Comentarii critice
Crina Bud
PROVOCĂRI
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Tentată să răspundă unei provocări literare, aceea de a-şi transpune romanele apărute în România într-o altă limbă şi într-o altă cultură, Felicia Mihali s-a stabilit în Canada în urmă cu opt ani. În noua ei patrie îşi continuă activitatea de jurnalist cultural conducând Terra Nova Magazine, un „webzine” dedicat artelor şi literaturii, dar, mai ales, caută soluții pentru a ieşi învingătoare din dificila confruntare cu literatura canadiană. Debutul ei în limba franceză are loc în 2002 prin traducerea romanului Țara Brânzei (apărut în română în 1999, la editura Imago). Le pays du fromage reuşeşte să atragă atenția fiind receptat: drept o surpriză, un cadou nesperat, un roman de o frumusețe frapantă din care cititorul nu poate ieşi intact şi se observă, deja de atunci, gestul critic al integrării în literatura Québec-ului printr-o repetată comparație cu Marie-Claire Blais. Urmează la aceeaşi editură, XYZ, Luc, le Chinois et moi (2004), La reine et le soldat (2005), Sweet, sweet, China (2007) şi, spre sfârşitul anului 2008, Dina.
În fiecare roman al său prozatoarea încearcă o formulă narativă nouă şi inedite artificii de articulare a textului, dar asemenea inovații nu anulează raporturile de continuitate/complementaritate dintre cele şase cărți ale Feliciei Mihali. Elementele care asigură coerența acestui univers ficțional sunt referințele autobiografice, rezonanța la sensurile istoriei, notele feministe (tot mai accentuate în timp), fascinația pentru lumea orientală, senzorialitatea şi o senzualitate dusă în unele secvențe până la un extrem erotism. Ar mai trebui adăugată o specială şi constantă alternare a observației unui real denudat de sens, secătuit, asfixiant, haotic, dezumanizat cu compensatoare descinderi în poveste – Iliada e un fel de cadru în care se dispun palimpsestic alte şi alte istorii imaginare, trecute prin filtrul lecturilor, al memoriei, al unor stampe chinezeşti ş.a.m.d.
Singurul roman lăsat în exclusivitate literaturii române, Mica Istorie (Imago, 1999), are meritul de a institui o viziune, bazată pe decuparea contextului, a elementelor databile şi pe pătrunderea dincolo de scena marii istorii pentru a consemna, adesea parabolic, istoria măruntă a fricii, a iubirii, a inocenței, a bolii, a credinței, a morții.
Țara brânzei şi Regina şi soldatul sunt două ipostazieri ale unei astfel de concepții. Primul e un roman al pustiirii, al golului, e povestea unui naufragiu existențial şi moral al unei tinere din România postceauşistă. Fără a face vreo referire concretă la acest fundal istoric, autoarea reuşeşte să-i redea degringolada, să surprindă rătăcirea unor indivizi care nu ştiu ce să facă cu libertatea lor după un lung prizonierat. Susținută de un ton dezabuzat, de o atitudine cinică, această narațiune la persoana întâi are curajul de a demola miturile unei culturi şi ale unei istorii. Perspectiva este una interiorizată, eroina declarându-se de la început surdă, mută, oarbă, dar ştie să miroase anulând, deci, orice distanță dintre sine şi lume. Ce instituie acest act civilizator à rebours, săvârşit de un Robinson feminin? – imaginea unei lumi moarte care se opune prăfuitului mit al satului generator de eternitate şi tuturor clişeelor cu pretenție de valoare: iubirea poate fi cel mult instinct, în rest se reduce la acuplări mecanice soldate cu sarcini nedorite, maternitatea nu are nimic din simbolistica sublimă, e pură obişnuință ori fatalitate, tradiția îşi exhibă inutilitatea în perdelele şi albiturile mâncate de molii, iar cărțile, narcoticul perioadei comuniste, devin un fel de mormânt pentru autorii lor. Salvarea vine din poveste, ea va umple golurile de memorie şi va face suportabilă constatarea: „Dacă aş fi acceptat mirosul de brânză totul ar fi fost altfel.”
Cum altfel? – scriitoarea oferă un posibil răspuns în Regina şi soldatul. Imaginarului pustiirii şi al singurătății îi corespunde unul al prea plinului senzorial şi al experienței, îmbogățitoare aici, a alterității. Având ca pretext evenimentele de la 11 septembrie şi războiul din Irak, meditând asupra mecanismelor puterii şi asupra tiraniei democrației, romanul–parabolă are în centru povestea de iubire dintre bătrâna regină Sisyggambris, – mama regelui persan Darius, dar şi mamă adoptivă a celui care i-a învins fiul, Alexandru cel Mare – şi un tânăr soldat grec. Este vorba de o întâlnire inițiatică între mica şi marea istorie, între Occident şi Orient, între vârste, între civilizații şi limbaje diferite, relatată de o naratoare în chip de inepuizabilă Şeherezadă.
Un alt tandem romanesc insistă tocmai pe dificultățile întâlnirii dintre culturi. Eu, Luca şi chinezul notează cu grabă şi concizie jurnalistică anomaliile unei societăți româneşti postdecembriste aşa cum transpar ele în redacția unui ziar şi prezintă într-un ritm mai calm trista poveste de cunoaştere (deşi s-ar fi vrut de iubire) dintre o ziaristă româncă şi un medic chinez. Eşecul previzibil al relației se datorează distanței insurmontabile dintre cuvintele limbii române şi cele ale limbii chineze, dintre felurile de a înțelege viața şi lumea cuprinse în unele şi în celelalte. Limba franceză care încearcă medierea nu face decât să evidențieze diferențele şi esențialul rămâne nerostit. Micul roman va primi o replică mult mai consistentă în Sweet, sweet, China. Cele zece luni petrecute de autoare în China pentru a preda limba franceză unor chinezi pretendenți la emigrare în Canada vor da naştere unei cărți greu de definit în care se întretaie realul cu fantasticul, trecutul cu prezentul, fotografia cu evocarea, jurnalul cu mitul, convenția literară cu mărturisirea fără precauții sau prejudecăți. China cea fără timp, insondabilă ca un abis, e cu fascinație sugerată, dar ei îi corespunde o Chină contemporană copleşită de probleme a căror înregistrare declanşează interesante raportări la România şi la dificultățile ei de a găsi nordul după căderea comunismului. Deloc indulgentă se dovedeşte scriitoarea şi în ceea ce priveşte proiecțiile utopice asupra emigrării în Canada.
Dina, ultimul roman, pare o sinteză, un punct de sosire al tuturor căutărilor literare şi identitare ale Feliciei Mihali. Proba funcției unificatoare a acestui roman-confesiune (deşi, din rațiuni comerciale, editura canadiană insistă a-l prezenta ca pe un thriller) este compoziția: şapte capitole corespunzând fiecare unei zile a săptămânii. E romanul facerii unei lumi şi a unei identități cu prețul morții alteia. Naratoarea, româncă stabilită în Canada, profesoară de franceză, îşi pregăteşte cea de-a 40 -a aniversare când află de la mama rămasă într-un îndepărtat sat românesc că prietena ei din copilărie, Dina, a murit. Timp de şapte zile încearcă prin telefon să afle amănunte ale neaşteptatei dispariții. Cum acestea întârzie, naratoarea devine detectiv prin propria memorie căutând cauze pentru ceea ce pare a fi o crimă.
Aparținând unei familii „fără poveşti”, atrăgând violența celorlalți prin matura ei cumințenie, citind cu nesaț cele mai variate cărți, trăind în timpul războiului din Iugoslavia o violentă poveste de dragoste cu un vameş sârb, căsătorindu-se cu un inginer care să-i asigure un apartament într-o margine de Bucureşti, Dina alege într-un final… sinuciderea. Felicia Mihali insistă să ofere o cheie de interpretare: „Pauvre Dina! Comme tout petit peuple qui a vécu longtemps sous la domination d’un grand pouvoir, Dina s’est écroulée après avoir gagné sa libération totale. Elle ne savait plus jouir du bonheur de faire à sa tête.” E aici, în această imposibilitate de administrare sau chiar de simplă acceptare a libertății, explicația separării autoarei de țara sa de origine.
Privit sub acest unghi Dina este un roman-răfuială în măsura în care e şi un roman-împăcare. În primul rând e o revoltă împotriva unui popor care nu are antene decât pentru catastrofe, care îşi aranjează existența în jurul morții. A considera un bun motiv de a rămâne în viață faptul că un mort are nevoie de tine şi de gesturile tale ritualice şi după dispariția lui înseamnă o pervertire inacceptabilă a ideii de viață, aşa cum inacceptabilă apare progresiva acomodare a copiilor cu reprezentările morții: „On nous exposait tellement aux cadavres, on devait si longuement vivre en leur compagnie qu’on s’habituait peu à peu à l’idée que se n’était que ça, la vie!”
E apoi o înverşunare în a denunța ceea ce cu un clişeu s-ar putea numi condiția femeii. Romanul intentează un proces unei societăți care, prin tradiție abrutizează femeia transformând-o într-o subspecie umană la dispoziția stăpânului – bărbatul, iar vârtejul sistemelor sociale (comunism – capitalism sălbatic) nu face decât să-i accentueze prizonieratul: „Car, où aller?”. Dincolo de militantismul feminist cu inerentu-i tezism, atunci când orice tentație a demonstrației e abandonată secvențele, redau vibrant tragismul unor existențe eşuate în inutil: „Les femmes sont fortes, indécemment fortes devant la mort de leurs enfants.” sau „Une fois libérées de la tutele de leur mari où de leur belle-mère, les vieilles femmes se cosacrent finalement à une vie d’oisiveté ou d’ivrognerie ş…ț leurs membres sont fatigués, leur énergie nourricière s’est tarie, leur instinct maternel est entré en hibernation ou s’est reconverti en égoïsme et en indifférence.”
Nu în ultimul rând este vorba de o răfuială cu un context istoric aberant mergând de la absurditatea comunismului şi deruta ce i-a urmat şi până la cea a războiului din Iugoslavia, care tulbură o dată în plus România cea cu reputație şi viitor minabile. Ceea ce e riscant (prozatoarea îşi asumă acest risc) este inevitabila „trădare” din actul de traducere a lumii est-europene, româneşti în mod special, pentru cititorul canadian. Experiența de jurnalistă o ajută să facă o corectă translație, dar schematizările asupra istoriei ori psihologiei unei nații sunt de neocolit într-un asemenea demers, le contrabalansează însă dramatismul unor destine prinse în capcanele unei istorii aiuritoare, autenticitatea confesiunii şi talentul narativ. E şi mânie şi tandrețe (repede cenzurată) şi cinism şi nostalgie în Dina. După ani în care amintirile au fost exilate căci „supraviețuirea” în noua țară depindea de o „luptă rațională împotriva fantomelor trecutului” ele se întorc mai tulburătoare ca oricând, făcând un nod necesar între trecut şi prezent, între cele două lumi cărora, totuşi, scriitoarea le aparține.
Ca toate celelalte cărți ale Feliciei Mihali şi aceasta din urmă e un manual de salvare, o salvare care implică dispariția unui univers numit generic Dina: „ Je vis avec la mort de tout le village, de tout les gens qui ont croisé mon chemin depuis mon enfance ş…ț Je vois l’anéantissement de cet espace, le gouffre qui se creuse pour l’enterrer à tout jamais, sans survivants.”
Cum plecarea în Canada era explicată prin dorința de a răspunde unei provocări literare, rămâne de văzut dacă Felicia Mihali o va accepta şi pe aceea inversă – de a-şi transpune ultimele trei romane în limba română. Cu atât mai mult cu cât una din interogațiile majore ale scriitoarei este: „Si mon amie s’interrogeait sur sa place physique dans cette nouvelle vie, moi je me questionne sur la langue dans laquelle je doit nommer les choses autour de moi. Comment définir, dans quel alphabet rédiger tout ce qui surgit de la profondeur de mon âme et qui aspire secrètement à prendre forme en ce monde?”
Crina Bud
În fiecare roman al său prozatoarea încearcă o formulă narativă nouă şi inedite artificii de articulare a textului, dar asemenea inovații nu anulează raporturile de continuitate/complementaritate dintre cele şase cărți ale Feliciei Mihali. Elementele care asigură coerența acestui univers ficțional sunt referințele autobiografice, rezonanța la sensurile istoriei, notele feministe (tot mai accentuate în timp), fascinația pentru lumea orientală, senzorialitatea şi o senzualitate dusă în unele secvențe până la un extrem erotism. Ar mai trebui adăugată o specială şi constantă alternare a observației unui real denudat de sens, secătuit, asfixiant, haotic, dezumanizat cu compensatoare descinderi în poveste – Iliada e un fel de cadru în care se dispun palimpsestic alte şi alte istorii imaginare, trecute prin filtrul lecturilor, al memoriei, al unor stampe chinezeşti ş.a.m.d.
Singurul roman lăsat în exclusivitate literaturii române, Mica Istorie (Imago, 1999), are meritul de a institui o viziune, bazată pe decuparea contextului, a elementelor databile şi pe pătrunderea dincolo de scena marii istorii pentru a consemna, adesea parabolic, istoria măruntă a fricii, a iubirii, a inocenței, a bolii, a credinței, a morții.
Țara brânzei şi Regina şi soldatul sunt două ipostazieri ale unei astfel de concepții. Primul e un roman al pustiirii, al golului, e povestea unui naufragiu existențial şi moral al unei tinere din România postceauşistă. Fără a face vreo referire concretă la acest fundal istoric, autoarea reuşeşte să-i redea degringolada, să surprindă rătăcirea unor indivizi care nu ştiu ce să facă cu libertatea lor după un lung prizonierat. Susținută de un ton dezabuzat, de o atitudine cinică, această narațiune la persoana întâi are curajul de a demola miturile unei culturi şi ale unei istorii. Perspectiva este una interiorizată, eroina declarându-se de la început surdă, mută, oarbă, dar ştie să miroase anulând, deci, orice distanță dintre sine şi lume. Ce instituie acest act civilizator à rebours, săvârşit de un Robinson feminin? – imaginea unei lumi moarte care se opune prăfuitului mit al satului generator de eternitate şi tuturor clişeelor cu pretenție de valoare: iubirea poate fi cel mult instinct, în rest se reduce la acuplări mecanice soldate cu sarcini nedorite, maternitatea nu are nimic din simbolistica sublimă, e pură obişnuință ori fatalitate, tradiția îşi exhibă inutilitatea în perdelele şi albiturile mâncate de molii, iar cărțile, narcoticul perioadei comuniste, devin un fel de mormânt pentru autorii lor. Salvarea vine din poveste, ea va umple golurile de memorie şi va face suportabilă constatarea: „Dacă aş fi acceptat mirosul de brânză totul ar fi fost altfel.”
Cum altfel? – scriitoarea oferă un posibil răspuns în Regina şi soldatul. Imaginarului pustiirii şi al singurătății îi corespunde unul al prea plinului senzorial şi al experienței, îmbogățitoare aici, a alterității. Având ca pretext evenimentele de la 11 septembrie şi războiul din Irak, meditând asupra mecanismelor puterii şi asupra tiraniei democrației, romanul–parabolă are în centru povestea de iubire dintre bătrâna regină Sisyggambris, – mama regelui persan Darius, dar şi mamă adoptivă a celui care i-a învins fiul, Alexandru cel Mare – şi un tânăr soldat grec. Este vorba de o întâlnire inițiatică între mica şi marea istorie, între Occident şi Orient, între vârste, între civilizații şi limbaje diferite, relatată de o naratoare în chip de inepuizabilă Şeherezadă.
Un alt tandem romanesc insistă tocmai pe dificultățile întâlnirii dintre culturi. Eu, Luca şi chinezul notează cu grabă şi concizie jurnalistică anomaliile unei societăți româneşti postdecembriste aşa cum transpar ele în redacția unui ziar şi prezintă într-un ritm mai calm trista poveste de cunoaştere (deşi s-ar fi vrut de iubire) dintre o ziaristă româncă şi un medic chinez. Eşecul previzibil al relației se datorează distanței insurmontabile dintre cuvintele limbii române şi cele ale limbii chineze, dintre felurile de a înțelege viața şi lumea cuprinse în unele şi în celelalte. Limba franceză care încearcă medierea nu face decât să evidențieze diferențele şi esențialul rămâne nerostit. Micul roman va primi o replică mult mai consistentă în Sweet, sweet, China. Cele zece luni petrecute de autoare în China pentru a preda limba franceză unor chinezi pretendenți la emigrare în Canada vor da naştere unei cărți greu de definit în care se întretaie realul cu fantasticul, trecutul cu prezentul, fotografia cu evocarea, jurnalul cu mitul, convenția literară cu mărturisirea fără precauții sau prejudecăți. China cea fără timp, insondabilă ca un abis, e cu fascinație sugerată, dar ei îi corespunde o Chină contemporană copleşită de probleme a căror înregistrare declanşează interesante raportări la România şi la dificultățile ei de a găsi nordul după căderea comunismului. Deloc indulgentă se dovedeşte scriitoarea şi în ceea ce priveşte proiecțiile utopice asupra emigrării în Canada.
Dina, ultimul roman, pare o sinteză, un punct de sosire al tuturor căutărilor literare şi identitare ale Feliciei Mihali. Proba funcției unificatoare a acestui roman-confesiune (deşi, din rațiuni comerciale, editura canadiană insistă a-l prezenta ca pe un thriller) este compoziția: şapte capitole corespunzând fiecare unei zile a săptămânii. E romanul facerii unei lumi şi a unei identități cu prețul morții alteia. Naratoarea, româncă stabilită în Canada, profesoară de franceză, îşi pregăteşte cea de-a 40 -a aniversare când află de la mama rămasă într-un îndepărtat sat românesc că prietena ei din copilărie, Dina, a murit. Timp de şapte zile încearcă prin telefon să afle amănunte ale neaşteptatei dispariții. Cum acestea întârzie, naratoarea devine detectiv prin propria memorie căutând cauze pentru ceea ce pare a fi o crimă.
Aparținând unei familii „fără poveşti”, atrăgând violența celorlalți prin matura ei cumințenie, citind cu nesaț cele mai variate cărți, trăind în timpul războiului din Iugoslavia o violentă poveste de dragoste cu un vameş sârb, căsătorindu-se cu un inginer care să-i asigure un apartament într-o margine de Bucureşti, Dina alege într-un final… sinuciderea. Felicia Mihali insistă să ofere o cheie de interpretare: „Pauvre Dina! Comme tout petit peuple qui a vécu longtemps sous la domination d’un grand pouvoir, Dina s’est écroulée après avoir gagné sa libération totale. Elle ne savait plus jouir du bonheur de faire à sa tête.” E aici, în această imposibilitate de administrare sau chiar de simplă acceptare a libertății, explicația separării autoarei de țara sa de origine.
Privit sub acest unghi Dina este un roman-răfuială în măsura în care e şi un roman-împăcare. În primul rând e o revoltă împotriva unui popor care nu are antene decât pentru catastrofe, care îşi aranjează existența în jurul morții. A considera un bun motiv de a rămâne în viață faptul că un mort are nevoie de tine şi de gesturile tale ritualice şi după dispariția lui înseamnă o pervertire inacceptabilă a ideii de viață, aşa cum inacceptabilă apare progresiva acomodare a copiilor cu reprezentările morții: „On nous exposait tellement aux cadavres, on devait si longuement vivre en leur compagnie qu’on s’habituait peu à peu à l’idée que se n’était que ça, la vie!”
E apoi o înverşunare în a denunța ceea ce cu un clişeu s-ar putea numi condiția femeii. Romanul intentează un proces unei societăți care, prin tradiție abrutizează femeia transformând-o într-o subspecie umană la dispoziția stăpânului – bărbatul, iar vârtejul sistemelor sociale (comunism – capitalism sălbatic) nu face decât să-i accentueze prizonieratul: „Car, où aller?”. Dincolo de militantismul feminist cu inerentu-i tezism, atunci când orice tentație a demonstrației e abandonată secvențele, redau vibrant tragismul unor existențe eşuate în inutil: „Les femmes sont fortes, indécemment fortes devant la mort de leurs enfants.” sau „Une fois libérées de la tutele de leur mari où de leur belle-mère, les vieilles femmes se cosacrent finalement à une vie d’oisiveté ou d’ivrognerie ş…ț leurs membres sont fatigués, leur énergie nourricière s’est tarie, leur instinct maternel est entré en hibernation ou s’est reconverti en égoïsme et en indifférence.”
Nu în ultimul rând este vorba de o răfuială cu un context istoric aberant mergând de la absurditatea comunismului şi deruta ce i-a urmat şi până la cea a războiului din Iugoslavia, care tulbură o dată în plus România cea cu reputație şi viitor minabile. Ceea ce e riscant (prozatoarea îşi asumă acest risc) este inevitabila „trădare” din actul de traducere a lumii est-europene, româneşti în mod special, pentru cititorul canadian. Experiența de jurnalistă o ajută să facă o corectă translație, dar schematizările asupra istoriei ori psihologiei unei nații sunt de neocolit într-un asemenea demers, le contrabalansează însă dramatismul unor destine prinse în capcanele unei istorii aiuritoare, autenticitatea confesiunii şi talentul narativ. E şi mânie şi tandrețe (repede cenzurată) şi cinism şi nostalgie în Dina. După ani în care amintirile au fost exilate căci „supraviețuirea” în noua țară depindea de o „luptă rațională împotriva fantomelor trecutului” ele se întorc mai tulburătoare ca oricând, făcând un nod necesar între trecut şi prezent, între cele două lumi cărora, totuşi, scriitoarea le aparține.
Ca toate celelalte cărți ale Feliciei Mihali şi aceasta din urmă e un manual de salvare, o salvare care implică dispariția unui univers numit generic Dina: „ Je vis avec la mort de tout le village, de tout les gens qui ont croisé mon chemin depuis mon enfance ş…ț Je vois l’anéantissement de cet espace, le gouffre qui se creuse pour l’enterrer à tout jamais, sans survivants.”
Cum plecarea în Canada era explicată prin dorința de a răspunde unei provocări literare, rămâne de văzut dacă Felicia Mihali o va accepta şi pe aceea inversă – de a-şi transpune ultimele trei romane în limba română. Cu atât mai mult cu cât una din interogațiile majore ale scriitoarei este: „Si mon amie s’interrogeait sur sa place physique dans cette nouvelle vie, moi je me questionne sur la langue dans laquelle je doit nommer les choses autour de moi. Comment définir, dans quel alphabet rédiger tout ce qui surgit de la profondeur de mon âme et qui aspire secrètement à prendre forme en ce monde?”
Crina Bud