POEME

dincolo


sunt aproape douăzeci de ani de când dincolo a dispărut. cu doar puțin înainte şi încă-n timpul vieții mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ținea loc de mâncare şi de băutură, de căldură şi de adăpost, se zvoneau despre el lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mâine.
viena, budapesta, belgrad… toate veneau de dincolo şi dincolo se întâmplau toate. când nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întâlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranța locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo.
apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm când am ajuns dincolo. zece ani mai târziu, când despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înțeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atâta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la budapesta sau belgrad, nici măcar la londra, rotterdam şi paris.
acum ştiu că, dacă îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atât de dincolo, încât acolo să nu mai rămână nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricâte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva
pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcția noastră de mers.


an nou

o, cât aş dori acum să mă rog. dar în loc de asta
stau şi tremur în fața unei sticle pe jumătate goale
şi mă gândesc deja la următoarea ca la singura salvare.

nu, nu mă uit în lături sau în sus.
mă uit doar la lichidul dinăuntru,
care descreşte mai ceva ca untdelemnul
într-o lampă după miezul nopții.

duhovnicul meu, care stă câteva mese mai încolo,
biruit de propria lui sticlă,
nu se mai uită nici el la mine.
e clar că l-am dezamăgit, pentru că el e deja
la a cincea, pe când eu abia o termin pe-a treia.

şi când iese clătinându-se şi bombănind,
mă părăseşte orice speranță:
nu, anul ăsta nu se înnoieşte.
se schimbă doar data,
se schimbă doar sticlele,
se schimbă doar prețul,

pentru ca ăsta în crâşma căruia beau
să supraviețuiască şi anul ce tocmai începe,
altfel eu unde-aş mai bea?

o, da, anul omului tocmai se-nnoieşte.
numai că va fi mai lung ca alți ani,
deci de aceiaşi bani voi bea mai puțin ca anul trecut

şi cu doza înjumătățită cum să te mai rogi
cu aceeaşi ardoare şi cu ardoarea înjumătățită
cum să mai speri la mântuire
şi fără mântuire cum să mai crezi că-ntr-o zi
duhovnicul va reveni şi te va lua de mână
şi te va duce acolo unde
nu-i dependență, cheltuială şi suspin?


din cuib

când eram mic, visam să fiu şi mai mic.
mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,
mai mic decât cizmele tatălui.
cât un cartof, aşa visam să fiu.
pentru că primăvara pe cartofi îi pu-
neau în pământ şi gata,
până toamna nu-i mai necăjeau.

mă visam în cuib, printre ei,
dormind cu dulceață-n întuneric,
întorcându-mă pe-o parte şi pe alta vara
iar apoi căzând din nou în somn.

şi toamna să mă trezesc tot nedormit
şi tot nespălat ca frații mei
şi când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra
şi să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,
căci vin acasă de bunăvoie,
dacă-n primăvară mă puneți la loc,

şi primăvara să fiu primul pe care
îl aruncă înapoi în cuib
şi tot aşa, să rămân să dorm mereu,
din cuib în pivniță şi din pivniță în cuib,
ani mulți, neîntors şi uitat.


al doilea motiv

când afli, aproape din leagăn,
că fericirea e egală cu păcatul

şi când până la douăzeci de ani
ți se tot spune asta,

spaima de fericire se instaurează
definitiv, mână-n mână
cu spaima de păcat.

din clipa aceea greşeşti tot mai des.
nu că ai vrea să fii mai fericit,
ci pentru că, străduindu-te să fii mai puțin fericit,
devii tot mai păcătos.

e drept însă, acest păcat care te face
de la zi la zi mai neînsemnat şi mai
doldora de nefericire,

după ce te umileşte treizeci-patruzeci de ani,
s-ar putea să-ți dea şi o mână de ajutor,
însă nu ca să te salveze:
oricând eşti pe cale să devii fericit,
ştii că nu-i bine să ți se întâmple asta
ca să nu-ți distrugi adevărara fericire –
aceea de a fi un păcătos
care-şi poate controla păcatul

şi care l-ar putea chiar şi vinde acum,
pentru că o groază de fericiți care nu l-au
avut niciodată vor să-l cumpere,
arşi de amărăciunea că fără el
adevărata fericire nu există.

acesta e al doilea motiv
pentru care oamenii se roagă.


campanie

primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.
după atâta iarnă, calciul din oase s-a dus
şi nici războaiele nu pot începe acum,
pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

abia din aprilie dac-o mai fi să pornească
o nouă campanie, cu mai mulți morți.
altfel de ce s-o porneşti?

nici la marea neagră nu e altfel,
deşi războaie nu mai sunt de şaizeci de ani
şi chiar dacă acum primăvara a
venit mai devreme, iar oamenii
s-au trezit mai din timp,

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit
nu ştiu împotriva cui să le îndrepte:
e o mare linişte peste tot.
şi nu te bagi în război dacă nu ştii
de partea cui pierzi.


cartea rece

atunci când îți vei toci toate simțurile, vei scrie cartea rece. din care nu vor adia efluvii, nu vor răzbate zgomote, nu va licări lumina, nu se va exfolia pipăitul, nu vor sfârâi ca arse dulcele, acrul, amarul. cartea rece, după care umbli cu simțurile făcute ferfeniță şi care nu țâşneşte din energiile intacte, ci dintr-un puț din care au fost supte toate materiile potrivite extazului, necesității, forței, derutei, eşecului. în cartea rece sunt spectre care se adună pe câmpul de bătălie mult după ce bătălia s-a sfârşit. şobolani de pâslă care nu vânează şi nu sunt vânați. preoți de gheață care nu mai trebuie să predice. anesteziați care subțiază şi ultima realitate. o lungă pânză cu stafii ordonate şi hieratice, dar care nu se roagă, ci pur şi simplu se odihnesc.

până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit. simțuri mai mici, organe mai mici. şi deci hrană mai puțină pentru fiecare dintre ele. până atunci, însă, ochii să nu mai vadă, fără să devină orbi, pielea să nu mai simtă căldura şi înghețul, timpanele să atârne blege ca nişte scorburi puse la muiat, limba să se curețe de orişice gust, nasul să ajungă ca un grătar de fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanță, şi miasmele, şi miresmele. o făptură fără simțuri în vârful unui deal fără verdeață. soarele privit cu tecile urechii. vântul ascultat cu pupilele bulbucate. un miros ca un val de nisip în pustiul limbii. şi odihna, da, odihna simțurilor până mai ieri atât de ostenite.

vioara

Ienoşel din Valea Rea a fost primul om altfel pe care l-am cunoscut. Iar la vremea când l-am cunoscut, adică pe la nouă ani, măsura cam tot atâția centimetri ca şi mine, doar că avea cu vreo treizeci de ani mai mult.
Pizmaşi pe Ionică de peste vale, vecinul nostru, care era de-o vârstă cu mine, dar cânta deja la vioară ca un muzician adevărat şi convinşi că trebuie să-mi concurez vecinul cu acelaşi instrument, mama, blestemul vieții mele, a decis că voi fi şi eu în curând un cântăreț la vioară. Unul la fel de bun ca Ionică de peste vale.
Aşa că l-a chemat la noi pe Ienoşel din Valea Rea, care făcea tot felul de meştereli din lemn, şi Ienoşel a lucrat la vioara mea viitoare zile, săptămâni la rând. Vioara făcuse deja burtă şi începusem şi eu să cred că, odată ce ai vioară, apoi musai să poți cânta la ea din prima şi a fost într-o marți când a fost vioara gata, numai că, în clipa când mi-a încăput pe mână, numai sunet de vioară n-a ieşit din ea.
Jur că era proastă şi că nimeni altcineva n-ar fi putut scoate din pântecele ei vreo melodie, dar pentru că ea a zis că-i numai vina mea şi pentru că Ienoşel a dispărut şi pentru că mi-am dat seama că de cântat nu voi cânta vreodată, m-am făcut mic, chiar foarte mic, pentru ca atunci când urma să mă bată, să n-aibă mare lucru de bătut.


clope

Clope ține musca asta într-o sticluță de parfum de vreo şase luni. Dragoste? În nici un caz. Clope, care e ciuca bătăilor încă de mic, visează acum, în prag de optsprezece ani, că, de îndată ce îşi va obține majoratul, va dovedi că de fapt este un bărbat puternic, foarte puternic.
Tremurând, îşi fixează gâza cu o severitate aproape duioasă. Mâine va face primul său gest de maturitate: îşi va executa gâza după toate aceste luni chinuitoare în care a ținut-o captivă, pregătind-o cumva zi de zi pentru această ultimă zi mare. Mare.
La douăsprezece noaptea, după nici cincisprezece minute de somn, Clope se trezeşte ud-leoarcă. Va mai dormi? Poate cel mult între cinci şi şase, până vor începe să sfârâie zorile, dar nici atunci nu va dormi ca tatăl care grohăie în patul de alături.
Şi de la şase la zece, când a programat execuția, ce va face? Pentru că e duminică şi duminica, da, ce altceva poți face decât să trândăveşti în pat?
Dumnezeule, este nouă şi un sfert, în sticluța de parfum gâza pare că doarme surâzătoare, cu burta în sus, pe când Clope dârdâie sub plapumă ca zgâlțâit de friguri. Tatăl a plecat demult la treabă, pereții țiuie, cine de fapt e captivul?
Zece fără un sfert. Fără zece. Fără cinci. O muscă se aşază pe nasul viitorului călău. Care nu tresare. Nu tresare. Va fi duminică până la noapte. Până mâine.


locul unde a încremenit marea

În valea noastră din Vărai, care vara asta stă să sece, niciodată n-au fost peşti mai mari de-un lat de palmă. Ce să-i faci, noi suntem oameni de pământ, care n-au văzut niciodată marea, Dunărea, ba cei mai mulți nici măcar Someşul Rece.
Totuşi, în seara aceea de octombrie 1968, pe când desfăceam de zor porumb, la uşa noastră a bătut un străin care, chiar înainte să ne dăm noi seama, a răsturnat de pe umeri drept în mijlocul antreului un peşte cum nu se mai văzuse prin părțile noastre până atunci.
Era o namilă lungă de doi metri, alunecoasă şi rece, pe burta căreia cealaltă namilă, cu două picioare, s-a aşezat să-şi tragă sufletul.
Nu ştiu ce-au vorbit ai mei vreme de un ceas cu străinul, dar până la urmă rumoarea s-a potolit, iar străinului i s-a dat voie să înnopteze în antreul nostru. Am putut să-l văd, în timp ce mă duceau la culcare, cum îşi dă jos căciula, se lungeşte pe duşumea şi-şi aşază capul ca pe-o pernă pe pântecele namilei cu solzi.
A doua zi dimineața, când m-au trezit să merg la şcoală, în antreu nu se mai aflau nici namila cu două picioare, nici peştele lui cât covata în care puneam la saramură doi porci odată. Mirosul de peşte rămăsese însă şi a continuat să adie săptămâni întregi, iar după o lună, în spatele măturii, am descoperit un solz sticlos şi rece, mare cât copita de capră, pe care l-am ascuns sub perna mea ani de zile.
Dumnezeule, dar şi când l-a găsit mama, ce bătaie am încasat!
Nu un peşte ca ăla, dar măcar un solz să fi avut vreodată satul nostru şi poate astăzi pământul de pe oamenii noştri de pământ s-ar mai fi şters, în aşa fel încât copiii lor să arate un pic mai puțin greoi şi un pic mai luminoşi ca ei. Şi atunci poate că oamenii noştri de pământ n-ar mai ara şi astăzi pământul ăsta bolovănos cu pluguri trase de câte doi boi de parcă ar despica valurile unei mări încremenite, care demult, pe vremea când Pământul plutea pe sub ape, şi-a legănat peştii printre dealurile din Vărai.


americanii

Pe când aveam nouă-zece ani, în satul cu nume de paradis scufundat Vărai, eu şi cu Teo Văscan ne băteam în bunici.
Amândoi bunicii noştri fuseseră în America în anii când toți bunicii adevărați plecau în America, amândoi se întorseseră şi îşi făcuseră o situație în sat. Al meu fusese chiar de două ori în America, însă al lui îl bătea pe al meu pentru că încă trăia şi, mai ales, pentru că avea ceva fabulos, ceva ce al meu nu avusese niciodată: o lupă.
Bătrânul Văscan – al lui –, care adusese din America acel ceva pe care bătrânul meu nu-l adusese, se uita toată ziua prin lupa cu pricina şi repara ceasuri şi era un fapt uluitor pe la anul 1968 ca un om din Vărai să aibă nu căruță şi vite cu care să-şi chinuie nepoții la cărat lemne şi porumb şi paie şi fân şi toate cele, ci o lupă, deasupra căreia stătea aplecat mai tot timpul, reparând ceasuri.
A devenit o obsesie pentru mine nemişcarea bătrânului Văscan şi răbdarea cu care repara ceasuri. Poate şi grație lui, am devenit o făptură contemplativă.
Sunt o groază de ani de când şi americanul lui Teo, şi americanul meu au devenit amintire. Eu însă n-am încetat nici astăzi să mă holbez prin lupa bătrânului Văscan, doar-doar am să văd ce vedea el.

IOAN ES. POP