Proză
Viorel Dianu
IARNĂ ÎNFLĂCĂRATĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
(fragment)
– Copii, am să vă spun o taină: s-a îndrăgostit bătrânul!
– Poftim?
– A luat-o razna: i-a întors mințile o femeie.
Tina transmise vestea calmă, totuşi confuză, Georgia era la telefon sau Vera?, apăsase tastele la nimereală, iacătă, e dandana mare!, nu ştie cum s-a pomenit cu ea pe cap şi cum să-i vină de hac, poate ar fi bine să-şi dea de ştire unii celorlalți, să se minuneze toți, dar să-i sară în ajutor să-l dezmeticească pe moşneag.
Oho! ce mai vâlvă s-ar fi stârnit în cele patru zări: de la Bucureşti la Turnu Severin şi Sibiu, de la Fântâna Domnească şi Galicea Mare până în Italia şi Spania, şi de la Chicago până la Montreal, Seul şi Cape Town. S-ar fi declanşat un hohot planetar: Gaghel, bătrânul de nouăzeci şi opt de ani, se îndrăgostise!
Se îndrăgostise ăl bătrân? nu-şi revenea din uluială Georgia. Când, unde, după cine i se aprinseseră călcâiele?... Informația era verificată sau numai o aiuritoare fabulație? De dat telefoane era simplu, ori de trimis pretutindeni
e-mail-uri, scrisori, telegrame şi depeşe, dar oamenii vor dori amănunte. O senzație ca asta nu se digeră uşor. Sunt imperioase amănuntele. Tina trebuie să dezvăluie pe de-a-ntregul tărăşenia, altminteri nu îi va da nimeni crezare.
– Mamă, iartă-mă, însă nu pare plauzibilă povestea dumitale.
– Hm!
– Fără dovezi…
– Am dovadă tare mărturisirea făptaşului.
Georgia şi-ar fi luat la revedere, închizând telefonul edificată şi dezolată mai ales, dacă Tina nu mai avea nimic de adăugat.
– Da, îi confirmă ea suspiciunea, nici eu nu l-am crezut.
– Şi atunci?
– L-am prins! Vino la Vera să vă povestesc.
Din toamnă, Vera cu Tudor îl dăduseră pe Ducu la grădiniță. Împlinea băiatul patru ani, se copsese. L-ar fi mai putut ține acasă un an, purtându-i de grijă Georgia ca şi până acum, însă Vera nu şi nu, că e musai să se socializeze copilul, cum îi împuiaseră capul colegele, altminteri creştea ca un sălbatic. Nu fusese uşor: trei luni de insistențe pe lângă directoarea de la grădinița din cartier, invocarea titlului de cadru universitar plus cadourile aferente, şi până la urmă Vera învinsese, Ducu fiind admis şi trecut pe lista copiilor de la grupa mijlocie. Pe 17 septembrie îl conduseseră spre locul sărbătoresc cu alai: părinți, bunici, străbunici. Ducu era un copil dificil. Cel mai dificil că nu se deprindea în ruptul capului să mănânce singur, nu ducea lingurița la gură nici să-l pici cu ceară. Îl hrăneau numai pasat. Deci nu se punea problema ca la grădiniță să se atingă şi să guste din ce i se punea dinainte, plăteau masa degeaba, şi de aceea hotărâseră să nu-l mai lase nici să doarmă acolo, flămând, să îndure până seara când termina Vera serviciul şi ar fi ajuns la el, ci să-l ia îndată după prânz ei, bunicii, să-i dea să mănânce acasă şi să-l culce, după obişnuință. Îl aduceau aşadar de la grădiniță pe rând: Georgia, Sebastian şi, câteodată, chiar Tina şi Gaghel, deşi mai lesne le-ar fi venit celor de pe urmă, fiindcă locuiau la o azvârlitură de băț. De trei ori se rânduise Gaghel. Suficient pentru…
S-a făcut din prima lipitura: cam la o lună de când se deschisese grădinița, era mijlocul lui octombrie. Bătrânul primise în ziua aia însărcinarea, prin indisponibilitatea Georgiei şi a Tinei, să se ocupe el de băiat. O să fie în stare? Îl stăpânea grija, orişicât, nu e joacă să vezi de rostul unui copil, deşi îl mai avusese şi alteori pe Ducu în seamă, de fiecare dată sub împunsătura avertismentului: o să fii în stare?... Şi-a insuflat curaj. A luat tramvaiul de la Piața Regina Maria – bătuse drumul ăsta în viață de îl ştia cu ochii închişi – şi a mers în jos cele două stații, până la Unirii. Într-adevăr, la o aruncătură de praştie de casa lor. Grădinița Voinicel se afla pe Strada Sf. Ilie, colț cu Regina Maria, din stația de tramvai urcai cincizeci de metri şi erai la poartă. A intrat în curte unde, văzând lume şi vrând să nu se amestece cu ea, în marea majoritate femei, s-a tras mai într-o parte, spre zidul de lângă scări. Inima îi semnala deja expansivă că misiunea îi debutase cu succes. Nu întârziase, să se înspăimânte copilul că la el nu vine nimeni şi să înceapă să plângă, cum pățise mai deunăzi Tina. Lacrimile lui Ducu pe obraji înmuiau şi pietrele. Dar trecea timpul şi uşa nu se deschidea, să intre oamenii să-şi ia în primire odoarele. Activitatea din miercurea aia era mai laborioasă; nici să nu gândeşti că la grădiniță nu e muncă. Iar Gaghel, nu fiindcă şi-ar fi pierdut răbdarea, ci se temea că îşi alesese rău locul, măcar că pieziş, totuşi la vedere, încât ochii se abăteau nesățioşi încoace. La ce bun să murmure? Privirile nu le poți priponi. Nu învinovățea lumea, nu se învinovățea nici pe sine. De ceva vreme, aşa petrecere avea pe oriunde. Nu mai încerca să se mintă că nu ar şti pricina: ajunsese bătrân-bătrân, nu ca alții, ci ca patriarhii din Sfânta Scriptură. „Se uită poporul la tine ca la un cal breaz”, îl tachina Tina. Să se uite slobod. El îşi asuma cu seninătate osânda de a fi unic. Mai are doi ani şi atinge suta. Vârsta matusalemică îi garantează dreptul la uimire şi admirație, la pizmă şi compasiune. Oare, acum îl compătimeau femeile care nu mai pridideau cu ocheadele?... Îşi scutură coama leonină şi îşi trecu palma peste barba fosforescentă, se îndreptă şi din şale – nu se împuținase la trup, cum pătimesc bătrânii –, era tot înalt şi gros, cu abdomenul nesăltând de torace. Neîndoios că nu milă trezea, ci nespusă curiozitate, să se afle mai curând cine e, să se arate cum le stă, ținându-se de mână, unui centenar cu un pici. Uşa se deschise şi o îngrijitoare o împinse la perete. Gaghel nu se avântă, chiar dacă avea o poziție avansată, ca să dea după cuviință întâietate doamnelor, însă acestea, grupându-se la marginea scărilor, se opriră acolo ca în fața unui zid. Să intre el întâi, îl îndemnară cu gesturi şi cuvinte ferme, lăsându-i cărarea liberă, să intre! Ar fi fost o pedanterie să mai cumpănească şi să țină acum la maniere şi ar fi furat din timpul copiilor care aşteptau, aşa că o luă la pas înspre trepte, le urcă şi pătrunse în hol. Totuşi, scrupulele îl zgândăreau ca nişte viespi: ce mai bărbat, să-l mâne femeile să treacă înainte, ori, şi mai inacceptabil, să se ridice în autobuz şi metrou de pe scaun şi să-i cedeze locul! Dar parcă zicea că îşi asumă bătrânețea ca pe o plăcută şi naturală povară. Iată ce însemna: obiceiuri răsturnate. La o adică, profitabile. Din cadrul uşii de la sala grupei mijlocii îl zări pe Ducu, stând pe taburet îngândurat, cu mâinile încrucişate pe piept, cum şi le punea când nu-i pria ceva. De ce o fi supărat? Îşi uită pe dată de susceptibilitățile lui şi arboră o mină surâzătoare. Ducu nu apucă să iasă pe uşă pentru că, dând buzna din stânga, îi luă fața, gata-gata să-l trântească, o fetiță. „Dora, fii atentă că loveşti băiatul, unde te grăbeşti aşa?” o certă mama ei. „Vă rog să o iertați, domnule Ivoreanu!...” „Dacă lui nu-i place la grădiniță!” zise fata. „Astăzi nu s-a jucat deloc cu noi şi a stat numai cu mâinile pe piept”, îl pârî ea, ca să-şi scuze impulsivitatea. „Şi când ne-a adus mâncarea s-a întors cu spatele de la masă!” Tânăra mămică îi zâmbi iarăşi cu înțelegere bătrânului, ca să lichideze incidentul, şi porni să se preocupe de odraslă, care îşi avea raftul cu îmbrăcăminte lipit de al lui Ducu. Gaghel trase cu ochiul să ia aminte, cu toate că acasă primise instrucțiuni detaliate cum să-i schimbe copilului hăinuțele de grădiniță cu cele de oraş. Sau poate că trăgea cu ochiul la altceva. Cert e că, după scufiță, se muncea acum să-i scoată lui Ducu bluza de pe cap şi nu izbutea, i se înțepenise la gât, în vreme ce mămica de alături, cu mişcări iuți şi dibace, isprăvise deja treaba. Închipuie-şi ce caznă va fi pe el când va trebui să se aplece să rezolve cu încălțările şi pantalonii. „Îmi permiteți mie?” îi sări femeia în ajutor. Care, descheind nasturele de la gulerul bluzei copilului, îl eliberă cu uşurință de ea. La fel de agilă îi descălță botoşeii, îi dădu jos pantalonaşii, după care îl îmbrăcă într-un minut cu hainele din dulăpior. „Bravo, eşti frumos!” îl alintă la sfârşit pe băiat. „Semeni cu bunicul tău”, îşi îndreptă privirile scăpărătoare spre bătrân. „Hă-hă!” se veseli Gaghel, înregistrând elogiul. „Frumos oi fi eu, dar nu şi bunic. Străbunic!” o lumină pe femeie. Ea se înălță cu lentoare în picioare, neslăbindu-l pe bătrân din ochi, şi se miră şăgalnică: „Aveți mai mult de şaptezeci de ani?” „Hă-hă!” stărui Gaghel să se desfete. „Bat suta ca mâine!” Însă femeia nu-şi dezminți nici ea cochetăria: „Poate, dar pun rămăşag că vă țineți ca la cincizeci.” Şi bătrânul nu mai hăhăi ca înainte, măgulit de apreciere şi adeverind-o fără alte fasoane. Ieşiră câteşipatru în curte. Copiii, ignorând disensiunile, se prinseră de mânuțe şi o luară către poartă. În stradă o cotiră amândoi spre Regina Maria, deşi drumul lui Ducu era în sus, pe lângă Biserica Sf. Ilie spre Liceul Mihai Eminescu, iar în spatele Mănăstirii Antim Ivireanul intrau în pasajul blocului şi erau în uşa scării lor. Gaghel conveni să-l mai îngăduie pe băiat până la colț, după care să se întoarcă. „Noi stăm pe Bulevardul Unirii, lângă Restaurantul La Fântâni, se socoti datoare să lămurească femeia. A, vasăzică pe aceeaşi stradă, doar că la capătul ăstălalt. Era bine s-o ia şi ei pe acolo, ajungeau acasă cu un mic ocol. Bătrânul îi răspunse prin cuvenitele precizări femeii. Şi îşi continuară astfel cuminți drumul, înconjurând Sanpaolo Bank: perechea celor mici, ținându-se de mâini, înainte, perechea celor mari, atingându-şi din când în când mâinile, în spate. Gângurind ba de una, ba de alta, şi unii şi alții. Totuşi, mai eficienți cei mici, pentru că sosind la prima destinație, o cârmiră tot împreunați spre uşile metalice grele, cu geamuri, ale imobilului. „Ducule, casa noastră e mai la deal, ia-ți la revedere de la fetiță şi haidem!” Vorbe zadarnice, care dacă nu sunt hărăzite să le clintească vrerea celor mici, nu le-o clintesc şi basta. „Locuim la unu!” îngână atunci galeşă femeia, arătând ferestrele. Circumstanță care ar fi trebuit să încline decisiv balanța, pentru depăşirea impasului, întrucât minima logică asigura că pe cât de repede se intra într-un apartament de la primul etaj, pe atât de repede se şi ieşea. Cinci minute de zăbavă ce mai contau! „Aşadar?” îl ispiti femeia pe bătrân. „Aşadar n-avem încotro, decât să-i urmăm pe copii. Or fi având ei vreun plan.”
Ducu se trezi mai devreme, nu la cinci, cum era în plan, ci la patru jumătate. Deşi iarna îşi începuse cursa, la ora asta mai era încă lumină, a doua lumină, cum numea băiatul după-amiaza – fiindcă se deştepta a doua oară în aceeaşi zi –, față de prima lumină, cea de dimineață. În pijama, cu picioarele goale şi cu ochii împăienjeniți de somn, porni fuga, lipa-lipa!, în recunoaştere, să se asigure că e de strajă cineva în casă. Da, la bucătărie era mami, şi nu singură, ci împreună cu maia Gia, mamaia Georgia. Surprins, se opri cu mințile blocate, deturnate de la ideea inițială.
– Ducu, te-ai sculat deja? Nu e ora cinci, du-te să mai dormi.
– Nici gând! rosti el cu fermitate. Vreau să mă joc la calculator.
Vera îşi cunoştea băiatul, ştia că atunci când zice el „nici gând”, nu e cazul să mai stăruie să-l întoarne de la hotărârea lui, fiindcă nu obținea nici un rezultat. Îl duse deci la baie, îl clăti cu apă rece pe față ca să-l trezească de tot, îl îmbrăcă în hăinuțele de casă şi îl lăsă în cameră, să se joace la calculator cât pofteşte. Cumva, lucrurile se aranjau bine: băiatul – la calculator într-o cameră, Tudor – la birou, într-alta; fiecare în atelierul lui. Ca atare, şi ea putea să tăifăsuiască, robotind în „atelierul” său, cu mama-soacră, să tălmăcească în fel şi chip povestea uluitoare pusă pe tapet de Tina, precum că bătrânului Gaghel îi rătutise capul o femeie. Îți venea să crezi? Vera nu credea o iotă şi o amuza copios tevatura, însă Georgia, mai circumspectă, convenea că tocmai de aceea voia Tina să le întâlnească pe amândouă, ca să le ofere argumente zdrobitoare.
– Nu mai soseşte bunica, îşi arătă Vera nerăbdarea, întorcându-se în bucătărie.
Georgia tăcu, în semn că trebuie să aştepte, altceva nu aveau de făcut.
– Pentru că, deşi nu cred, încercă să înnoade Vera discuția, m-ai stârnit cu acel „L-am prins!”, al bunicii, şi sunt curioasă de veridicitatea lui.
– Parcă eu nu sunt curioasă… Fii sigură că ne va povesti de-a fir a păr.
Vera rămase gânditoare.
– Povestea asta cu prinsul e cu două fețe. Bărbații, când îi prindem în flagrant delict, se apără cu candoare pretinzând că nu e ce ni se pare. Şi invers: ne mint făloşi că săvârşesc fapta aia cu adevărat, chiar dacă nu e decât o aparență, pentru că şi de ar nega-o, noi tot nu i-am crede.
– În fine, vom vedea ce i „s-a părut” bătrânei şi cât e de crezut din nălucirea ei.
Bine, dar cum era cu putință, lăsând la o parte speculațiile, ca ele să nu fi mirosit ceva? Să fie bătrânul atât de versat încât să-i păcălească pe toți? N-ar fi de mirare: dacă un om nu e dres cu toate alifiile la o sută de ani, atunci când? Însă aici nu era vorba numai de şiretenie, pe care la urma urmelor i-o pot concede bătrânului, ci era vorba de un impediment insurmontabil la o vârstă ca a lui. Sau, dacă nu, atunci cum de nu mirosiseră ele nimic-nimicuța, când îi avuseseră pe îndrăgostiți chiar sub nasul lor?
Pe 31 octombrie împlinise Ducu patru ani. Pentru aniversarea de estimp îşi pregătise părinții din vreme cu pretenția de a-i organiza o sărbătorire aparte, în compania prietenilor de la grădiniță. Doar a prietenilor, nu a tuturor colegilor, să nu se sperie. Cum avusese Dănuț Criva, acum trei săptămâni, al cărui invitat fusese. Vera cu Tudor, care îl însoțiseră, au văzut; pricepuseră ce îi aşteaptă. Cinci prieteni de la grădiniță şi doi de pe scara blocului, cu părinții aferenți, plus Ivorenii înşişi, umpluseră casa la refuz. Camera lui Ducu le fusese rezervată exclusiv copiilor, ca teatru de operațiuni, în sufragerie şi în biroul lui Tudor întinseseră mesele, separat pentru oamenii mari, separat pentru cei mici, iar dormitorul rămăsese de refugiu. Bineînțeles, fiecare îşi alegea şi îşi schimba locul după preferință, a copiilor prevalând. Dar mai era cineva, dintre toți, privilegiat – copilul nonagenar Gaghel, pentru care Vera şi Tina, responsabile cu soarta lui, gândiseră următoarea strategie: în prima parte a festinului să-l fixeze pe canapea, lângă Sebastian, pe latura interioară a mesei, central, astfel ca nimeni din dreapta sau stânga să nu-l fâțâie ori de câte ori ar fi poftit să se aşeze şi să se ridice, iar în a doua parte să-l mute pe fotoliul din colțul de la fereastră, cu măsuța de serviciu dinainte, asortată cu gustări şi băuturi, şi orientat spre televizor, cu ochii la programe. Jumătate de seară deci – anturat, cealaltă jumătate – izolat. Aşa socotiseră ele că, mai ales după ce îl vor instala în acel colț, au să-l protejeze de forfot şi totodată îl vor scoate din aria de interes. Calcul ce nu se prea potrivise cu al oaspeților, al căror entuziasm de a petrece o seară voioasă a sporit neaşteptat cu plăcerea de a cunoaşte un bătrân rarisim, care te fermeca din start. Căci de cum intrai în casă şi păşeai pragul sufrageriei, te hipnotiza prezența lui impunătoare şi luminoasă, cu figura-i rubicondă aureolată de coama albă şi barba fastuoasă. De unde răsărise acolo?... Câțiva dintre invitați îl ştiau, însă cei mai mulți doar auziseră de el, sau nici atât, şi îl vedeau atunci prima dată. Sebastian, care îi stătea alături, era eclipsat cu desăvârşire. Iar în ce îl priveşte pe Ducu, devenise clar că va împărți cu bătrânul răsfățul acelei seri. Şi aşa a fost. Gaghel s-a dovedit un cuceritor irezistibil, fascinând pe toată lumea, după cum lumea toată l-a linguşit pe el, cu deosebire femeile, care i s-ar fi vârât în coaste dacă ar fi răzbit de bărbați. Însă şi din locurile unde se aflau răsfirate îl focalizau cu privirile pătimaşe. Abia prididea Tina să le domolească: „Să nu mi-l deocheați, fetelor!” Iar ele: „Nu ştim care pe care, doamnă, zău!” După care, fiindcă bătrânul nu trebuia slăbit nici o clipită, iarăşi se întorceau spre el arzând de curiozitate. „Dar o pildă care să mărturisească despre secretul tinereții, nu ne dezvăluiți, domnule Ivoreanu?... Care este marele secret al tinereții dumneavoastră?” „Păi nu îl țin de secret, domnițelor. Mândrele nu m-au lăsat să îmbătrânesc.” Ho-ho! O făcea pe biata Tina să roşească, dacă nu cumva, expres, îi măgulea amorul. „Cum, cum?” „Ca în anecdota aia, nu o ştiți?” „Nu, povestiți-ne-o!” „Eh, la o petrecere ca a noastră au venit şi trei bătrâiori, care se țineau încă destul de bine, aşa ca mine, şi doamnele, tot ca dumneavoastră, cu gura pe ei: că să le spună ce au făcut şi ce au dres de nu s-au trecut şi nu îşi dau în vileag vârsta. Cel care părea mai în etate zice: «Eu m-am hrănit, toată viața, dimineața cu lapte, la prânz cu lapte, seara cu lapte.» «Şi câți ani aveți?» «Şaptezeci şi şapte.» Îm! Al doilea: «Eu, dimineața ouă, la prânz ouă, seara ouă.» «Şi ani?» «Nouăzeci şi nouă.» Oho! «Dar dumneata?» se îndreaptă ele spre cel mai verde dintre toți. «Eu: femei, femei, femei!» «Iar ani?» «O sută trei »” Ho-ho-ho! Se zgâlțâia masa din țâțâni de râs. Nici măcar Tina nu se putea înfrâna să nu se veselească. De unde scotea moşneagul snoavele astea, că ea nu l-a auzit debitându-le până acum. Enigma părea ferecată. Dacă moşul încă o mai surprindea cu noutăți, era mare. „Domnule Ivoreanu, dumneavoastră vă întreceți cu tinerii la glume”, îl gratulau cucoanele. „Da, mă întrec. Şi nu numai la glume, ci şi la isprăvi. Şi nu cu toți, ci numai cu ăi vrednici, sau pe care nu-i trădează semnele că li s-a feştelit tinerețea. Pentru că, să vă mai spun una, Dumnezeu îi dă omului trei pumni. Cu primul îl pocneşte în cap, de îi ia părul. Cu al doilea îl loveşte peste gură, de îi ia dinții. Iar cu al treilea îl izbeşte în bărbăție, de îi ia vlaga. Hehei, dar cum credeți? Aşa se petrece el pe pământ, mai curând sau mai amânat. Ci eu, dacă îmi luați seama, şi observ că mi-o luați apăsat, am fost miluit de Dumnezeu şi nu m-a vătămat întru nimic: mi-a lăsat părul pe cap neatins, în gură – toți dinții, deci şi znaga zdravănă.” Doamnele hohotiră iarăşi cu foc, în schimb câțiva dintre bărbați, în ciuda vârstei tinereşti, îşi lăsară nasurile în jos, cunoscându-şi hibele: şi părul pe creştet – răruț, şi dinții în gingii – împănați, şi vârtutea în alarmă; başca burțile făloase. „Moşule, se rățoi Tina, fi-ți-ar fudulia de râs, că ne-ai împuiat urechile cu ea, despre altele nu mai ştii să vorbeşti?” „Ba bine că nu! Dar dacă despre astea au plăcere cuconițele…” O doamnă s-a ridicat dezvrăjită de la locul ei. „Am uitat de copii, mă duc să văd la ce năzdrăvănii se mai dedau. Să nu continuați în lipsa mea!” Era Draga Netejoru. Ea venise la petrecere desperecheată: soțul o părăsise de o jumătate de an. În seara asta, neavând a se împărți între bărbat şi copil, putea să se rupă mai des de la distracție şi să se repeadă în camerele ălora mici, să-i întrebe ce mai doresc ori să le pândească zbenghiul. De asemenea îşi declinase disponibilitatea, copleşită însăşi de câți oaspeți o potopiseră pe Vera, s-o ajute la corvezile bairamului şi să le mai scutească pe Georgia şi Tina. Acum nu întârzie mult la odrasle şi se întoarse cu veşti liniştitoare, împăcându-le pe mămici. „M-ați aşteptat, nu?” îl scormoni ea pe Gaghel, aşezându-se pe scaun. „Unde rămăseserăm?” Bătrânul, care divagase între timp, îşi lăsă furculița jos şi sorbi o gură de vin.
„Rămăseserăm la ideea cu petrecerea omului în viață. Cum îl bate Dumnezeu cu felurite beteşuguri şi îl preschimbă dintr-un înger luminat într-un hârb întunecat. Şi cum pe câte unii îi cruță, cine ştie din ce considerente, şi îşi revelează față de ei grația păstrându-i teferi. Şi m-am dat exemplu pe mine, care mă prenumăr printre aceşti fericiți. Îi tare mulțumesc!” Se aşternu un minut de linişte şi un suspin de senină invidie undui în inimile mesenilor. Nu cutezară să-l mai zgândărească pe bătrân cu nici o întrebare, ci doar să-l iscodească pe sub sprâncene cu pizmă admirativă. Până hotărî singur să continue. „M-a blagoslovit Dumnezeu deopotrivă cu darurile şi harurile sale. Fiindcă veți şti domniile voastre că acestea se deosebesc între ele.” „În ce fel?” simțiră doamnele că sunt încurajate la dialog, lucru şi pe gustul lor. „Bunăoară, dacă un bărbat e înalt şi spătos, ori o femeie are picioare frumoase şi ochi albaştri, astea sunt daruri. Însă dragostea, talentul, bunătatea sunt haruri. Adică mai mult. Căci despre har se poate spune că e şi dar, invers nu.” Raționamentul părea interesant, totuşi pe oameni îi ardea să afle cum fusese anume blagoslovit bătrânul: „Vasăzică, dintre darurile primite de la Dumnezeu, care a fost cel mai prețios?” „Sănătatea!” răspunse el neşovăitor. „Deoarece nu am cunoscut niciodată, în sensul propriu, boala. Răceala e o râzgâială şi, când am avut-o, m-a oblojit de ea baba. Nu am umblat prin spitale, iar pe doctori îi prețuiesc pentru că îi tratează pe alții şi îi accept ca prieteni.” „Iar în cealaltă privință, harul cel scump care a fost?” „Credința! Ea m-a ajutat să nu disper şi să înfrâng situațiile cele mai grele, care au năvălit duium. De ar fi să pomenesc numai războiul, drăguțul; am avut parte de el din prima şi până în ultima zi, străbătând frontul de la răsărit la apus. Precum şi alte năpăstuiri, venite de la semeni. Dar nu m-au îngenuncheat, pentru că omul nu trebuie să îngenuncheze decât în fața altarului…” „Domnule Ivoreanu, ce meserie ați avut dumneavoastră?” „Una aleasă. Profesie, de fapt… Urmând pilda Învățătorului neamurilor, Domnul nostru Iisus Hristos, am fost şi eu învățător. Unul pe măsura mea. M-am străduit să le dau copiilor, şi tuturor, învățătură bună şi nu preget să le-o mai ofer celor care mi-o cer.” „Şi nouă, acum?” „Şi domniilor voastre, oricând doriți. Ce vă interesează?” „Toate: existența, lumea, dragostea, credința, universul… expuse într-o formulare esențială şi integrală.” „Îmhî! Patru oameni au umblat la esențe şi au izvodit doctrine integrale, privitoare la chestiunile enunțate. Au fost evrei. Primul dintre ei, Moise, a zis: «Totul trece prin suflet.» Al doilea, Marx: «Totul trece prin stomac.» Freud, cel de-al treilea: «Totul trece prin sex.» Şi ultimul, Einstein: «Totul e relativ.»” Mesenii căscară ochii mari şi îi rotiră de jur-împrejur. Bătrânul aista era o mină de spirit: pe femei le binedispunea, pe bărbați îi înțelepțea. Trebuie să-l dovedească în ceva. Îşi luă râvnă Damian Criva: „Domnule învățător, dar după dumneavoastră, ce e mai presus şi mai presus decât toate?” Hm! zâmbi îngăduitor nonagenarul. „La Mântuitorul Iisus Hristos a venit, tot ca dumneata aici, un învățat ca să-l ispitească – să-l prindă în cuvânt – şi l-a întrebat: Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” Se opri şi îi învălui pe convivi cu o privire blajină şi recunoscătoare. Cu zelul lor de a-l iscodi, excitat de pofta de a se distra şi de a fura învățătură, îi revigoraseră sufletul şi fantezia. Nu profita în exces de zile faste precum aceasta. E drept că sărbătorile religioase, cât şi cele laice din familie – iar clanul Ivorenilor era impresionant – se succedau la intervalele orânduite şi nu le rata, dar nu-i păreau deloc că prisosesc. Ca şi când jindul lui de petreceri ar fi fost nesecătuit. Îi uimea pe toți că manifestă atâta ardoare, mai dihai decât a tinerilor. Cum o dovedise din nou. Tudor cu Vera îl contemplară prelung. Se simțise bine bunicul; se bucurară pentru el. Ba chiar fusese mai în vervă ca altă dată, stârnit probabil de vreun motiv ascuns. Dar acum trebuiau să-şi reamintească de adevăratul sărbătorit. „Gata, să le ducem copiilor tortul!” Şi petrecerea din sufragerie se sparse, mutându-se în biroul lui Tudor unde benchetuiau cei mici. Ducu îşi primi porția de răsfăț ce i se cuvenea. Îi cântară La mulți ani!, îl fotografiară şi îl filmară, iar după consumarea artificiilor de pe tort, părinții îi reaprinseră lumânările de câte ori le pretinse, ca să trăiască euforia de a le stinge iar şi iar. „Doamne, dăruieşte-i acestui prunc sănătate tare şi ani mai îndelungați ca ai mei!” se rugă bătrânul. După care se retrase şi îşi ocupă colțul destinat din sufragerie, de la fereastră. Îşi isprăvise momentul de jubilație. Deşi nu-l uitară ele, femeile, nici acolo. Într-un răgaz prielnic, îşi află rând şi Draga, ca să schimbe cu el două vorbe de taină. „Nu ați mai venit să-l luați pe băiat de la grădiniță”, îi reproşă ea cu subînțeles. „Nu m-au mai delegat. Dar săptămâna viitoare, într-una din zile, mă voi programa cu de la mine putere.” Într-una din zile, ce mai precizare! Joi era Soborul Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil, mergea cu Tina la slujba de la Patriarhie. Luni, prea în pripă; vineri, prea târziu; marți, trei ceasuri rele. „Miercuri!” zise. „Că apoi, după Lăsatul Secului, ne supunem altor reguli.”
Soneria de la intrare clincheti imperativ, în reprize lungi.
– Bunica! sări Vera de pe scaun.
Clinchetele nu conteniră până ajunse la uşă. Deschise.
– Era descuiat, puteai să intri, îi spuse ea Tinei. Şi… nu ai chei?
– Lasă cheile! A sosit Georgia?
– Am sosit, apăru aceasta în uşa bucătăriei.
De la el, din birou, scoase capul şi Tudor ca să-i adreseze cuvintele de politețe bătrânei. Vera îi semnală, fluturând degetele, să n-o lungească.
– Tu nu vii să spui sărut mâna, Ducule?
– Sărut mâna, bunițo! se auzi băiatul din camera lui, care nu se îndură să se desprindă de calculator.
– Când iei o pauză, te aştept să purtăm o discuție, Ducu! îi zise Tina.
– Da, bunițo.
Georgia cu Vera îşi încrucişară privirile: bătrâna îl aştepta pe copil să poarte cu el o discuție!... În sufragerie, Vera trase măsuța de la fereastră mai aproape de canapea şi se aşezară, dar, luându-şi seama, se ridică degrabă pentru a-i aduce şi Tinei cafeaua. N-o mai întrebă dacă doreşte, ştia că îi place, fiindcă ar fi iritat-o din nou cu întrebarea ei. Făcu două drumuri: unul cu farfurioara şi ceşcuța bătrânei, altul cu celelalte două ceşti, pe fundul cărora mai rămăseseră câteva guri de licoare. Fu o manevră bună: bătrâna dobândi un răgaz îndestulător ca să-şi tragă sufletul după drum şi să-şi adune gândurile. Iar dacă era cumva surescitată, să se liniştească. După aparențe s-ar fi putut crede că are un parapon. Nu trebuia zgândărit, ci potolit. Pentru asta era nevoie de oarecare tact din partea celor două femei, şi mai ales a Verei, care, fiind cea tânără, era mai dornică de a-şi satisface curiozitățile şi deci predispusă la gafe. Iată cum îşi bâțâia piciorul fără astâmpăr. Se mai abține un minut şi, dacă bătrâna nu-şi dă drumul, o momeşte ea să vorbească. Georgia îşi terminase cafeaua, învârtea zațul în ceaşcă şi scruta figurile ezoterice de pe fund şi de pe margini. Era recunoscută de ghicitoare.
(…)
VIOREL DIANU
– Copii, am să vă spun o taină: s-a îndrăgostit bătrânul!
– Poftim?
– A luat-o razna: i-a întors mințile o femeie.
Tina transmise vestea calmă, totuşi confuză, Georgia era la telefon sau Vera?, apăsase tastele la nimereală, iacătă, e dandana mare!, nu ştie cum s-a pomenit cu ea pe cap şi cum să-i vină de hac, poate ar fi bine să-şi dea de ştire unii celorlalți, să se minuneze toți, dar să-i sară în ajutor să-l dezmeticească pe moşneag.
Oho! ce mai vâlvă s-ar fi stârnit în cele patru zări: de la Bucureşti la Turnu Severin şi Sibiu, de la Fântâna Domnească şi Galicea Mare până în Italia şi Spania, şi de la Chicago până la Montreal, Seul şi Cape Town. S-ar fi declanşat un hohot planetar: Gaghel, bătrânul de nouăzeci şi opt de ani, se îndrăgostise!
Se îndrăgostise ăl bătrân? nu-şi revenea din uluială Georgia. Când, unde, după cine i se aprinseseră călcâiele?... Informația era verificată sau numai o aiuritoare fabulație? De dat telefoane era simplu, ori de trimis pretutindeni
e-mail-uri, scrisori, telegrame şi depeşe, dar oamenii vor dori amănunte. O senzație ca asta nu se digeră uşor. Sunt imperioase amănuntele. Tina trebuie să dezvăluie pe de-a-ntregul tărăşenia, altminteri nu îi va da nimeni crezare.
– Mamă, iartă-mă, însă nu pare plauzibilă povestea dumitale.
– Hm!
– Fără dovezi…
– Am dovadă tare mărturisirea făptaşului.
Georgia şi-ar fi luat la revedere, închizând telefonul edificată şi dezolată mai ales, dacă Tina nu mai avea nimic de adăugat.
– Da, îi confirmă ea suspiciunea, nici eu nu l-am crezut.
– Şi atunci?
– L-am prins! Vino la Vera să vă povestesc.
Din toamnă, Vera cu Tudor îl dăduseră pe Ducu la grădiniță. Împlinea băiatul patru ani, se copsese. L-ar fi mai putut ține acasă un an, purtându-i de grijă Georgia ca şi până acum, însă Vera nu şi nu, că e musai să se socializeze copilul, cum îi împuiaseră capul colegele, altminteri creştea ca un sălbatic. Nu fusese uşor: trei luni de insistențe pe lângă directoarea de la grădinița din cartier, invocarea titlului de cadru universitar plus cadourile aferente, şi până la urmă Vera învinsese, Ducu fiind admis şi trecut pe lista copiilor de la grupa mijlocie. Pe 17 septembrie îl conduseseră spre locul sărbătoresc cu alai: părinți, bunici, străbunici. Ducu era un copil dificil. Cel mai dificil că nu se deprindea în ruptul capului să mănânce singur, nu ducea lingurița la gură nici să-l pici cu ceară. Îl hrăneau numai pasat. Deci nu se punea problema ca la grădiniță să se atingă şi să guste din ce i se punea dinainte, plăteau masa degeaba, şi de aceea hotărâseră să nu-l mai lase nici să doarmă acolo, flămând, să îndure până seara când termina Vera serviciul şi ar fi ajuns la el, ci să-l ia îndată după prânz ei, bunicii, să-i dea să mănânce acasă şi să-l culce, după obişnuință. Îl aduceau aşadar de la grădiniță pe rând: Georgia, Sebastian şi, câteodată, chiar Tina şi Gaghel, deşi mai lesne le-ar fi venit celor de pe urmă, fiindcă locuiau la o azvârlitură de băț. De trei ori se rânduise Gaghel. Suficient pentru…
S-a făcut din prima lipitura: cam la o lună de când se deschisese grădinița, era mijlocul lui octombrie. Bătrânul primise în ziua aia însărcinarea, prin indisponibilitatea Georgiei şi a Tinei, să se ocupe el de băiat. O să fie în stare? Îl stăpânea grija, orişicât, nu e joacă să vezi de rostul unui copil, deşi îl mai avusese şi alteori pe Ducu în seamă, de fiecare dată sub împunsătura avertismentului: o să fii în stare?... Şi-a insuflat curaj. A luat tramvaiul de la Piața Regina Maria – bătuse drumul ăsta în viață de îl ştia cu ochii închişi – şi a mers în jos cele două stații, până la Unirii. Într-adevăr, la o aruncătură de praştie de casa lor. Grădinița Voinicel se afla pe Strada Sf. Ilie, colț cu Regina Maria, din stația de tramvai urcai cincizeci de metri şi erai la poartă. A intrat în curte unde, văzând lume şi vrând să nu se amestece cu ea, în marea majoritate femei, s-a tras mai într-o parte, spre zidul de lângă scări. Inima îi semnala deja expansivă că misiunea îi debutase cu succes. Nu întârziase, să se înspăimânte copilul că la el nu vine nimeni şi să înceapă să plângă, cum pățise mai deunăzi Tina. Lacrimile lui Ducu pe obraji înmuiau şi pietrele. Dar trecea timpul şi uşa nu se deschidea, să intre oamenii să-şi ia în primire odoarele. Activitatea din miercurea aia era mai laborioasă; nici să nu gândeşti că la grădiniță nu e muncă. Iar Gaghel, nu fiindcă şi-ar fi pierdut răbdarea, ci se temea că îşi alesese rău locul, măcar că pieziş, totuşi la vedere, încât ochii se abăteau nesățioşi încoace. La ce bun să murmure? Privirile nu le poți priponi. Nu învinovățea lumea, nu se învinovățea nici pe sine. De ceva vreme, aşa petrecere avea pe oriunde. Nu mai încerca să se mintă că nu ar şti pricina: ajunsese bătrân-bătrân, nu ca alții, ci ca patriarhii din Sfânta Scriptură. „Se uită poporul la tine ca la un cal breaz”, îl tachina Tina. Să se uite slobod. El îşi asuma cu seninătate osânda de a fi unic. Mai are doi ani şi atinge suta. Vârsta matusalemică îi garantează dreptul la uimire şi admirație, la pizmă şi compasiune. Oare, acum îl compătimeau femeile care nu mai pridideau cu ocheadele?... Îşi scutură coama leonină şi îşi trecu palma peste barba fosforescentă, se îndreptă şi din şale – nu se împuținase la trup, cum pătimesc bătrânii –, era tot înalt şi gros, cu abdomenul nesăltând de torace. Neîndoios că nu milă trezea, ci nespusă curiozitate, să se afle mai curând cine e, să se arate cum le stă, ținându-se de mână, unui centenar cu un pici. Uşa se deschise şi o îngrijitoare o împinse la perete. Gaghel nu se avântă, chiar dacă avea o poziție avansată, ca să dea după cuviință întâietate doamnelor, însă acestea, grupându-se la marginea scărilor, se opriră acolo ca în fața unui zid. Să intre el întâi, îl îndemnară cu gesturi şi cuvinte ferme, lăsându-i cărarea liberă, să intre! Ar fi fost o pedanterie să mai cumpănească şi să țină acum la maniere şi ar fi furat din timpul copiilor care aşteptau, aşa că o luă la pas înspre trepte, le urcă şi pătrunse în hol. Totuşi, scrupulele îl zgândăreau ca nişte viespi: ce mai bărbat, să-l mâne femeile să treacă înainte, ori, şi mai inacceptabil, să se ridice în autobuz şi metrou de pe scaun şi să-i cedeze locul! Dar parcă zicea că îşi asumă bătrânețea ca pe o plăcută şi naturală povară. Iată ce însemna: obiceiuri răsturnate. La o adică, profitabile. Din cadrul uşii de la sala grupei mijlocii îl zări pe Ducu, stând pe taburet îngândurat, cu mâinile încrucişate pe piept, cum şi le punea când nu-i pria ceva. De ce o fi supărat? Îşi uită pe dată de susceptibilitățile lui şi arboră o mină surâzătoare. Ducu nu apucă să iasă pe uşă pentru că, dând buzna din stânga, îi luă fața, gata-gata să-l trântească, o fetiță. „Dora, fii atentă că loveşti băiatul, unde te grăbeşti aşa?” o certă mama ei. „Vă rog să o iertați, domnule Ivoreanu!...” „Dacă lui nu-i place la grădiniță!” zise fata. „Astăzi nu s-a jucat deloc cu noi şi a stat numai cu mâinile pe piept”, îl pârî ea, ca să-şi scuze impulsivitatea. „Şi când ne-a adus mâncarea s-a întors cu spatele de la masă!” Tânăra mămică îi zâmbi iarăşi cu înțelegere bătrânului, ca să lichideze incidentul, şi porni să se preocupe de odraslă, care îşi avea raftul cu îmbrăcăminte lipit de al lui Ducu. Gaghel trase cu ochiul să ia aminte, cu toate că acasă primise instrucțiuni detaliate cum să-i schimbe copilului hăinuțele de grădiniță cu cele de oraş. Sau poate că trăgea cu ochiul la altceva. Cert e că, după scufiță, se muncea acum să-i scoată lui Ducu bluza de pe cap şi nu izbutea, i se înțepenise la gât, în vreme ce mămica de alături, cu mişcări iuți şi dibace, isprăvise deja treaba. Închipuie-şi ce caznă va fi pe el când va trebui să se aplece să rezolve cu încălțările şi pantalonii. „Îmi permiteți mie?” îi sări femeia în ajutor. Care, descheind nasturele de la gulerul bluzei copilului, îl eliberă cu uşurință de ea. La fel de agilă îi descălță botoşeii, îi dădu jos pantalonaşii, după care îl îmbrăcă într-un minut cu hainele din dulăpior. „Bravo, eşti frumos!” îl alintă la sfârşit pe băiat. „Semeni cu bunicul tău”, îşi îndreptă privirile scăpărătoare spre bătrân. „Hă-hă!” se veseli Gaghel, înregistrând elogiul. „Frumos oi fi eu, dar nu şi bunic. Străbunic!” o lumină pe femeie. Ea se înălță cu lentoare în picioare, neslăbindu-l pe bătrân din ochi, şi se miră şăgalnică: „Aveți mai mult de şaptezeci de ani?” „Hă-hă!” stărui Gaghel să se desfete. „Bat suta ca mâine!” Însă femeia nu-şi dezminți nici ea cochetăria: „Poate, dar pun rămăşag că vă țineți ca la cincizeci.” Şi bătrânul nu mai hăhăi ca înainte, măgulit de apreciere şi adeverind-o fără alte fasoane. Ieşiră câteşipatru în curte. Copiii, ignorând disensiunile, se prinseră de mânuțe şi o luară către poartă. În stradă o cotiră amândoi spre Regina Maria, deşi drumul lui Ducu era în sus, pe lângă Biserica Sf. Ilie spre Liceul Mihai Eminescu, iar în spatele Mănăstirii Antim Ivireanul intrau în pasajul blocului şi erau în uşa scării lor. Gaghel conveni să-l mai îngăduie pe băiat până la colț, după care să se întoarcă. „Noi stăm pe Bulevardul Unirii, lângă Restaurantul La Fântâni, se socoti datoare să lămurească femeia. A, vasăzică pe aceeaşi stradă, doar că la capătul ăstălalt. Era bine s-o ia şi ei pe acolo, ajungeau acasă cu un mic ocol. Bătrânul îi răspunse prin cuvenitele precizări femeii. Şi îşi continuară astfel cuminți drumul, înconjurând Sanpaolo Bank: perechea celor mici, ținându-se de mâini, înainte, perechea celor mari, atingându-şi din când în când mâinile, în spate. Gângurind ba de una, ba de alta, şi unii şi alții. Totuşi, mai eficienți cei mici, pentru că sosind la prima destinație, o cârmiră tot împreunați spre uşile metalice grele, cu geamuri, ale imobilului. „Ducule, casa noastră e mai la deal, ia-ți la revedere de la fetiță şi haidem!” Vorbe zadarnice, care dacă nu sunt hărăzite să le clintească vrerea celor mici, nu le-o clintesc şi basta. „Locuim la unu!” îngână atunci galeşă femeia, arătând ferestrele. Circumstanță care ar fi trebuit să încline decisiv balanța, pentru depăşirea impasului, întrucât minima logică asigura că pe cât de repede se intra într-un apartament de la primul etaj, pe atât de repede se şi ieşea. Cinci minute de zăbavă ce mai contau! „Aşadar?” îl ispiti femeia pe bătrân. „Aşadar n-avem încotro, decât să-i urmăm pe copii. Or fi având ei vreun plan.”
Ducu se trezi mai devreme, nu la cinci, cum era în plan, ci la patru jumătate. Deşi iarna îşi începuse cursa, la ora asta mai era încă lumină, a doua lumină, cum numea băiatul după-amiaza – fiindcă se deştepta a doua oară în aceeaşi zi –, față de prima lumină, cea de dimineață. În pijama, cu picioarele goale şi cu ochii împăienjeniți de somn, porni fuga, lipa-lipa!, în recunoaştere, să se asigure că e de strajă cineva în casă. Da, la bucătărie era mami, şi nu singură, ci împreună cu maia Gia, mamaia Georgia. Surprins, se opri cu mințile blocate, deturnate de la ideea inițială.
– Ducu, te-ai sculat deja? Nu e ora cinci, du-te să mai dormi.
– Nici gând! rosti el cu fermitate. Vreau să mă joc la calculator.
Vera îşi cunoştea băiatul, ştia că atunci când zice el „nici gând”, nu e cazul să mai stăruie să-l întoarne de la hotărârea lui, fiindcă nu obținea nici un rezultat. Îl duse deci la baie, îl clăti cu apă rece pe față ca să-l trezească de tot, îl îmbrăcă în hăinuțele de casă şi îl lăsă în cameră, să se joace la calculator cât pofteşte. Cumva, lucrurile se aranjau bine: băiatul – la calculator într-o cameră, Tudor – la birou, într-alta; fiecare în atelierul lui. Ca atare, şi ea putea să tăifăsuiască, robotind în „atelierul” său, cu mama-soacră, să tălmăcească în fel şi chip povestea uluitoare pusă pe tapet de Tina, precum că bătrânului Gaghel îi rătutise capul o femeie. Îți venea să crezi? Vera nu credea o iotă şi o amuza copios tevatura, însă Georgia, mai circumspectă, convenea că tocmai de aceea voia Tina să le întâlnească pe amândouă, ca să le ofere argumente zdrobitoare.
– Nu mai soseşte bunica, îşi arătă Vera nerăbdarea, întorcându-se în bucătărie.
Georgia tăcu, în semn că trebuie să aştepte, altceva nu aveau de făcut.
– Pentru că, deşi nu cred, încercă să înnoade Vera discuția, m-ai stârnit cu acel „L-am prins!”, al bunicii, şi sunt curioasă de veridicitatea lui.
– Parcă eu nu sunt curioasă… Fii sigură că ne va povesti de-a fir a păr.
Vera rămase gânditoare.
– Povestea asta cu prinsul e cu două fețe. Bărbații, când îi prindem în flagrant delict, se apără cu candoare pretinzând că nu e ce ni se pare. Şi invers: ne mint făloşi că săvârşesc fapta aia cu adevărat, chiar dacă nu e decât o aparență, pentru că şi de ar nega-o, noi tot nu i-am crede.
– În fine, vom vedea ce i „s-a părut” bătrânei şi cât e de crezut din nălucirea ei.
Bine, dar cum era cu putință, lăsând la o parte speculațiile, ca ele să nu fi mirosit ceva? Să fie bătrânul atât de versat încât să-i păcălească pe toți? N-ar fi de mirare: dacă un om nu e dres cu toate alifiile la o sută de ani, atunci când? Însă aici nu era vorba numai de şiretenie, pe care la urma urmelor i-o pot concede bătrânului, ci era vorba de un impediment insurmontabil la o vârstă ca a lui. Sau, dacă nu, atunci cum de nu mirosiseră ele nimic-nimicuța, când îi avuseseră pe îndrăgostiți chiar sub nasul lor?
Pe 31 octombrie împlinise Ducu patru ani. Pentru aniversarea de estimp îşi pregătise părinții din vreme cu pretenția de a-i organiza o sărbătorire aparte, în compania prietenilor de la grădiniță. Doar a prietenilor, nu a tuturor colegilor, să nu se sperie. Cum avusese Dănuț Criva, acum trei săptămâni, al cărui invitat fusese. Vera cu Tudor, care îl însoțiseră, au văzut; pricepuseră ce îi aşteaptă. Cinci prieteni de la grădiniță şi doi de pe scara blocului, cu părinții aferenți, plus Ivorenii înşişi, umpluseră casa la refuz. Camera lui Ducu le fusese rezervată exclusiv copiilor, ca teatru de operațiuni, în sufragerie şi în biroul lui Tudor întinseseră mesele, separat pentru oamenii mari, separat pentru cei mici, iar dormitorul rămăsese de refugiu. Bineînțeles, fiecare îşi alegea şi îşi schimba locul după preferință, a copiilor prevalând. Dar mai era cineva, dintre toți, privilegiat – copilul nonagenar Gaghel, pentru care Vera şi Tina, responsabile cu soarta lui, gândiseră următoarea strategie: în prima parte a festinului să-l fixeze pe canapea, lângă Sebastian, pe latura interioară a mesei, central, astfel ca nimeni din dreapta sau stânga să nu-l fâțâie ori de câte ori ar fi poftit să se aşeze şi să se ridice, iar în a doua parte să-l mute pe fotoliul din colțul de la fereastră, cu măsuța de serviciu dinainte, asortată cu gustări şi băuturi, şi orientat spre televizor, cu ochii la programe. Jumătate de seară deci – anturat, cealaltă jumătate – izolat. Aşa socotiseră ele că, mai ales după ce îl vor instala în acel colț, au să-l protejeze de forfot şi totodată îl vor scoate din aria de interes. Calcul ce nu se prea potrivise cu al oaspeților, al căror entuziasm de a petrece o seară voioasă a sporit neaşteptat cu plăcerea de a cunoaşte un bătrân rarisim, care te fermeca din start. Căci de cum intrai în casă şi păşeai pragul sufrageriei, te hipnotiza prezența lui impunătoare şi luminoasă, cu figura-i rubicondă aureolată de coama albă şi barba fastuoasă. De unde răsărise acolo?... Câțiva dintre invitați îl ştiau, însă cei mai mulți doar auziseră de el, sau nici atât, şi îl vedeau atunci prima dată. Sebastian, care îi stătea alături, era eclipsat cu desăvârşire. Iar în ce îl priveşte pe Ducu, devenise clar că va împărți cu bătrânul răsfățul acelei seri. Şi aşa a fost. Gaghel s-a dovedit un cuceritor irezistibil, fascinând pe toată lumea, după cum lumea toată l-a linguşit pe el, cu deosebire femeile, care i s-ar fi vârât în coaste dacă ar fi răzbit de bărbați. Însă şi din locurile unde se aflau răsfirate îl focalizau cu privirile pătimaşe. Abia prididea Tina să le domolească: „Să nu mi-l deocheați, fetelor!” Iar ele: „Nu ştim care pe care, doamnă, zău!” După care, fiindcă bătrânul nu trebuia slăbit nici o clipită, iarăşi se întorceau spre el arzând de curiozitate. „Dar o pildă care să mărturisească despre secretul tinereții, nu ne dezvăluiți, domnule Ivoreanu?... Care este marele secret al tinereții dumneavoastră?” „Păi nu îl țin de secret, domnițelor. Mândrele nu m-au lăsat să îmbătrânesc.” Ho-ho! O făcea pe biata Tina să roşească, dacă nu cumva, expres, îi măgulea amorul. „Cum, cum?” „Ca în anecdota aia, nu o ştiți?” „Nu, povestiți-ne-o!” „Eh, la o petrecere ca a noastră au venit şi trei bătrâiori, care se țineau încă destul de bine, aşa ca mine, şi doamnele, tot ca dumneavoastră, cu gura pe ei: că să le spună ce au făcut şi ce au dres de nu s-au trecut şi nu îşi dau în vileag vârsta. Cel care părea mai în etate zice: «Eu m-am hrănit, toată viața, dimineața cu lapte, la prânz cu lapte, seara cu lapte.» «Şi câți ani aveți?» «Şaptezeci şi şapte.» Îm! Al doilea: «Eu, dimineața ouă, la prânz ouă, seara ouă.» «Şi ani?» «Nouăzeci şi nouă.» Oho! «Dar dumneata?» se îndreaptă ele spre cel mai verde dintre toți. «Eu: femei, femei, femei!» «Iar ani?» «O sută trei »” Ho-ho-ho! Se zgâlțâia masa din țâțâni de râs. Nici măcar Tina nu se putea înfrâna să nu se veselească. De unde scotea moşneagul snoavele astea, că ea nu l-a auzit debitându-le până acum. Enigma părea ferecată. Dacă moşul încă o mai surprindea cu noutăți, era mare. „Domnule Ivoreanu, dumneavoastră vă întreceți cu tinerii la glume”, îl gratulau cucoanele. „Da, mă întrec. Şi nu numai la glume, ci şi la isprăvi. Şi nu cu toți, ci numai cu ăi vrednici, sau pe care nu-i trădează semnele că li s-a feştelit tinerețea. Pentru că, să vă mai spun una, Dumnezeu îi dă omului trei pumni. Cu primul îl pocneşte în cap, de îi ia părul. Cu al doilea îl loveşte peste gură, de îi ia dinții. Iar cu al treilea îl izbeşte în bărbăție, de îi ia vlaga. Hehei, dar cum credeți? Aşa se petrece el pe pământ, mai curând sau mai amânat. Ci eu, dacă îmi luați seama, şi observ că mi-o luați apăsat, am fost miluit de Dumnezeu şi nu m-a vătămat întru nimic: mi-a lăsat părul pe cap neatins, în gură – toți dinții, deci şi znaga zdravănă.” Doamnele hohotiră iarăşi cu foc, în schimb câțiva dintre bărbați, în ciuda vârstei tinereşti, îşi lăsară nasurile în jos, cunoscându-şi hibele: şi părul pe creştet – răruț, şi dinții în gingii – împănați, şi vârtutea în alarmă; başca burțile făloase. „Moşule, se rățoi Tina, fi-ți-ar fudulia de râs, că ne-ai împuiat urechile cu ea, despre altele nu mai ştii să vorbeşti?” „Ba bine că nu! Dar dacă despre astea au plăcere cuconițele…” O doamnă s-a ridicat dezvrăjită de la locul ei. „Am uitat de copii, mă duc să văd la ce năzdrăvănii se mai dedau. Să nu continuați în lipsa mea!” Era Draga Netejoru. Ea venise la petrecere desperecheată: soțul o părăsise de o jumătate de an. În seara asta, neavând a se împărți între bărbat şi copil, putea să se rupă mai des de la distracție şi să se repeadă în camerele ălora mici, să-i întrebe ce mai doresc ori să le pândească zbenghiul. De asemenea îşi declinase disponibilitatea, copleşită însăşi de câți oaspeți o potopiseră pe Vera, s-o ajute la corvezile bairamului şi să le mai scutească pe Georgia şi Tina. Acum nu întârzie mult la odrasle şi se întoarse cu veşti liniştitoare, împăcându-le pe mămici. „M-ați aşteptat, nu?” îl scormoni ea pe Gaghel, aşezându-se pe scaun. „Unde rămăseserăm?” Bătrânul, care divagase între timp, îşi lăsă furculița jos şi sorbi o gură de vin.
„Rămăseserăm la ideea cu petrecerea omului în viață. Cum îl bate Dumnezeu cu felurite beteşuguri şi îl preschimbă dintr-un înger luminat într-un hârb întunecat. Şi cum pe câte unii îi cruță, cine ştie din ce considerente, şi îşi revelează față de ei grația păstrându-i teferi. Şi m-am dat exemplu pe mine, care mă prenumăr printre aceşti fericiți. Îi tare mulțumesc!” Se aşternu un minut de linişte şi un suspin de senină invidie undui în inimile mesenilor. Nu cutezară să-l mai zgândărească pe bătrân cu nici o întrebare, ci doar să-l iscodească pe sub sprâncene cu pizmă admirativă. Până hotărî singur să continue. „M-a blagoslovit Dumnezeu deopotrivă cu darurile şi harurile sale. Fiindcă veți şti domniile voastre că acestea se deosebesc între ele.” „În ce fel?” simțiră doamnele că sunt încurajate la dialog, lucru şi pe gustul lor. „Bunăoară, dacă un bărbat e înalt şi spătos, ori o femeie are picioare frumoase şi ochi albaştri, astea sunt daruri. Însă dragostea, talentul, bunătatea sunt haruri. Adică mai mult. Căci despre har se poate spune că e şi dar, invers nu.” Raționamentul părea interesant, totuşi pe oameni îi ardea să afle cum fusese anume blagoslovit bătrânul: „Vasăzică, dintre darurile primite de la Dumnezeu, care a fost cel mai prețios?” „Sănătatea!” răspunse el neşovăitor. „Deoarece nu am cunoscut niciodată, în sensul propriu, boala. Răceala e o râzgâială şi, când am avut-o, m-a oblojit de ea baba. Nu am umblat prin spitale, iar pe doctori îi prețuiesc pentru că îi tratează pe alții şi îi accept ca prieteni.” „Iar în cealaltă privință, harul cel scump care a fost?” „Credința! Ea m-a ajutat să nu disper şi să înfrâng situațiile cele mai grele, care au năvălit duium. De ar fi să pomenesc numai războiul, drăguțul; am avut parte de el din prima şi până în ultima zi, străbătând frontul de la răsărit la apus. Precum şi alte năpăstuiri, venite de la semeni. Dar nu m-au îngenuncheat, pentru că omul nu trebuie să îngenuncheze decât în fața altarului…” „Domnule Ivoreanu, ce meserie ați avut dumneavoastră?” „Una aleasă. Profesie, de fapt… Urmând pilda Învățătorului neamurilor, Domnul nostru Iisus Hristos, am fost şi eu învățător. Unul pe măsura mea. M-am străduit să le dau copiilor, şi tuturor, învățătură bună şi nu preget să le-o mai ofer celor care mi-o cer.” „Şi nouă, acum?” „Şi domniilor voastre, oricând doriți. Ce vă interesează?” „Toate: existența, lumea, dragostea, credința, universul… expuse într-o formulare esențială şi integrală.” „Îmhî! Patru oameni au umblat la esențe şi au izvodit doctrine integrale, privitoare la chestiunile enunțate. Au fost evrei. Primul dintre ei, Moise, a zis: «Totul trece prin suflet.» Al doilea, Marx: «Totul trece prin stomac.» Freud, cel de-al treilea: «Totul trece prin sex.» Şi ultimul, Einstein: «Totul e relativ.»” Mesenii căscară ochii mari şi îi rotiră de jur-împrejur. Bătrânul aista era o mină de spirit: pe femei le binedispunea, pe bărbați îi înțelepțea. Trebuie să-l dovedească în ceva. Îşi luă râvnă Damian Criva: „Domnule învățător, dar după dumneavoastră, ce e mai presus şi mai presus decât toate?” Hm! zâmbi îngăduitor nonagenarul. „La Mântuitorul Iisus Hristos a venit, tot ca dumneata aici, un învățat ca să-l ispitească – să-l prindă în cuvânt – şi l-a întrebat: Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” Se opri şi îi învălui pe convivi cu o privire blajină şi recunoscătoare. Cu zelul lor de a-l iscodi, excitat de pofta de a se distra şi de a fura învățătură, îi revigoraseră sufletul şi fantezia. Nu profita în exces de zile faste precum aceasta. E drept că sărbătorile religioase, cât şi cele laice din familie – iar clanul Ivorenilor era impresionant – se succedau la intervalele orânduite şi nu le rata, dar nu-i păreau deloc că prisosesc. Ca şi când jindul lui de petreceri ar fi fost nesecătuit. Îi uimea pe toți că manifestă atâta ardoare, mai dihai decât a tinerilor. Cum o dovedise din nou. Tudor cu Vera îl contemplară prelung. Se simțise bine bunicul; se bucurară pentru el. Ba chiar fusese mai în vervă ca altă dată, stârnit probabil de vreun motiv ascuns. Dar acum trebuiau să-şi reamintească de adevăratul sărbătorit. „Gata, să le ducem copiilor tortul!” Şi petrecerea din sufragerie se sparse, mutându-se în biroul lui Tudor unde benchetuiau cei mici. Ducu îşi primi porția de răsfăț ce i se cuvenea. Îi cântară La mulți ani!, îl fotografiară şi îl filmară, iar după consumarea artificiilor de pe tort, părinții îi reaprinseră lumânările de câte ori le pretinse, ca să trăiască euforia de a le stinge iar şi iar. „Doamne, dăruieşte-i acestui prunc sănătate tare şi ani mai îndelungați ca ai mei!” se rugă bătrânul. După care se retrase şi îşi ocupă colțul destinat din sufragerie, de la fereastră. Îşi isprăvise momentul de jubilație. Deşi nu-l uitară ele, femeile, nici acolo. Într-un răgaz prielnic, îşi află rând şi Draga, ca să schimbe cu el două vorbe de taină. „Nu ați mai venit să-l luați pe băiat de la grădiniță”, îi reproşă ea cu subînțeles. „Nu m-au mai delegat. Dar săptămâna viitoare, într-una din zile, mă voi programa cu de la mine putere.” Într-una din zile, ce mai precizare! Joi era Soborul Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil, mergea cu Tina la slujba de la Patriarhie. Luni, prea în pripă; vineri, prea târziu; marți, trei ceasuri rele. „Miercuri!” zise. „Că apoi, după Lăsatul Secului, ne supunem altor reguli.”
Soneria de la intrare clincheti imperativ, în reprize lungi.
– Bunica! sări Vera de pe scaun.
Clinchetele nu conteniră până ajunse la uşă. Deschise.
– Era descuiat, puteai să intri, îi spuse ea Tinei. Şi… nu ai chei?
– Lasă cheile! A sosit Georgia?
– Am sosit, apăru aceasta în uşa bucătăriei.
De la el, din birou, scoase capul şi Tudor ca să-i adreseze cuvintele de politețe bătrânei. Vera îi semnală, fluturând degetele, să n-o lungească.
– Tu nu vii să spui sărut mâna, Ducule?
– Sărut mâna, bunițo! se auzi băiatul din camera lui, care nu se îndură să se desprindă de calculator.
– Când iei o pauză, te aştept să purtăm o discuție, Ducu! îi zise Tina.
– Da, bunițo.
Georgia cu Vera îşi încrucişară privirile: bătrâna îl aştepta pe copil să poarte cu el o discuție!... În sufragerie, Vera trase măsuța de la fereastră mai aproape de canapea şi se aşezară, dar, luându-şi seama, se ridică degrabă pentru a-i aduce şi Tinei cafeaua. N-o mai întrebă dacă doreşte, ştia că îi place, fiindcă ar fi iritat-o din nou cu întrebarea ei. Făcu două drumuri: unul cu farfurioara şi ceşcuța bătrânei, altul cu celelalte două ceşti, pe fundul cărora mai rămăseseră câteva guri de licoare. Fu o manevră bună: bătrâna dobândi un răgaz îndestulător ca să-şi tragă sufletul după drum şi să-şi adune gândurile. Iar dacă era cumva surescitată, să se liniştească. După aparențe s-ar fi putut crede că are un parapon. Nu trebuia zgândărit, ci potolit. Pentru asta era nevoie de oarecare tact din partea celor două femei, şi mai ales a Verei, care, fiind cea tânără, era mai dornică de a-şi satisface curiozitățile şi deci predispusă la gafe. Iată cum îşi bâțâia piciorul fără astâmpăr. Se mai abține un minut şi, dacă bătrâna nu-şi dă drumul, o momeşte ea să vorbească. Georgia îşi terminase cafeaua, învârtea zațul în ceaşcă şi scruta figurile ezoterice de pe fund şi de pe margini. Era recunoscută de ghicitoare.
(…)
VIOREL DIANU