Note clasice
Liviu Franga
PHANTASIA – ÎNTRE ADEVĂR ŞI ILUZIE (I)
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Pe (cât mai) scurt posibil, despre un caz atipic, unic chiar, în experiența literară greacă din Antichitate.
Născut (în jurul anului 125 p. Chr.) pe la marginile orientale ale Imperiului Roman, în Samosata Syriei, un tânăr se pasionează de oratorie, pe care şi-o însuşeşte în şcolile de bună tradiție din zona natală, apoi în marile centre de educație oratorică din Ionia şi din Grecia europeană, în ultima petrecând două stagii, succesive, de formare. Începutul carierei de avocat şi de orator îl găseşte înapoi, în capitala Syriei, la Antiokheia, pentru câțiva ani buni. Traseul tinereții îl cheamă şi îl poartă, apoi, cu detururi neprevăzute, dinspre Orient (Syria, Palestina, Egipt, parcurse toate cu piciorul) către Occident (Rhodos, Italia, Gallia), unde peregrinează pentru alți câțiva ani buni, mereu în noi oraşe, ca orator vagant (gr. sophistes goes), deşi primise, drept recunoaştere oficială a audienței de care i se bucurau conferințele, o catedră stabilă de oratorie, subvenționată de municipalitatea unui important oraş gallo-roman. Un scurt interludiu îl aduce din nou la Antiokheia. După care urmează nu mai puțin de douăzeci de ani petrecuți la Atena, unde vagantul de odinioară, frânându-şi toate pulsiunile motrice, se dedică (speră el, definitiv) studiului sever al filosofiei, repudiind facilele arabescuri captivante ale sofisticii, ca vorbire despre şi la suprafața lucrurilor. Mutat din nou în Egipt, însă abandonând tentația peregrinărilor, după ce scrie diatribe, dialoguri şi eseuri pur filosofice, care îl plasează în clasicizata, dar mereu râvnita linie socratico-platoniciană, deja vârstnicul autor, despărțit doar prin câțiva ani de sfârşitul (poate intuit) al vieții, îşi părăseşte uneltele toate de până atunci şi evadează într-o direcție pe care probabil nimeni nu a bănuit-o.
Sofistul şi filosoful despre care a fost vorba până acum, pe nume Loukianos (Lucian), se apucă să scrie, nici mai mult nici mai puțin, decât romane. Ultimul îi apare la scurtă vreme (probabil între 178 şi 180) înainte de anul dispariției (în jurul lui 180). Cele două romane l-au ajutat să poată, împovărat acum de ani, să plece din nou. Dar doar cu mintea. Puțini greci scriitori (posibil doar străvechiul Herodot) au călătorit, până nu departe de sfârşitul vieții, mai mult ca Loukianos. Greutățile vârstei i-au mutat, însă, peregrinările din geografia reală în cea a minții. Cu ochii ei, fostul retor-filosof a străbătut necălcate teritorii şi a cunoscut noi feluri de oameni, chiar noi ființe. Altele decât cele din jur, asemenea lor, dar cu alcătuiri anapoda față de realitatea circumterestră. Dincolo de marginile văzute ale Lumii, Loukianos a intuit, descoperit şi redat, în ceea ce pare a fi fost ultima sa creație, romanul Alethes historia, „Istoria adevărată”, adevărul iluzoriu al ficțiunii pure, nedependente sub nici o formă de contingentul vizibil şi palpabil.
De foarte mulți ani, aproape un deceniu, această unică, prin factura ei, creație literară a Antichității clasice, produs – cum au vrut să arate rândurile de mai sus – al unei veritabile experiențe-limită în ordinea scrisului, a fost publicată în traducere românească. În legătură cu calitățile de marcă ale acesteia şi în conexiune cu problematica romanului, voi încerca să rețin atenția cititorului cu ocazia însemnărilor de mai jos. Deocamdată, vreau să subliniez doar faptul că o astfel de apariție a fost complet ignorată (cu atât mai de neînțeles, cu cât s-au adunat numeroşi ani de la lansarea cărții) în presa culturală şi în mediile aferente. Inexplicabil şi pentru că Loukianos ar fi putut – prin ceea ce ştim noi despre el, ca autor căutător avid al unor experiențe cultural-spirituale integral noi, dar, mai ales, prin sensurile operei, radical diferite de cele ale tradiției literare, greceşti sau latine, în adâncimea mesajului țintit spre posteritate – să stârnească, fie şi la noi, un măcar minim interes.
Cuvântul-cheie al romanului ne pare a fi – sprijinit de o ocurență remarcabilă – verbul phaino(mai), care exprima în greaca veche ideea arătării, a apariției (subliniată şi mai mult de derivatul epiphaino, de la care s-a format cunoscutul nume al apariției revelate, epiphaneia, „epifanie”), dar nu a unei apariții-arătări oarecare, şterse şi monoton-banale, ci sub o înfățişare extraordinară, în primul rând strălucitoare, pline de lumină.
Eroului-narator i se arată alte lumi, dincolo de ultimele hotare ale celei ştiute şi văzute de toți mateloții şi soldații greci la capătul locuit al țărmului Oceanului de la Soare-Apune. Pe Ocean, în el şi deasupra lui, precum şi dincolo de el, începe nu o lume nouă, ci lumi noi. Începe aventura, care poate, cu cât e mai palpitantă şi mai greu de crezut de mintea, simțurile şi experiența omenească, să domolească, dar niciodată să stingă setea greu de potolit a omului grec de a şti, de a cunoaşte, de a afla.
Acolo unde, geografic, se termină văzutul unei părți a Lumii – coloanele lui Herakles, pe locul Strâmtorii Gibraltar de azi –, începe o Altă Lume. A minții, a ceea ce îşi poate ea închipui, adică reprezenta prin imagini asemănătoare celor reale, celor adevărate (deci, verosimile), într-un cuvânt începe spectacolul imaginarului. Ca prelungire, aparent firească, a realului.
Or, puntea alunecoasă dintre real şi iluzoriul imaginar, dintre adevărul realității şi impalpabilul, doar reprezentabilul, intuibilul ficțiunii/imaginarului, este exact fantezia, phantasia în limba vechilor greci. Este, în ordine literară, cred că termenul cel mai important al familiei lexicale a verbului phaino(mai). Căci phantasia preia de la verbul-bază ideea esențială a „arătării”, a „apariției”, nu mai puțin şi conotația extrem de semnificantă a „strălucirii”, a „luminii strălucitoare”, dar îi adaugă un element de noutate: puterea seducătoare, forța irezistibilă a iluziei, pe care numai viziunile spectaculoase, jocul cosmic interior al imaginarului literaturii o poate crea şi întreține în cel ce se lasă posedat.
La marginea realului, pe muchia lui, începe spectacolul fantasticului (phantastikos). Ultimul cuvânt este, în greacă, derivatul gramatical şi produsul/efect cel mai înalt al fantazării (phantasia). Fantezia naşte fantasticul.
A dovedit-o, pentru prima oară în cultura antică pregătitoare a celei moderne, şi a trăit-o cu intensitate Loukianos, grecul syrian.
Născut (în jurul anului 125 p. Chr.) pe la marginile orientale ale Imperiului Roman, în Samosata Syriei, un tânăr se pasionează de oratorie, pe care şi-o însuşeşte în şcolile de bună tradiție din zona natală, apoi în marile centre de educație oratorică din Ionia şi din Grecia europeană, în ultima petrecând două stagii, succesive, de formare. Începutul carierei de avocat şi de orator îl găseşte înapoi, în capitala Syriei, la Antiokheia, pentru câțiva ani buni. Traseul tinereții îl cheamă şi îl poartă, apoi, cu detururi neprevăzute, dinspre Orient (Syria, Palestina, Egipt, parcurse toate cu piciorul) către Occident (Rhodos, Italia, Gallia), unde peregrinează pentru alți câțiva ani buni, mereu în noi oraşe, ca orator vagant (gr. sophistes goes), deşi primise, drept recunoaştere oficială a audienței de care i se bucurau conferințele, o catedră stabilă de oratorie, subvenționată de municipalitatea unui important oraş gallo-roman. Un scurt interludiu îl aduce din nou la Antiokheia. După care urmează nu mai puțin de douăzeci de ani petrecuți la Atena, unde vagantul de odinioară, frânându-şi toate pulsiunile motrice, se dedică (speră el, definitiv) studiului sever al filosofiei, repudiind facilele arabescuri captivante ale sofisticii, ca vorbire despre şi la suprafața lucrurilor. Mutat din nou în Egipt, însă abandonând tentația peregrinărilor, după ce scrie diatribe, dialoguri şi eseuri pur filosofice, care îl plasează în clasicizata, dar mereu râvnita linie socratico-platoniciană, deja vârstnicul autor, despărțit doar prin câțiva ani de sfârşitul (poate intuit) al vieții, îşi părăseşte uneltele toate de până atunci şi evadează într-o direcție pe care probabil nimeni nu a bănuit-o.
Sofistul şi filosoful despre care a fost vorba până acum, pe nume Loukianos (Lucian), se apucă să scrie, nici mai mult nici mai puțin, decât romane. Ultimul îi apare la scurtă vreme (probabil între 178 şi 180) înainte de anul dispariției (în jurul lui 180). Cele două romane l-au ajutat să poată, împovărat acum de ani, să plece din nou. Dar doar cu mintea. Puțini greci scriitori (posibil doar străvechiul Herodot) au călătorit, până nu departe de sfârşitul vieții, mai mult ca Loukianos. Greutățile vârstei i-au mutat, însă, peregrinările din geografia reală în cea a minții. Cu ochii ei, fostul retor-filosof a străbătut necălcate teritorii şi a cunoscut noi feluri de oameni, chiar noi ființe. Altele decât cele din jur, asemenea lor, dar cu alcătuiri anapoda față de realitatea circumterestră. Dincolo de marginile văzute ale Lumii, Loukianos a intuit, descoperit şi redat, în ceea ce pare a fi fost ultima sa creație, romanul Alethes historia, „Istoria adevărată”, adevărul iluzoriu al ficțiunii pure, nedependente sub nici o formă de contingentul vizibil şi palpabil.
De foarte mulți ani, aproape un deceniu, această unică, prin factura ei, creație literară a Antichității clasice, produs – cum au vrut să arate rândurile de mai sus – al unei veritabile experiențe-limită în ordinea scrisului, a fost publicată în traducere românească. În legătură cu calitățile de marcă ale acesteia şi în conexiune cu problematica romanului, voi încerca să rețin atenția cititorului cu ocazia însemnărilor de mai jos. Deocamdată, vreau să subliniez doar faptul că o astfel de apariție a fost complet ignorată (cu atât mai de neînțeles, cu cât s-au adunat numeroşi ani de la lansarea cărții) în presa culturală şi în mediile aferente. Inexplicabil şi pentru că Loukianos ar fi putut – prin ceea ce ştim noi despre el, ca autor căutător avid al unor experiențe cultural-spirituale integral noi, dar, mai ales, prin sensurile operei, radical diferite de cele ale tradiției literare, greceşti sau latine, în adâncimea mesajului țintit spre posteritate – să stârnească, fie şi la noi, un măcar minim interes.
Cuvântul-cheie al romanului ne pare a fi – sprijinit de o ocurență remarcabilă – verbul phaino(mai), care exprima în greaca veche ideea arătării, a apariției (subliniată şi mai mult de derivatul epiphaino, de la care s-a format cunoscutul nume al apariției revelate, epiphaneia, „epifanie”), dar nu a unei apariții-arătări oarecare, şterse şi monoton-banale, ci sub o înfățişare extraordinară, în primul rând strălucitoare, pline de lumină.
Eroului-narator i se arată alte lumi, dincolo de ultimele hotare ale celei ştiute şi văzute de toți mateloții şi soldații greci la capătul locuit al țărmului Oceanului de la Soare-Apune. Pe Ocean, în el şi deasupra lui, precum şi dincolo de el, începe nu o lume nouă, ci lumi noi. Începe aventura, care poate, cu cât e mai palpitantă şi mai greu de crezut de mintea, simțurile şi experiența omenească, să domolească, dar niciodată să stingă setea greu de potolit a omului grec de a şti, de a cunoaşte, de a afla.
Acolo unde, geografic, se termină văzutul unei părți a Lumii – coloanele lui Herakles, pe locul Strâmtorii Gibraltar de azi –, începe o Altă Lume. A minții, a ceea ce îşi poate ea închipui, adică reprezenta prin imagini asemănătoare celor reale, celor adevărate (deci, verosimile), într-un cuvânt începe spectacolul imaginarului. Ca prelungire, aparent firească, a realului.
Or, puntea alunecoasă dintre real şi iluzoriul imaginar, dintre adevărul realității şi impalpabilul, doar reprezentabilul, intuibilul ficțiunii/imaginarului, este exact fantezia, phantasia în limba vechilor greci. Este, în ordine literară, cred că termenul cel mai important al familiei lexicale a verbului phaino(mai). Căci phantasia preia de la verbul-bază ideea esențială a „arătării”, a „apariției”, nu mai puțin şi conotația extrem de semnificantă a „strălucirii”, a „luminii strălucitoare”, dar îi adaugă un element de noutate: puterea seducătoare, forța irezistibilă a iluziei, pe care numai viziunile spectaculoase, jocul cosmic interior al imaginarului literaturii o poate crea şi întreține în cel ce se lasă posedat.
La marginea realului, pe muchia lui, începe spectacolul fantasticului (phantastikos). Ultimul cuvânt este, în greacă, derivatul gramatical şi produsul/efect cel mai înalt al fantazării (phantasia). Fantezia naşte fantasticul.
A dovedit-o, pentru prima oară în cultura antică pregătitoare a celei moderne, şi a trăit-o cu intensitate Loukianos, grecul syrian.