde să bată uneori ficțiunea. E
semn că, deşi categoric informat despre toate acestea, Cornel Ungureanu
nu supralicitează aspectul spectaculos şi trivial-comercial al secretului,
ci-l preferă, totuşi, mereu, pe acela, mai auster, al adevărului operei.
Aducerile sale aminte nu sunt brutale, ci imbolduri tandre şi hâtre către
posibile adânciri şi repoziționări. Cu bonomia şi spiritul său de relativitate,
făcând istorie literară ce-ți interzice să caşti, Cornel Ungureanu ştie, cu
siguranță, că nu a scris o istorie a literaturii. Geografia sa este un cadru
natural propice unor improvizații şi capricii, dacă se poate vorbi de
muzicalitate critică, delectabile. Iar formula cartografică îi permite,
indiferent preț de câte volume va dura proiectul, să improvizeze la
nesfârşit, în toate cheile, cu piese din incredibila sa memorie de cercetător
în ale literaturii, o adevărată epopee. Provizoratul acentric şi relaxat,
selecția aluzivă, aproximativă, măsura în dezvăluire, neglijența studiată,
sunt toate blazoane, semne de hedonie critică. Cornel Ungureanu este un
povestitor irepetabil al literaturii române. (Nicoleta SĂLCUDEANU)
pe cât de fugara, pe atât de precisa tăietură scurtă, dar valorizatoare,
foiletonul a devenit mijloc publicitar (ceea ce nu e rău,
dar ține de alt domeniu) şi de propagare a ideilor de-a gata, caricatură
schematică şi promoțională a lecturii. E vizibilă deja alunecarea într-un fel
de snobism al criticii de întâmpinare. Criticii nu mai au nevoie să citească
volumele pe care le recenzează. Printr-un marketing minimal, şi grație
unui titlu sintetic cu glantz, editorul le poate da mură-n gură extractul,
distilatul, adesea anamorfotic, când nu de-a dreptul aberant, al con-
ținutului propriu-zis. Criticilor nu le mai rămâne decât să copieze pe curat
fluturaşul promoțional. Iar când autorii reprezintă un brand, citirea chiar
devine superfluă, ei scot, se-nțelege, capodopere pe bandă rulantă, n-o dau
niciodată în bară. Dacă zici Cărtărescu sau Norman Manea, zici Nobel.
Clar. Dacă zici, bunăoară, Ioana Pârvulescu, e la mintea cocoşului că zici
interbelic şi “erudită” istorie literară cu scufițe. Dacă e Cesereanu, e
hipnagoză genialoidă (v., în acest context, excelentul articol al lui Daniel
Cristea-Enache din “România literară”, nr. 13/4 aprilie 2008). Dacă e
Patapievici, e patafizică şi tot aşa. Cam plicticos şi previzibil spectacol
cultural, dacă te iei după reflexele amorțite ale întâmpinării. Îți vine să
caşti. De-aici până la gregaritatea, sindicalizarea criticii leneşe, e doar un
pas. Exagerând un pic, dar nu foarte mult, dacă se trezeşte vreun bezmetic
ce nu plăteşte cotizația cuvenită mancurtizării în masă, citind de la început
până la sfârşit, başca scriind de şi cu capul lui, breasla îi sare la beregată,
fir-ar el afurisit să fie de spărgător de normă/grevă (după caz)! În felul
acesta, dacă un prozator consacrat se-apucă să scrie un volum de poeme
sadea, intitulat – să zicem – “Roman fluviu”, volumul va fi considerat,
prompt şi prin firea lucrurilor, un roman marinăresc danubian; până şi
autorul se va convinge, în cele din urmă, că asta a scris: un roman cu
marinari de pe Dunăre şi nimic mai mult, dar nici mai puțin. În consecință,
dacă neplătitorul de cotizație va susține cauza poetică, primul său duşman
va fi autorul însuşi, apoi, bineînțeles, va da seamă în fața organizației
sindicale, ba chiar în fața confederației naționale, prin biroul ei de
propagare a culturii în masă.
Cu infinite precauții, aşadar, față de autor, editor şi confrați, trebuie tratată
Istoria secretă a literaturii române, de Cornel Ungureanu. Deoarece
cartea a şi fost deja decretată: 1.o istorie a literaturii române (sau, mă rog,
o secvență a ei), 2.o istorie secretă. Mai întâi de către editor, apoi de către
nişte cronicari. Ai da dovadă de crasă inabilitate dacă ai afirma că nu e nici
istorie, nici secretă. N-ai da dovadă de cine ştie ce iscusință nici dacă ai
susține, cu argumente de nedezmințit, că e o epopee în proză, dar, orişicât,
ai ieşi mai puțin şifonat. Aşadar Istoria secretă…nu e o epopee în versuri,
dar epopee tot e. Fiindcă demersul geografic şi geopolitic, aplicat
literaturii române de Cornel Ungureanu, nu e de azi de ieri, ci a început cu
vreo câteva “geografii” mai în urmă, şi e rodul unui continuum al eposului
critic, veşnic in progress. Ce ni se înfățişează e încă un fragment din
mozaicul spațializat ce poate fi făcut şi desfăcut la nesfârşit. E drept, e un
feeling pentru toate. Acum, de pildă, e timpul dicționarelor şi istoriilor
literaturii. Aşadar tot ce conține sintagma “istoria literaturii” e luat ca
atare. Asta nu înseamnă că, la Cornel Ungureanu, instrumentele de lucru
nu sunt cele ale istoriei literare, el chiar face istorie literară, asta nu
înseamnă însă că a şi scris o istorie a literaturii, care e andere mâncare de
peşte. Instrumentele sus pomenite sunt folosite cu o atât de mare exuberanță
a improvizației, încât spulberă, din interior, însăşi carcasa ideii de
“istorie a literaturii”. Întrucât această idee presupune o anume răspicare
tipologică şi temporală, o anume rigoare, ba chiar rigiditate metodologică,
nu rămâne decât să tratăm cu mai mare indulgență potențialul semantic de
poveste, de istorisire, al cuvântului. Sau pur şi simplu să admitem
titulatura propusă inițial chiar de autor, aceea de geografie literară.
Adeptă a gândirii slabe, secularizantă şi aşijderea postmodernă, aşadar
în contra direcției “autoritarist”-ordonatoare de ieri (“Istoria critică… a
lui Nicolae Manolescu, (…), va încheia fără doar şi poate o epocă şi va
pune punct unui mod de a scrie istorie literară. Pentru că, e limpede, o
istorie globală a literaturii scrisă de un singur autor nu se va mai putea
realiza” – Observator cultural), Bianca Burța-Cernat, opunând istoriei
manolesciene, încă în incubație aceasta – din miez de critifiction cum ar
veni –, alcătuirea, geografică în fapt, a lui Cornel Ungureanu („îndrăznesc
să afirm, destulă vreme de acum înainte istoria literară se va face, dacă se
va mai face, pe linia trasată de proiectul lui Cornel Ungureanu sau, cel
puțin, pe o linie asemănătoare”), măsoară cronologia cu unitatea latitudinii
şi longitudinii. Măsoară ora cu gradul. Confundă istoria literară cu istoria
literaturii. Istoria literaturii, apud apocalipsa după postmoderni, va fi
geografică (etnografică, monogamică ori cibernetică) sau nu va fi deloc.
De-aici rezultă că, deşi sceptică în privința viabilității însăşi a istoriei
“globale”(?!) a literaturii, considerând-o incompatibilă cu “epistema”
postmodernă, B. B.-C. rămâne totuşi o nostalgică a acesteia, altfel de unde
raportarea la N. Manolescu et alii?! Capcana în care se lasă prinsă
autoarea articolului, făcând din istorie literară o istorie a literaturii,
trădând astfel reflexe ce numai tardomoderne nu-s, este tocmai respectul,
excesiv pentru un modernist de şcoală nouă, față de un concept tare,
cuprins – e drept – în titlul cărții, titlu care zice, negru pe alb sau, mă rog,
pentru precizie istorică… crem pe verde: Istoria secretă a literaturii
române, nicidecum Literatura română secretă. Studii de istorie literară,
par exemple. Venind dinspre panta promoției de best-seller, nici Al.
Cistelecan (Cultura) nu pare a avea probleme de adecvare la titlu, marşează
doar pe principiul comercial; apasă pedala pe aspectul secret al
“istoriei”. Purtat de talazurile comercialității ipotetice şi metafizice, se
lasă înfăşurat în vârtejul argumentației dionisiace şi emite, cu gura pe
dinainte: „nu-ncape vorbă că istoria lui Cornel Ungureanu n-ar putea fi
bătută decât de istoria erotică a literaturii române (sau cum s-ar putea
numi istoria lui «cine cu cine şi când şi de câte ori»)”. Cum criticul nu
poate fi bănuit de uşurătăți conceptuale, reiese că principiul comercial e de
luat serios în seamă, ba chiar de introdus degrabă în scala axiologică.
Nu ştiu cum se simte Cornel Ungureanu între latitudinea istoriei
multimedia şi longitudinea erotică a literaturii române (între potopul de
„fără doar şi poate”, „nu-ncape vorbă”, „e limpede că”), dar se pare că a
mai adăugat un capitol savuros la epopeea sa critică, nici prea istorică, nici
foarte secretă. Principala sa virtute, în toată peregrinarea dintre centru şi
margini e, “fără doar şi poate”, aceea a aducerii aminte. Pendulând între
evaziv şi utopic, între ciudățenii nu tocmai ciudate şi excentricități nu
neapărat descentrate, cochetând cu literatura potențială şi abhorând
programa şcolară a ministrului Hărdău, atrăgând luarea aminte asupra
broşurii antisemite, uitate sau necunoscute azi, a lui Ioan Slavici, Soll şi
Haben, rechemând federalismul paradoxal şi devoluționismul xenofob al
unui I. C. Popovici, resuscitând seren şi contrariant scandalul din jurul
unui I. C. Drăgan, vivificând imposibilitatea unei dedublate personalități
precum Jonathan X. Uranus, avangardist guénonizant, Cornel Ungureanu
nu face decât să semnaleze petice obscurizate pe care nu se grăbeşte să le
strălumineze, ci mai degrabă să le amplifice „corola de minuni”. Cum e
cazul excentricului „cerchist” de la Sibiu, Wolf von Aichelburg, alias
Toma Ralet – pseudonimul cu care semnează. Dezvăluit, din alte surse,
drept un sensibil şi vulnerat uranian, hărțuit prin puşcăriile comuniste şi
prin concursul unor confrați (surse ale emigrației literare germane din
România susțin că unul dintre principalii martori ai acuzării sale ar fi fost
pastorul Eginald Schlatner, autorul Cocoşului decapitat), “cerchistul”
evocat cu mare sensibilitate de Nicolae Balotă, în Caietul său albastru,
născut pe țărmul Adriaticii chezaro-crăieşti, sfârşit în apele Mediteranei,
în Baleare, în Istoria secretă… face o figură destul de ştearsă, din punctul
de vedere al anecdoticii senzaționaliste ce tinde să bată uneori ficțiunea. E
semn că, deşi categoric informat despre toate acestea, Cornel Ungureanu
nu supralicitează aspectul spectaculos şi trivial-comercial al secretului,
ci-l preferă, totuşi, mereu, pe acela, mai auster, al adevărului operei.
Aducerile sale aminte nu sunt brutale, ci imbolduri tandre şi hâtre către
posibile adânciri şi repoziționări. Cu bonomia şi spiritul său de relativitate,
făcând istorie literară ce-ți interzice să caşti, Cornel Ungureanu ştie, cu
siguranță, că nu a scris o istorie a literaturii. Geografia sa este un cadru
natural propice unor improvizații şi capricii, dacă se poate vorbi de
muzicalitate critică, delectabile. Iar formula cartografică îi permite,
indiferent preț de câte volume va dura proiectul, să improvizeze la
nesfârşit, în toate cheile, cu piese din incredibila sa memorie de cercetător
în ale literaturii, o adevărată epopee. Provizoratul acentric şi relaxat,
selecția aluzivă, aproximativă, măsura în dezvăluire, neglijența studiată,
sunt toate blazoane, semne de hedonie critică. Cornel Ungureanu este un
povestitor irepetabil al literaturii române. (Nicoleta SĂLCUDEANU)