MÂINILE

Am pus pastilele de viseptol în cutiuța portocalie de tic-tac. Timbrele le-am separat între ele şi apoi le-am reasamblat într-un frumos colorat semn de carte. Apoi am băgat cartea şi cutia de bomboane în bagajul de mână şi am tăiat-o direct spre aeroport. În câteva ore voi fi departe de toate astea. Voi putea urla pe stradă, voi putea înjura în piața publică, voi face remarci impertinente cu privire la fețele oamenilor ce trec pe lângă mine şi ei îmi vor zâmbi turistic fără să înțeleagă nimic. Nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta, sunt prea entuziast şi cu siguranță îmi voi da drumu la gură şi voi spune cine ştie ce, aşa că mă urc în taxi pe locul din spate şi după ce îi zic şoferului unde trebuie să mă ducă, îl ignor cu totul, îmi bag căştile în urechi şi dau muzica la maxim.

Panourile publicitare ce străjuiesc de o parte şi de alta drumul spre aeroport îmi fug prin fața ochilor cu rapiditate. Noua colecție toamnă iarnă de păduchi lați Cătălin Botezatu. Şi tot aşa... Viermi Gianni Versace. Dacă umpli doi kilometri de şosea cu panouri publicitare pline de printuri cretine obții patru kilometri.
Chipul zâmbitor a lui Octavian Goga îmi apare pentru câteva fracțiuni de secundă în fața ochilor atât de clar încât mă sperii şi din reflex dau să cobor din mers, noroc cu sistemul de închidere centralizată ce a blocat toate uşile. Mă fac mic pe bancheta din spate căutând din priviri un obiect contondent cu care aş putea să-i sfărâm poetului capul în cazul în care se gândeşte să apară iar aşa după bunul lui plac ca şi cum bancheta din spate a taxiului ar fi moşia lu ta-su. Nici o armă la-ndemână, constat şi fără să mai stau pe gânduri îmi smulg practic bocancul din piciorul drept şi îmi bag mâna în el ca într-o mănuşă. Acum sunt gata. Îl poftesc să îşi facă apariția. Îl voi servi cum se cuvine.

De ce am oprit tocmai acum? Nu putem opri chiar acum. Dacă nesimțitul ăla este încă pe urmele noastre şi mă voi trezi cu el peste mine? Să nu complicăm lucrurile, îmi spun şi îi arunc şoferului un ghemotoc de bancnote după care îmi iau rapid bagajul şi fug în aeroport făcând tot posibilul să îmi pierd urma în mulțime.
Mă trezesc alergând. Fac slalom printre oamenii ce aşteaptă în aeroport, arunc bagajul în cuşca cu raze x şi mă opresc direct în fața operatorului de zbor. Femeia îmi verifică biletul şi paşaportul, îmi urează un zbor plăcut şi pentru prima dată râd. Pentru a trece de următorul control nu am încotro şi trebuie să stau la coadă. Înaintez cu paşi mărunți şi când ajung în sfârşit în dreptul liniei galbene mă opresc şi încep să îmi golesc buzunarele.

Femeia din fața mea zboară pentru prima data în ciuda faptului că este trecută bine de şaizeci de ani. Se mişcă cu greu şi asta o dă de gol. Se scotoceşte prin buzunare foarte nedumerită şi din când în când mai scoate câte un obiect pe care îl aşază în tăvița metalică. Nu înțelege regulile. Dezamăgirea îi intoxică chipul de bunică senină pe măsură ce pune pe rând în tăviță unghiera, andrelele, degetarul, broşa din aur, verigheta bărbatului, iconița din argint înfățişând Madona cu Pruncul, ochelarii de la ochi şi cei de rezervă din poşetă, proteza din gură şi trusa de manichiură. Apoi face pasul final şi trece prin detectorul de metale. Se duce direct către fetița cu părul bălai ce o aşteaptă cuminte dincolo de poartă şi o ia de mână. Cu cealaltă mână dă să îşi ia lucrurile din tăvița metalică dar vameşul o opreşte.

– Ce credeți că faceți? Întreabă pe un ton violent bărbatul în uniformă.
– Îmi strâng lucrurile. Îi răspunde bătrâna în timp ce bâjbâie cu mâna prin aer încercând să ajungă la tăviță.
– Dumneavoastră nu ați citit regulamentul? Întreabă iar bărbatul în uniformă pe un ton şi mai ridicat de această dată.
Bătrâna se pierde cu firea şi mâna rămasă încă în aer începe să îi tremure. Fetița pare speriată. Fața i se crispează până la limita plânsului. Se ține cu ambele mâini de mâna bătrânei.
– Regulamentul? Scânceşte bătrâna.
– Da, regulamentul. De câte ori trebuie să vă repet oameni buni că trebuie să citiți regulamentul. Este scris pe toți pereții mare cât toate zilele. Se enervează bărbatul în uniformă.
– Nu ştiam, răspune speriată bătrâna.
– Păi de ce să ştii? Ai îmbătrânit degeaba. Ia uite acolo, continuă bărbatul în uniformă arătându-i bătrânei cu degetul unul dintre multele afişe din incinta aeroportului pe care este scris regulamentul, scrie mare cât capul tău.

Bătrâna întinde iar mâna spre tăvița metalică încercând să îşi ia ochelarii fără de care este limpede că nu vede nimic. Bărbatul în uniformă nu mai stă la discuții, se repede la bătrână, o imobilizează, lipind-o cu fața de perete şi sucindu-i mâna la spate. Fetița este aruncată şi ea cât colo şi începe să plângă imediat ce se loveşte cu fundul de marmura albă a pardoselii.
– Nu mişcă nimeni! Urlă bărbatul în uniformă. Avem o situație la poarta 14, solicit ajutor, anunță el în stație.
Îmi retrag brusc piciorul de pe linia galbenă. De nicăieri apar doi mastodonți umani îmbrăcați în uniformă. Unul se repede la bătrână şi celălalt la fetiță. Nu ştiu ce să cred. Le-aş spune vreo două dar mă răzgândesc pe loc când bărbatul în uniformă scoate de sub masa pe care este aşezată tăvița, un ditamai satârul. Îmi vine s-o-ntind dar nu pot să o iau la sănătoasa în această situație, cine ştie ce vor crede că pun la cale şi aş putea foarte uşor să ajung în locul bătrânei, căzut în genunchi cu mâna sucită la spate, sub lama ascuțită a satârului.

– Hai, cu grijă, la trei în picioare, le spune bărbatul în uniformă celor doi mastodonți. Unu, doi, trei. şi cât ai clipi bătrâna şi fetița sunt iar în picioare.
Bărbatul în uniformă pune satârul lângă tăvița metalică şi scoate din buzunarul de la piept o foaie albă de hârtie pe care o despătureşte şi i-o bagă sub nas bătrânei care simțind pericolul strânge pe loc din ochi încercând să citească scrisul negru şi mărunt.

– Sunteți bun să îmi dați ochelarii vă rog, nu văd nimic fără ei... îl roagă ea pe bărbatul în uniformă.
Bărbatul în uniformă nu o bagă în seamă. Adoptă un aer inteligent şi tuşeşte scurt dregându-şi vocea apoi scutură foaia cu o mişcare bruscă din încheietura mâinii şi începe să citească cu voce tare:
– Datorită atentatelor terorise cu care s-au confruntat în ultimul timp majoritatea companiilor de zbor aerian este strict interzisă pătrunderea pasagerilor în incinta aeronavelor cu:
– orice fel de obiecte metalice
– părul mai lung de 50 cm
– medicamente de orice fel
– orice fel de încălțăminte, exceptând pantofii de balet
– curele de pantaloni sau bretele
– mâini.
Semnat bla bla, Mahărul Înălțimilor.
– Mâinile? Întreabă bătrâna cu lacrimi în ochi.
– Mâinile? Mâinile? Urlu eu îngrozit. Cum adică mâinile?

– Domnule vă rog să vă păstrați calmul şi să nu agravați situația. Nu depăşiți linia galbenă! Strigă la mine amenințător bărbatul în uniformă. Rămâneți pe loc, mă voi ocupa imediat şi de dumneavoastră.
Mâinile? Mâinile? Cum vine asta, mă isterizez eu în sinea mea privindu-mi mâinile dar mă potolesc imediat ce îmi ridic privirea către bărbatul în uniformă care pocneşte din degete şi fără să piardă nici o secundă ridică satârul de lângă tăvița metalică. Mastodontul în grija căruia se află bătrâna îi prinde acesteia încheieturile mâinilor într-un singur pumn şi cu o mişcare smucită îi întinde femeii mâinile pe tejghea, lângă tăviță.
– Ține-o bine, ține-o bine, îi spune bărbatul în uniformă colegului său în timp ce ridică satârul deasupra capului. Stă aşa cu el câteva clipe aşteptând momentul potrivit în timp ce bătrâna scânceşte ca un copil şi ochii îi ies din orbite. Lovitura cade fulgerător şi foarte precis, exact la mijlocul antebrațului, între cot şi încheietura mâini. Rămas cu mâinile bătrânei în pumnul strâns, mastodontul scoate o pungă de plastic de sub tejghea, aruncă în ea cele două mâini şi o sigilează pe loc.

– Nu vă faceți griji, încearcă bărbatul în uniformă s-o liniştească pe bătrâna care se zvârcoleşte pe jos ținându-şi la piept ce a mai rămas din cele două mâini, le veți primi la aterizare. Uitați, suntem profesionişti, nici măcar nu vă curge sânge. Ştiu că nici nu vă doare, cu timpul vă veți obişnui cu această nouă măsură. Acum vă rog să urcați în avion. Trebuie să mă ocup şi de restul pasagerilor.
Încerc să mă dau un pas înapoi bătând în retragere dar îl calc pe picior foarte tare pe bărbatul din spatele meu. Acesta este mai înalt ca mine şi a putut privi toată scena de mai devreme peste umărul meu. Este paralizat şi nu-i trece măcar prin cap că ar putea să îmi reproşeze ceva. Mă împinge numai instinctiv spre carnagiul de care nu am nevoie în acest moment al vieții mele. Nu am cum să fug de aici. Ar trebui să sar gardul metalic al culoarului pe care mă aflu. Cine ştie ce vor crede. Aici nu este de glumă. Nu când vine vorba de siguranța națională. Risc să fiu împuşcat pe la spate şi nu cred că este un mod plăcut de a-mi începe vacanța. Aşa că nu am încotro şi golindu-mi buzunarele în tăvița metalică trec prin detectorul de metale. Uit cu totul de obiectele personale din tăviță şi mă opresc exact în fața bărbatului în uniformă ținându-mi mâinile la spate.

– Ce ascundeți la spate? Mă întreabă bărbatul în uniformă. Vă rog să îmi arătați mâinile. Mă somează el.
– Ce rost ar avea oare să ascund ceva la spate în condițiile în care mi le veți tăia oricum?
– Vă rog să lăsați comentariile şi să îmi arătați mâinile.
– Chiar este necesar să mi le tăiați? Nu puteți face o excepție?
– Îmi pare rău, legea este lege. Acum vă rog să îmi arătați mâinile. Țineți rândul în loc.
Le văd pe cele două matahale care se ocupaseră de bătrână şi de fetiță cum mă privesc fără să mă scape din ochi fiind gata oricând să intervină, să mă doboare la pământ şi să îmi pună cu forța mâinile pe tejghea. Oare ce s-a întâmplat cu fetița mă întreb dar îmi dau seama pe loc că nu mă aflu într-o situație care să îmi permită să îmi pierd timpul cu astfel de fleacuri. Observ că între cele două matahale se află o uşă abia în momentul în care se deschide şi pe ea intră râzând şi cântând fetița cu mâinile tăiate şi ea. Nu pare să îi pese prea tare de asta. Țopăie pe marmura alunecoasă a pardoselii şi dispare după primul colț. Pe aceeaşi uşă intră un alt bărbat în uniformă ținând în mână punga sigilată în care se află mâinile fetiței. Vine cu ele spre detectorul de metale şi se opreşte lângă tejghea. Aruncă punga cu mâinile într-un coş imens în care se află clae peste grămadă zeci de alte pungi pline cu mâini de tot felul pe care nu le văzusem până acum. Venus din Milo m-ar putea întreba pe bună dreptate într-o zi despre asta.

Consider că este logic să mă supun şi îi întind bărbatului în uniformă ambele mâini.
– Este o nimica toată. Mă asigură acesta. Le veți primi la destinație. imediat după aterizare. Veți fi supus unei scurte interventii chirurgicale şi nici nu veți zice ce s-a întâmplat. Înainte să vă ridicați bagajele. Încearcă bărbatul în uniformă să mă ducă cu vorba în timp ce ridică satârul deasupra capului.
Am deschis ochii pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce dura atât de mult ca lovitura decisivă să cadă. Aşteptasem cu sufletul la gură ca lama satârului să îmi treacă prin carnea vie a brațelor. Brațele ştiu că mâinile sunt capetele lor şi când vine vorba de ele se poartă în consecință. Privindu-le m-am gândit la Cristos şi instinctiv am privit spre mâinile mele care se aflau deja în punga pe care bărbatul în uniformă se pregătea s-o arunce în coş, lângă celelalte pungi.

Abia după câteva secunde bune în care totul s-a desfăşurat de fapt ca şi cum cineva mi-ar fi derulat privirea înainte – înapoi şi tot aşa, ca pe o casetă, mi-am privit şi cioturile rămase ataşate de corp. Am preferat imediat fără nici un fel de analiză prealabilă să cred că bărbatul în uniformă îmi spunea adevărul şi că imediat ce avionul va ateriza îmi voi recăpăta mâinile. Nu eram în stare să mă gândesc la o despărțire definitivă. La urma urmelor plătisem biletul întreg. Oare nu ar trebui să fie mai ieftin în aceste condiții?
– Să aveți un zbor plăcut! Îmi urează bărbatul în uniformă şi îmi întinde paşaportul din neatenție, după care se pierde într-un scurt moment de ezitare zguduitoare şi abținându-se vizibil să nu dea ochii peste cap şi să leşine, îmi bagă paşaportul în buzunarul de la piept.

– Mă scuzați, îmi zice el fără să mă privească în ochi şi se înroşeşte în obraji. Apoi se întoarce spre bărbatul din spatele meu şi îl roagă să îi arate mâinile pe care acesta le ține la spate. Cum aici nu mai este nimic nou de văzut mă grăbesc s-o iau în direcția în care au luat-o mâinile mele. Nu am încotro şi trebuie să am încredere în spusele bărbatului în uniformă.

Merg ca amețitul până reuşesc să îmi găsesc locul şi să mă aşez. Pentru prima dată de când sunt implicat în această poveste îmi atrage atenția precizia tăieturii. Nu mi-a curs nici o picătură de sânge. Mai mult decât atât, îmi amintesc brusc că uniforma bărbatului de la punctul de control era impecabilă în ciuda faptului că tăiase câteva sute de mâini de când intrase în tură. Încerc să mă conving că mâinile mele sunt şi ele în acest avion. Se aude vocea pilotului. Poate există un compartiment separat pe undeva cum este cel pentru bagaje. Trebuie să existe un compartiment separat în care mâinile călătorilor să se păstreze în condiții optime. Nu le pot pune în aceeaşi magazie cu bagajele.

Stewardesa se apleacă peste mine şi îmi prinde centura de siguranță, pregătindu-mă pentru decolare. Îmi imaginez cum trebuie să arate locul în care se află mâinile mele şi mă sperii cumplit când realizez că nu mă potrivesc de nici o culoare în acel peisaj, ba mai mult, nu voi fi niciodată în stare să mă integrez cu totul în acel loc. Sub noi se derulează cu încetinitorul norii pufoşi ca nişte saltele de lux menite să se joace cu trupurile noastre în cazul unui dezastru. Dacă ne prăbuşim, nu îmi voi mai găsi niciodată mâinile. Ele vor îmbrățişa cel mai apropiat foc şi vor pieri în el. Eu nu voi fi acolo să le retrag la timp. Gândul ăsta mă chinuie tot drumul. Ceilalți pasageri nu dau doi bani. Se folosesc de brațele amputate să tragă perdeluțele albastre de la geamuri pentru a putea privi lumea de la înălțime. Par foarte liniştiți pentru nişte oameni în situația lor. Cei care stau de vorbă între ei, gesticulează natural, mişcând din mâini ca şi cum le-ar avea. Simt cum de nicăieri, un jet puternic de pişat îmi țâşneşte din vezică şi până să mă dezmeticesc, o pată mică se formează pe pantalonii verzi în stânga prohabului. Poate că stewardesa îmi va da o mână de ajutor, nu văd cine altcineva ar putea s-o facă, poate numai pilotul. Această din urmă posibilitate îmi taie tot elanul. Nu ştiu cum mă voi descurca. Cum voi deschide fermoarul? Cum voi controla direcția jetului? Cum voi deschide şi cum voi închide uşa? Cum o s-o scutur? Sumedenia aceasta de probleme fără rezolvări mă face să renunț şi să mă cuibăresc în scaun strângând tare din cur. La urma urmei mă voi pişa pe mine şi gata. Numai să îndrăznească vreunul să râdă sau să facă vreo aluzie la asta.

Încerc să mă calmez şi pentru că nu am nici o şansă să pot răsfoi vreo carte sau revistă caut din priviri un punct de sprijin mental, un obiect asupra căruia să îmi îndrept toată atenția şi să nu mă mai gândesc la şansele pişatului de a îmi ajunge în inimă. Dar nu. Ochii mi se opresc atraşi de o putere invizibilă direct pe crucifixul atârnat deasupra uşii ce dă în cabina pilotului. Isus de plastic pe crucea de lemn, având mâinile tăiate cu tot cu cele două bucăți de lemn ce le susțineau. Inima îmi bate cu putere şi îmi pompează pişat în vene. E cazul să adorm pentru a mă trezi din acest coşmar. Nu văd altă soluție.

GEORGE VASILIEVICI