Comentarii critice
Maria Vaida
FEERIA INOCENȚILOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
„Corelația dintre poezie şi joc nu se referă numai la forma exterioară a vorbirii. Ea reiese în mod la fel de esențial cu referire la formele imaginației, la motivele ei şi la înveşmântarea lor în expresie.”(Johan Huizinga, Homo ludens)
Cel mai bun exemplu în sensul unui succes postum, în cazul scriitorului Gheorghe Pituț, îl reprezintă volumul de versuri pentru copii intitulat Călătorie în Uriaş,1 carte în care autorul mizează pe acel tip de înțelegere profundă, bazată pe intuiție, aceea pe care numai vârsta inocenței o poate oferi. Poetul a publicat primul poem în timpul vieții, în revista Luceafărul,2 fiind inclus ulterior în volumul postum, apărut fără ilustrații. “Cititori extrem de pretențioşi, copiii îşi selectează cărțile. Selecția aceasta, decisivă, are loc după selecția făcută de editor, de părinți şi de educatori. Criteriile ei sunt totdeauna, conştient sau nu, criterii artistice. Versurile preferate, eroii romanelor preferate influențează sigur şi profund caracterele micilor cititori. Adeseori, copiii găsesc asemenea versuri şi asemenea eroi în cărțile tipărite pentru cei mari. În privința aceasta, granița de vârstă a literaturilor se dovedeşte a fi extrem de elastică, oricât ne-am strădui să-i marcăm bornele. În egală măsură, cărțile neizbutite, purtând firma editurilor pentru copii, pot lăsa indiferenți sau pot plictisi copiii cărora le sunt recomandate, oricât de călduroasă ar fi recomandarea”.3
Dacă Alice, eroina din cunoscuta poveste, poate să călătorească prin lumea ei de minuni, să trăiască în ea şi să îşi facă prieteni, atunci orice devine posibil, iar imaginația copiilor poate să treacă dincolo de limitele impuse de lumea adulților. După modelul basmului Alice în Țara minunilor scris de Lewis Carroll, şi în volumul lui Pituț, întâmplările fantastice în care este implicat copilul se petrec sub semnul visului, al zborului, al metamorfozelor. Principiul se dovedeşte a fi constructiv şi în cazul poeziilor pentru copii scrise de Gheorghe Pituț, al căror erou realizează o călătorie în corpul unui Uriaş, văzut ca o punte de legătură între teluric şi celest. Adresat micilor cititori, volumul este situat sub semnul ludicului. Apare postum şi cuprinde, în cele cincizeci şi cinci de pagini, trei poeme de mari dimensiuni, având drept temă geneza. Cele trei poeme sunt: Primul alfabet sau Călătorie în Uriaş, Poemele cu urşimanii din Carpați, şi Geneză sau Cele douăsprezece poeme ale gigantului ou.
Minunata lume fabuloasă în care micuța Alice ajunge reprezintă visul oricărui copil care a ascultat povestea, dorindu-şi să trăiască, asemenea acestei fetițe, un şir de întâmplări fantastice. Este şi cazul copilului din poemul lui Pituț, care porneşte la drum într-o călătorie inițiatică, prin corpul Uriaşului, descoperind lumea în structura ei binară: celestul şi teluricul. Compoziția poemului Călătorie în Uriaş, se construieşte pe motivul ludicului şi Pituț aşază versurile într-o structură care prefigurează literele alfabetului. Fiecare poem începe cu o literă, urmând în ordine alfabetică, pe câte o pagină, până la douăzeci şi cinci. Fiecare pagină are litera inițială a primului cuvânt scrisă cu bold, la începutul poeziei, după următorul model: Am pus piciorul în pământ / la margine de somn şi viață / nehotărât şi aiurând / când zorii m-au izbit în față4. Catrenul acesta deschide poezia dedicată literei A. Să urmărim şi altă literă: Hotar nu mai văzui atunci / dorinței mele de-a zbura/ cu stolu-naripat de prunci / care lăsau pe fruntea mea// un nimb extatic de culori / din mii de sunete țesut / şi coridoare de candori / în care să mă pierd am vrut; aceste versuri aparțin literei H.5 Poeziile sunt alcătuite din câte patru catrene, având rimă încrucişată şi măsura formată din opt silabe, cu excepția poemelor corespunzătoare literelor F şi O, în care măsura versurilor este de şase silabe, conferind un ritm mai alert discursului liric. Piciorul metric bisilabic şi un ritm iambic completează muzicalitatea poemelor, care devin cantabile şi uşor de memorat. Presupunând că ortografierea cu majuscule a primei litere din cuvânt poate fi semnul unui joc enigmistic, am încercat descifrarea acestuia, dar nu am descoperit o altă taină decât ordinea alfabetică. E posibil să nu ne fi străduit îndeajuns, ori ne-a lipsit intuiția copilăriei, dacă ne gândim la afirmațiile criticului Aurel Martin: „Copilul, aş zice, are o mitologie a lui. Obiectele din jur sunt personificate, între ele şi universul micro şi macrocosmic se stabilesc raporturi de confraternitate sau adversitate, dialoghează cu ele, li se substituie, le modifică după plac funcția, rostul sau esența, ca un demiurg.”6
Poemul, dedicat de autorul nostru literei A, deschide o poartă spre zorii dimineții prin care se întrezăreşte naşterea copilului; imaginea creată de autor este diafană şi feerică; ea configurează un topos edenic: „Prin roua ierbii fericit / fugeam să mă-ntâlnesc cu mine / şi doar o dată am privit / casa-mi ascunsă de coline”. 7 Călătoria ființei nou-născute se face peste „cinci mii de dealuri”, dar în drumul său, copilul este însoțit de „doi fagi / plângând un plâns demult pierdut / să ne întoarcem la cei dragi”. Cei doi fagi care doresc să se întoarcă la cei dragi sunt simbolul celor doi frați mai mari ai poetului care au murit la frageda vârstă de trei ani (Niculae, născut în 1930 şi Traian, născut în 1933, ambii decedați). În final, „fantasma fagilor / intra-n pământ”ca dovadă că spiritele morților se reîntorc în lumea umbrelor din casa morților, iar copilul, eliberat, porneşte într-o aventură a cunoaşterii, pe care Pituț o prezintă în manieră expansiv-expresionistă: „Bolnav de spații uriaşe / toți porii-mi erau ochi şi guri / de-o parte argintau oraşe / de alta arămeau păduri;8 sugerând curiozitatea nestinsă şi setea de cunoaştere specifice universului infantil.
Considerăm că această călătorie în Uriaş devine sinonimă cu Marea Călătorie, văzută de poet ca un joc de copii, pe care putem să-l numim de-a alfabetul, deoarece inițierea parcurge paşii literelor din alfabet. Versurile care relevă ideea aceasta sunt: „de sete şi singurătate / m-am aplecat să sap în lut / un adăpost-izvor-cetate-/ sub arşiță- un unic scut”.9 Călătoria în vis permite aici accesul la „cerul din antichitate”, în sensul reîntoarcerii în timpurile vechi, în anistorie, eul liric păstrând o vagă legătură cu lumea concretă: „iar eu visam să mă deştept / din patul dus pe roți dințate.” Metafora „patul dus pe roți dințate” sugerează o imagine a ceremonialului funerar, obişnuit în lumea veche, dar frecvent întâlnit şi în tradițiile arhaice din zona rurală a depresiunii Beiuşului, locul originar al poetului nostru. Trezirea din primul vis aduce cu sine starea de exacerbare a simțurilor şi de contaminare a universului cu aspectele acestei stări euforice. De remarcat este faptul că întreaga ființă a eului liric se concentrează în privire, motiv recurent în poezia lui Pituț, nu doar în acest poem. Semnificația acestui motiv este cunoaşterea nemijlocită. După ivirea pe lume în spațiul teluric (identificabil prin elementele aparținătoare acestui câmp lexico-semantic: dealuri, câmpii, fagi, păduri, lut, izvor, cetate, frunză, floare), eul liric hiperbolizat înzestrează universul cosmic cu evanescența sa, trezirea din vis presupunând alunecarea în altul, autorul creând astfel un cronotop al visului din vis: „Când m-am trezit, dorința mea / de mult ce se copilărise / pe coama codrilor trăgea / cu trupul meu un nor de vise.” Eul liric multiplu devine în felul acesta un soi de hyperion (cel care merge pe deasupra), o ființă zburătoare, angelică, ce poartă cu sine norul de vise ale celeilalte ființe inocente: copilul. Spațiul cosmic se configurează ca un topos al concretului, imaginat în preziua genezei, când noaptea se înstăpânea peste lume, iar stelele erau singurele lumini din ceruri. Imaginea creată de Pituț este emblematică: „Ci fulgere arau pe cer / şi se vedea sub brazda lor / cum surzi dragoni de foc şi fier / muşcau din carnea stelelor.” Surzii dragoni care muşcau din trupurile ființelor stelare sunt simboluri ale imaginarului poetic la Gheorghe Pituț, care consideră noaptea o mare mamă; de aici, accesul spre lumina solară se poate realiza printr-o scară la care cioplesc „armate visătoare”. Palatul, bolțile, scara, zeul sunt elemente aparținând artelor plastice, mai degrabă arhitecturale, prin care este imaginat universul cosmic, bine structurat în celesta-i arhitectură. Prezența acestor elemente arhitecturale, deci create de o mână de om/zeu ne îndreptățeşte să credem că zborul cosmic al ființei angelice se dirijează iarăşi înspre teluric, prin „alunecare pe curcubeu”: „Dar cred că nici n-am apucat / să rup o frunză ori o floare / când bărăganul răsturnat / mi-alunecă de sub picioare.”10 În fața acestei situații, se vede pădurea fugind, câmpul rămâne un gol nemăsurat, astfel că spațiul infinit dobândeşte inconsistența golului, a vidului. Ajuns în acest spațiu increat, eul liric încearcă o resemantizare a universului prin imagini (un atribut esențial al picturii, al artelor vizuale în general): „şi-n câmpul gol nemăsurat / plantam privelişti de aiurea”, dobândind ipostaza unui demiurg. Noul spațiu creat de îngerul demiurg este de o frumusețe aparte, primind câteva din atributele teluricului, sugerate de cuvintele: ploaia, curcubeul, pădurea, câmpul, priveliştile. Eul liric stăpâneşte acum un spațiu colorat în verde (marea verde de trifoi), peste care străluceşte soarele, sfredelind cu razele sale ca nişte burghie frunzele moi (care nu pot avea decât culoarea verde, ca semn al teluricului), dar şi tâmplele copilului rătăcit prin aer, în „liniştea universală”. Era unica ființă din universul nou-creat, stăpânul peste lumea pe care a creat-o prin imaginația sa de natură onirică, în care simte că apare brusc, un turn de carne, în formă de U, cu uşa de dimensiuni uriaşe, „cât o catedrală”. Uriaşul apare din aer, din neant, statura sa impunătoare depăşeşte înălțimea norilor, iar prin mijlocul său trece tunelul timpului. Drumul spre o altă călătorie este deschis tocmai de acest tunel, copilul identificând turnul drept talpa unui Uriaş. Autorul introduce aici un element al propriei biografii: „emoția că s-ar putea / să intru (cum aş fi râvnit / în ființa tatei când dormea, / prin pieptul larg descoperit) / mi-a dat un brânci.”11 Curiozitatea copilului decide itinerariul unei noi călătorii. Spre deosebire de Alice, eroul acestei călătorii nu coboară spre altă lume, ci este ridicat către ea de ființele unei faune fabuloase, „vulturii mari cu ochi geroşi”. Spațiul oniric este populat cu floră şi faună mirifice. Eul său devine identic soarelui, care nu mai răsărea pe cer, după obicei, ci „răsărea-n privirea mea.”; acea privire interioară atât de necesară pentru găsirea sinelui. Prin puterile sale demiurgice, ființa angelică poate să poruncescă celor mai înspăimântătoare fiare: pantere, tigri, lei, lupi, pitoni. Conştientizând puterea ce i-a fost hărăzită, sufletul candid al acestei ființei este stăpânit de o stare de beatitudine: „Eram acum / mai fericit ca orişicând, / căci flori mi se-aşterneau în drum / iar ce făceam, făceam visând.”12 Motivul vieții ca vis apare clar conturat în această secvență lirică. Fericirea copilului devine rege peste universul visului, în care el, Făt-Frumos, zboară prin aerul de aur peste munții de argint în căutarea timpului . „Unde-alergi, copile, / întrebam atunci- /merg să caut zile / fericirii, lungi!”.13
În această etapă a călătoriei observăm că ritmul versului se schimbă, devenind mai alert, sugerând graba cu care eroul se duce în căutarea fericirii, până la castelul „alb, rotund, de os”, urmându-şi drumul prin corpul Uriaşului venit din altă stea. Aici copilul poposeşte în „marele palat”, admirând trecutul şi ascultând „glasuri dulci de la nadir”. Pământul devenise o stea transparentă, un ochi râzând veghea pe firmament, din acesta țâşneau „columbe sidefii” care ascundeau sub aripi copiii „cu ochii reci ca un concept.” Spațiul sideral este populat cu copiii îngeri, ascunşi sub aripi de porumbei. Ochiul care veghează pe firmamentul ceresc este acum simbol creştin, sugerând divinitatea şi omnisciența copilului demiug. Aici, în nemărginirea infinitului, eroul zboară alături de stolurile înaripate de prunci, trăind fericirea sub forma unei feerii: „ Hotar nu mai văzui atunci / dorinței mele de-a zbura / cu stolu-naripat de prunci / care lăsau pe fruntea mea // un nimb extatic de culori / din mii de sunete țesut / şi coridoare de candori / în care să mă pierd am vrut”. Ideea culorilor țesute din sunete aduce în discuție teoria fractaliilor, care funcționează perfect în virtual. În toposul acesta privilegiat şi sacru, zborul gândului ia forme conceptuale de pasăre, înger, nălucă, iar timpul s-a oprit, egal cu sine însuşi, eroul dobândind acces la timpul mitic.
Călătoria în astfel de spațiu oferă eroului prilejul de a opri timpul, dar de undeva, „dintr-un cer de peruzea / privirea tatei mă văzu”. Întâlnirea fiului cu Tatăl este cauza unui „dor adânc”, răscolitor. Se pare că eroul a sosit în Valea Plângerii. Autorul face aici o corelație cu basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte, prin motivele dorului, al timpului reversibil, al Văii Plângerii. Plutind ca o scândură pe valuri, copilul călătoreşte precum sufletele morților pe apa Styxului, dorind să se trezească dimineața, la cântatul cocoşului, lângă părinți. Somnul cel mai lung, moartea, aduce cu sine uitarea, iar eroul este cuprins de jale, singura care-l poate smulge din starea de lentoare, încercând să iasă la malul acestui fluviu de sânge învolburat. Malurile fluviului Kokytos pe care plutea copilul aveau boturi de câine, iar alături, pe țărm, se scăldau fecioare păzite de câinele Cerber. Timpul în regres, îi permite eroului să meargă pe apă la pas, precum Isus în scrierile creştine.
Autorul face o incursiune prin mitologia românească ori universală, abordând miturile umanității referitoare la călătorie. În Valea Plângerii, eroul constată că îngerii plângeau, dintr-o cauză ce i se părea cel puțin ciudată: „dar nu plângeau de starea mea / căci ei tânjeau să fie-Eu / când toată ființa mea râvnea / a fi ca ei, a fi chiar zeu.”14 Motivul metamorfozelor este şi el foarte vechi în literatura universală, fiind întâlnit şi la Homer în Odiseea. Introducerea lui în structura compozițională a poemului accentuează, în opinia noastră, aspirațiile ființei umane de a dobândi accesul la eternitate, la absolut. După ce le dă să bea apa (sânge) de culoarea vieții din râu, aceştia se metamorfozează în lunci de grâu, în timp ce atingerea lor angelică îi dă eroului o forță nemaicunoscută, părând că ar fi înviat din morți. Mitologia cristică are aici o pregnanță uşor recognoscibilă: în credința populară, bobul de grâu păstrează chipul lui Isus, apa vieții este însuşi sângele Mântuitorului. Forța eroului este acum atât de mare, încât leul din Nemeea părea „un țânc pe lângă mine”, aşa că porneşte mai departe, ca orice bărbat, în căutarea femeii, după ce şi-a făcut arcuri şi săgeți, similare cu ale daco-geților. În drum se miră de stâlpul care trece peste zenit şi adună la poala lui nebunii, trece pe lângă doi munți care se bat în capete (ca în basmele româneşti). În călătoria sa inițiatică, eroul se întâlneşte cu un satir, care ține morțiş să-i arate ielele: „Şi-mi arăta pe câmp dansând / păduri de fete despletite, / ce dispăreau apoi pe rând / în umbre limpezi de răchite, // ci ramurile plângătoare / încolăceau fantasma lor / precum jivine târâtoare / se-nvârt pe nervii razelor.”15 „Bătrânul țap” îi explică inocentului că le pot veni de hac doar în codrul de mătase, dar calicul cu „instinct bolnav şi cerşetor” se dovedeşte a nu fi ceea ce părea, un prieten, deoarece botul, copitele, cocoaşa, ochii dreptunghiulari, dintele de cal, singurul din gură, capul care era „o piatră arsă”, trădează masca demonicului. În opinia noastră, acesta reprezintă ispita, demonul care încurcă mereu pe tânărul fecior pornit în călătoria sa inițiatică, fie că se numeşte zmeu, spân, tâlhar, sau trădător.
Ajuns în acest punct, tânărul obvservă că întreg pământul urcă spre „țărmurile inimii”, stelele se duc, să „se-nzdrăvenească”, popoarele călătoare vin aici „să-şi încălzească inima” la soarele dragostei din inima Uriaşului. Poetul creează acum o imagine fantastică de feerie a inocenților: „În cor copiii lumii toți / cântau un cântec fără moarte/ şi-o mână rânduia pe bolți / stele ca literele-n carte // şi răsărea ca în extaz / cuvântul scris cu purpură / pe cer cum nu se vede azi: /iubiți-vă, iubiți-vă!” Cântecul fără de moarte al copiilor este leacul pentru suferința popoarelor bolnave, al stelelor, al mării, al pământului: iubirea este numele său, aceea care mişcă sori şi stele, pentru că: „Iubirea este o plenitudine care cere plenitudinea naturii, un miracol ce trece prin proba aşteptării într-o lume de materii pure, ele însele erotizate.”16 Pentru copiii lumii autorul propune o lume a iubirii, dar eroul său are parte de alte ispite: savantul vine să le propună învățăturile ştiinței, pentru că „inima-i templu monstruos”, iar dragostea fără ură nu este elocventă. În susținerea şi argumentarea acestei afirmații vin pe rând roboții, alchimiştii, astrologii, copiştii din casele lui Faraon, ca în „zilele lui Babilon”. Împins de un demon ispititor, îl îndeamnă pe erou să se apropie de „ceata ştiinței”. Alături de acest grup, „cu-nvățătorul stând la cârmă”, călătorii se apropie de plămânii Uriaşului, în timp ce eroul simte că-şi pierde inocența copilăriei: „Cu cât urcam ne despărțeam / brutal de sufletul naiv/ şi pentru-ntâia oară am / văzut că-s trist fără motiv”.17 Părăsiți de vigoare, călătorii se apropie de jugulara Uriaşului, viteza vasului pe care erau îmbarcați scade, iar locul spre care se îndreaptă este populat cu ființe ciudate: „Subțiri, clădiți din bare stranii/ localnicii păreau schelete / cu diametrele la cranii / cât roțile de biciclete.”18 Apoi ajung în capul Uriaşului, un adevărat Olimp din care, prin puterea gândului : „creşteau materie şi timp”. Eroul are privilegiul de a vedea un diamant care înaintează ca fulgerul, lăsând în urma lui un „flutur-gând”, dar, încercând să înțeleagă rostul acestei întâmplări, observă cum oceanul, într-o clipă, „crescu, trăi, pieri întreg”. Călătoria prin tunelul timpului oferă autorului prilejul de a face posibilă retrăirea erelor umanității, punându-şi eroul în postura unui exilat, care, ori visează când alții gândesc, ori gândeşte când ceilalți trăiesc, de fiecare dată fiind în contratimp cu restul lumii; o ipostază a artistului dintotdeauna.
Eroul înțelege că va fi debarcat pe gheața unui continent, alături de alți frați exilați, fiind obligați să meargă încolonați ca la paradă, printre case, câini şi brazi înzăpeziți, asemeni unui „popor / teleghidat de sateliți”. Imaginea conturată mai sus ne readuce în planul unui areal foarte cunoscut din perioada comunistă, coloanele, parada, poporul teleghidat. Dar eroul nostru îşi încheie călătoria fantastică : „sub stelele oraşului / căzând pe goluri şi planând / pe-o nară-a Uriaşului / am fost împinşi către pământ.” Finalul acesta brusc, prin împingere către pământ, sugerează trezirea la realitate, dar şi naşterea propriu-zisă a ființei umane, după fantastica sa călătorie prin lichidul amniotic.Ultima strofă a poemului, cu valoare de epilog, accentuează motivul visului şi reîntoarcerea eroului în universul imaginației autorului, adică la condiția sa de eu liric multiplu: „Când m-au găsit la pieptul verii / dormind în lanul de secară / poliția şi pompierii / au spus că vin din altă țară.” Spuneam eu liric multiplu, deoarece este singurul care anulează timpul, şi chiar moartea prin suspendarea timpului, aşa cum afirmă Alexandru Muşina în Paradigma poeziei moderne: „Concretețea, individualizarea situațiilor, atitudinilor, personajelor celor mai diverse refăcute în poezie şi prin poezie, sunt o dovadă că Timpul poate fi învins, că spiritul (şi nu doar el) este deasupra Timpului, fiindcă arta stă deasupra realității.”19
Aventurile lui Alice au trezit mereu curiozitatea copiilor, care îşi doreau să mai audă măcar o parte din întâmplările interesante prin care trecea micuța eroină. În cazul autorului nostru, călătoria prin corpul Uriaşului oferă copiilor prilejul unei suite de aventuri, plasate în lumea miturilor, acolo unde spiritul stăpâneşte Timpul. Universul din Țara Minunilor face ca necunoscutul şi neînțelesul să pară familiar, logic şi, cu siguranță, foarte amuzant, pe când cel din Uriaş desfăşoară panoramic etapele existenței umane, parcurgând spațiul teluric şi celest, prin zborul cosmic alături de îngeri, sau prin plutirea pe un yacht, alături de popoarele lumii, până la trezirea din vis, în „ lanul de secară”, topos care oferă prilejul unui alt vis, de data aceasta în mireasma adormitoare a lanului. Tentația visului ne incită şi pe noi, adulții, de aceea recitim cu plăcere cărțile copilăriei, scrise de marii autori din literatura română sau universală, conştienți fiind că lectorii merită o literatură de calitate, indiferent de vârsta lor, după cum aprecia şi scriitorul Gellu Naum, un renumit autor de literatură pentru copii, celebru prin personajul său Apolodor: „Cu foarte rare excepții nu cred în existența scriitorilor specializați în literatura pentru copii. Dacă scriitorul respectiv e înzestrat, cu atât mai bine pentru cei mici sau pentru cei mari. Totuşi, în literatura pentru cei mici ar fi de dorit să simțim mai frecvent aportul poeților de frunte ai literaturii aşa numite mari. Dificultățile terenului ar trebui să constituie un punct de atracție. Oricum, prezența lor activă ar grăbi, neîndoielnic, saltul calitativ despre care vorbeam la începutul acestor note. Există în noi toate forțele pentru a asigura literaturii pentru copii drumul pe care îl dorim şi îl merită.”20
Cu riscul de a ne repeta, să încheiem, totuşi cu frumoasele cuvinte ale poetului, când vorbeşte despre copii : „Şi totuşi ce forță şi curiozitate uriaşă au aceste ființe mirate, aceste fragile trestii (care încă n-au devenit gânditoare), de a răvăşi pământul, de a descompune orice obiect, de a distruge tot ce este artificial pentru a descoperi secretul ce stă la baza tuturor lucrurilor.”21
MARIA VAIDA
1 Gheorghe Pituț, Călătorie \n Uriaş, Ed. Muzeul Literaturii Rom~ne, Bucureşti, 2002, colecția Poeții oraşului Bucureşti.
2 Gheorghe Pituț, Călătorie \n Uriaş, în Luceafărul, XXII, nr. 51, 1979 (22 dec.), p. 8.
3 Gellu Naum, Creația artistică destinată copiilor. Opinii cu privire la poezia pentru copii, în Unele probleme ale literaturii pentru copii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 35.
4 Gheorghe Pituț, Călătorie \n Uriaş, Ed. Muzeul Literaturii Rom~ne, Bucureşti, 2002, p.5
5 Idem, p. 12
6 Aurel Martin, Un criteriu obligatoriu în poezia pentru copii: criteriul estetic, în vol. Unele probleme ale literaturii pentru copii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 10
7 Gheorghe Pituț, Călătorie \n Uriaş, Ed. Muzeul Literaturii Rom~ne, Bucureşti, 2002, p. 5.
8 Idem, p. 6.
9 Ibidem, p. 6.
10 Ibidem, p. 6.
11 Ibidem, p. 9.
12 Ibidem, p. 9.
13 Ibidem, p. 10.
14 Ibidem, p.15
15 Ibidem, p. 17
16 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, Ed. David. Litera, Bucureşti, Chişinău, 1998, p. 10.
17 Ibidem, p. 25.
18 Ibidem, p. 26.
19 Alexandru Muşina, Paradigma poeziei moderne, Ed. Aula, Braşov, 2004, p.117
20 Gellu Naum, Creația artistică destinată copiilor. Opinii cu privire la poezia pentru copii, în vol. Unele probleme ale literaturii pentru copii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967, p.37
21 Gheorghe Pituț, Locuri şi oameni, scriitori şi parabole, Ed. Cartea Rom~nească, 1982, p. 54-55
Cel mai bun exemplu în sensul unui succes postum, în cazul scriitorului Gheorghe Pituț, îl reprezintă volumul de versuri pentru copii intitulat Călătorie în Uriaş,1 carte în care autorul mizează pe acel tip de înțelegere profundă, bazată pe intuiție, aceea pe care numai vârsta inocenței o poate oferi. Poetul a publicat primul poem în timpul vieții, în revista Luceafărul,2 fiind inclus ulterior în volumul postum, apărut fără ilustrații. “Cititori extrem de pretențioşi, copiii îşi selectează cărțile. Selecția aceasta, decisivă, are loc după selecția făcută de editor, de părinți şi de educatori. Criteriile ei sunt totdeauna, conştient sau nu, criterii artistice. Versurile preferate, eroii romanelor preferate influențează sigur şi profund caracterele micilor cititori. Adeseori, copiii găsesc asemenea versuri şi asemenea eroi în cărțile tipărite pentru cei mari. În privința aceasta, granița de vârstă a literaturilor se dovedeşte a fi extrem de elastică, oricât ne-am strădui să-i marcăm bornele. În egală măsură, cărțile neizbutite, purtând firma editurilor pentru copii, pot lăsa indiferenți sau pot plictisi copiii cărora le sunt recomandate, oricât de călduroasă ar fi recomandarea”.3
Dacă Alice, eroina din cunoscuta poveste, poate să călătorească prin lumea ei de minuni, să trăiască în ea şi să îşi facă prieteni, atunci orice devine posibil, iar imaginația copiilor poate să treacă dincolo de limitele impuse de lumea adulților. După modelul basmului Alice în Țara minunilor scris de Lewis Carroll, şi în volumul lui Pituț, întâmplările fantastice în care este implicat copilul se petrec sub semnul visului, al zborului, al metamorfozelor. Principiul se dovedeşte a fi constructiv şi în cazul poeziilor pentru copii scrise de Gheorghe Pituț, al căror erou realizează o călătorie în corpul unui Uriaş, văzut ca o punte de legătură între teluric şi celest. Adresat micilor cititori, volumul este situat sub semnul ludicului. Apare postum şi cuprinde, în cele cincizeci şi cinci de pagini, trei poeme de mari dimensiuni, având drept temă geneza. Cele trei poeme sunt: Primul alfabet sau Călătorie în Uriaş, Poemele cu urşimanii din Carpați, şi Geneză sau Cele douăsprezece poeme ale gigantului ou.
Minunata lume fabuloasă în care micuța Alice ajunge reprezintă visul oricărui copil care a ascultat povestea, dorindu-şi să trăiască, asemenea acestei fetițe, un şir de întâmplări fantastice. Este şi cazul copilului din poemul lui Pituț, care porneşte la drum într-o călătorie inițiatică, prin corpul Uriaşului, descoperind lumea în structura ei binară: celestul şi teluricul. Compoziția poemului Călătorie în Uriaş, se construieşte pe motivul ludicului şi Pituț aşază versurile într-o structură care prefigurează literele alfabetului. Fiecare poem începe cu o literă, urmând în ordine alfabetică, pe câte o pagină, până la douăzeci şi cinci. Fiecare pagină are litera inițială a primului cuvânt scrisă cu bold, la începutul poeziei, după următorul model: Am pus piciorul în pământ / la margine de somn şi viață / nehotărât şi aiurând / când zorii m-au izbit în față4. Catrenul acesta deschide poezia dedicată literei A. Să urmărim şi altă literă: Hotar nu mai văzui atunci / dorinței mele de-a zbura/ cu stolu-naripat de prunci / care lăsau pe fruntea mea// un nimb extatic de culori / din mii de sunete țesut / şi coridoare de candori / în care să mă pierd am vrut; aceste versuri aparțin literei H.5 Poeziile sunt alcătuite din câte patru catrene, având rimă încrucişată şi măsura formată din opt silabe, cu excepția poemelor corespunzătoare literelor F şi O, în care măsura versurilor este de şase silabe, conferind un ritm mai alert discursului liric. Piciorul metric bisilabic şi un ritm iambic completează muzicalitatea poemelor, care devin cantabile şi uşor de memorat. Presupunând că ortografierea cu majuscule a primei litere din cuvânt poate fi semnul unui joc enigmistic, am încercat descifrarea acestuia, dar nu am descoperit o altă taină decât ordinea alfabetică. E posibil să nu ne fi străduit îndeajuns, ori ne-a lipsit intuiția copilăriei, dacă ne gândim la afirmațiile criticului Aurel Martin: „Copilul, aş zice, are o mitologie a lui. Obiectele din jur sunt personificate, între ele şi universul micro şi macrocosmic se stabilesc raporturi de confraternitate sau adversitate, dialoghează cu ele, li se substituie, le modifică după plac funcția, rostul sau esența, ca un demiurg.”6
Poemul, dedicat de autorul nostru literei A, deschide o poartă spre zorii dimineții prin care se întrezăreşte naşterea copilului; imaginea creată de autor este diafană şi feerică; ea configurează un topos edenic: „Prin roua ierbii fericit / fugeam să mă-ntâlnesc cu mine / şi doar o dată am privit / casa-mi ascunsă de coline”. 7 Călătoria ființei nou-născute se face peste „cinci mii de dealuri”, dar în drumul său, copilul este însoțit de „doi fagi / plângând un plâns demult pierdut / să ne întoarcem la cei dragi”. Cei doi fagi care doresc să se întoarcă la cei dragi sunt simbolul celor doi frați mai mari ai poetului care au murit la frageda vârstă de trei ani (Niculae, născut în 1930 şi Traian, născut în 1933, ambii decedați). În final, „fantasma fagilor / intra-n pământ”ca dovadă că spiritele morților se reîntorc în lumea umbrelor din casa morților, iar copilul, eliberat, porneşte într-o aventură a cunoaşterii, pe care Pituț o prezintă în manieră expansiv-expresionistă: „Bolnav de spații uriaşe / toți porii-mi erau ochi şi guri / de-o parte argintau oraşe / de alta arămeau păduri;8 sugerând curiozitatea nestinsă şi setea de cunoaştere specifice universului infantil.
Considerăm că această călătorie în Uriaş devine sinonimă cu Marea Călătorie, văzută de poet ca un joc de copii, pe care putem să-l numim de-a alfabetul, deoarece inițierea parcurge paşii literelor din alfabet. Versurile care relevă ideea aceasta sunt: „de sete şi singurătate / m-am aplecat să sap în lut / un adăpost-izvor-cetate-/ sub arşiță- un unic scut”.9 Călătoria în vis permite aici accesul la „cerul din antichitate”, în sensul reîntoarcerii în timpurile vechi, în anistorie, eul liric păstrând o vagă legătură cu lumea concretă: „iar eu visam să mă deştept / din patul dus pe roți dințate.” Metafora „patul dus pe roți dințate” sugerează o imagine a ceremonialului funerar, obişnuit în lumea veche, dar frecvent întâlnit şi în tradițiile arhaice din zona rurală a depresiunii Beiuşului, locul originar al poetului nostru. Trezirea din primul vis aduce cu sine starea de exacerbare a simțurilor şi de contaminare a universului cu aspectele acestei stări euforice. De remarcat este faptul că întreaga ființă a eului liric se concentrează în privire, motiv recurent în poezia lui Pituț, nu doar în acest poem. Semnificația acestui motiv este cunoaşterea nemijlocită. După ivirea pe lume în spațiul teluric (identificabil prin elementele aparținătoare acestui câmp lexico-semantic: dealuri, câmpii, fagi, păduri, lut, izvor, cetate, frunză, floare), eul liric hiperbolizat înzestrează universul cosmic cu evanescența sa, trezirea din vis presupunând alunecarea în altul, autorul creând astfel un cronotop al visului din vis: „Când m-am trezit, dorința mea / de mult ce se copilărise / pe coama codrilor trăgea / cu trupul meu un nor de vise.” Eul liric multiplu devine în felul acesta un soi de hyperion (cel care merge pe deasupra), o ființă zburătoare, angelică, ce poartă cu sine norul de vise ale celeilalte ființe inocente: copilul. Spațiul cosmic se configurează ca un topos al concretului, imaginat în preziua genezei, când noaptea se înstăpânea peste lume, iar stelele erau singurele lumini din ceruri. Imaginea creată de Pituț este emblematică: „Ci fulgere arau pe cer / şi se vedea sub brazda lor / cum surzi dragoni de foc şi fier / muşcau din carnea stelelor.” Surzii dragoni care muşcau din trupurile ființelor stelare sunt simboluri ale imaginarului poetic la Gheorghe Pituț, care consideră noaptea o mare mamă; de aici, accesul spre lumina solară se poate realiza printr-o scară la care cioplesc „armate visătoare”. Palatul, bolțile, scara, zeul sunt elemente aparținând artelor plastice, mai degrabă arhitecturale, prin care este imaginat universul cosmic, bine structurat în celesta-i arhitectură. Prezența acestor elemente arhitecturale, deci create de o mână de om/zeu ne îndreptățeşte să credem că zborul cosmic al ființei angelice se dirijează iarăşi înspre teluric, prin „alunecare pe curcubeu”: „Dar cred că nici n-am apucat / să rup o frunză ori o floare / când bărăganul răsturnat / mi-alunecă de sub picioare.”10 În fața acestei situații, se vede pădurea fugind, câmpul rămâne un gol nemăsurat, astfel că spațiul infinit dobândeşte inconsistența golului, a vidului. Ajuns în acest spațiu increat, eul liric încearcă o resemantizare a universului prin imagini (un atribut esențial al picturii, al artelor vizuale în general): „şi-n câmpul gol nemăsurat / plantam privelişti de aiurea”, dobândind ipostaza unui demiurg. Noul spațiu creat de îngerul demiurg este de o frumusețe aparte, primind câteva din atributele teluricului, sugerate de cuvintele: ploaia, curcubeul, pădurea, câmpul, priveliştile. Eul liric stăpâneşte acum un spațiu colorat în verde (marea verde de trifoi), peste care străluceşte soarele, sfredelind cu razele sale ca nişte burghie frunzele moi (care nu pot avea decât culoarea verde, ca semn al teluricului), dar şi tâmplele copilului rătăcit prin aer, în „liniştea universală”. Era unica ființă din universul nou-creat, stăpânul peste lumea pe care a creat-o prin imaginația sa de natură onirică, în care simte că apare brusc, un turn de carne, în formă de U, cu uşa de dimensiuni uriaşe, „cât o catedrală”. Uriaşul apare din aer, din neant, statura sa impunătoare depăşeşte înălțimea norilor, iar prin mijlocul său trece tunelul timpului. Drumul spre o altă călătorie este deschis tocmai de acest tunel, copilul identificând turnul drept talpa unui Uriaş. Autorul introduce aici un element al propriei biografii: „emoția că s-ar putea / să intru (cum aş fi râvnit / în ființa tatei când dormea, / prin pieptul larg descoperit) / mi-a dat un brânci.”11 Curiozitatea copilului decide itinerariul unei noi călătorii. Spre deosebire de Alice, eroul acestei călătorii nu coboară spre altă lume, ci este ridicat către ea de ființele unei faune fabuloase, „vulturii mari cu ochi geroşi”. Spațiul oniric este populat cu floră şi faună mirifice. Eul său devine identic soarelui, care nu mai răsărea pe cer, după obicei, ci „răsărea-n privirea mea.”; acea privire interioară atât de necesară pentru găsirea sinelui. Prin puterile sale demiurgice, ființa angelică poate să poruncescă celor mai înspăimântătoare fiare: pantere, tigri, lei, lupi, pitoni. Conştientizând puterea ce i-a fost hărăzită, sufletul candid al acestei ființei este stăpânit de o stare de beatitudine: „Eram acum / mai fericit ca orişicând, / căci flori mi se-aşterneau în drum / iar ce făceam, făceam visând.”12 Motivul vieții ca vis apare clar conturat în această secvență lirică. Fericirea copilului devine rege peste universul visului, în care el, Făt-Frumos, zboară prin aerul de aur peste munții de argint în căutarea timpului . „Unde-alergi, copile, / întrebam atunci- /merg să caut zile / fericirii, lungi!”.13
În această etapă a călătoriei observăm că ritmul versului se schimbă, devenind mai alert, sugerând graba cu care eroul se duce în căutarea fericirii, până la castelul „alb, rotund, de os”, urmându-şi drumul prin corpul Uriaşului venit din altă stea. Aici copilul poposeşte în „marele palat”, admirând trecutul şi ascultând „glasuri dulci de la nadir”. Pământul devenise o stea transparentă, un ochi râzând veghea pe firmament, din acesta țâşneau „columbe sidefii” care ascundeau sub aripi copiii „cu ochii reci ca un concept.” Spațiul sideral este populat cu copiii îngeri, ascunşi sub aripi de porumbei. Ochiul care veghează pe firmamentul ceresc este acum simbol creştin, sugerând divinitatea şi omnisciența copilului demiug. Aici, în nemărginirea infinitului, eroul zboară alături de stolurile înaripate de prunci, trăind fericirea sub forma unei feerii: „ Hotar nu mai văzui atunci / dorinței mele de-a zbura / cu stolu-naripat de prunci / care lăsau pe fruntea mea // un nimb extatic de culori / din mii de sunete țesut / şi coridoare de candori / în care să mă pierd am vrut”. Ideea culorilor țesute din sunete aduce în discuție teoria fractaliilor, care funcționează perfect în virtual. În toposul acesta privilegiat şi sacru, zborul gândului ia forme conceptuale de pasăre, înger, nălucă, iar timpul s-a oprit, egal cu sine însuşi, eroul dobândind acces la timpul mitic.
Călătoria în astfel de spațiu oferă eroului prilejul de a opri timpul, dar de undeva, „dintr-un cer de peruzea / privirea tatei mă văzu”. Întâlnirea fiului cu Tatăl este cauza unui „dor adânc”, răscolitor. Se pare că eroul a sosit în Valea Plângerii. Autorul face aici o corelație cu basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte, prin motivele dorului, al timpului reversibil, al Văii Plângerii. Plutind ca o scândură pe valuri, copilul călătoreşte precum sufletele morților pe apa Styxului, dorind să se trezească dimineața, la cântatul cocoşului, lângă părinți. Somnul cel mai lung, moartea, aduce cu sine uitarea, iar eroul este cuprins de jale, singura care-l poate smulge din starea de lentoare, încercând să iasă la malul acestui fluviu de sânge învolburat. Malurile fluviului Kokytos pe care plutea copilul aveau boturi de câine, iar alături, pe țărm, se scăldau fecioare păzite de câinele Cerber. Timpul în regres, îi permite eroului să meargă pe apă la pas, precum Isus în scrierile creştine.
Autorul face o incursiune prin mitologia românească ori universală, abordând miturile umanității referitoare la călătorie. În Valea Plângerii, eroul constată că îngerii plângeau, dintr-o cauză ce i se părea cel puțin ciudată: „dar nu plângeau de starea mea / căci ei tânjeau să fie-Eu / când toată ființa mea râvnea / a fi ca ei, a fi chiar zeu.”14 Motivul metamorfozelor este şi el foarte vechi în literatura universală, fiind întâlnit şi la Homer în Odiseea. Introducerea lui în structura compozițională a poemului accentuează, în opinia noastră, aspirațiile ființei umane de a dobândi accesul la eternitate, la absolut. După ce le dă să bea apa (sânge) de culoarea vieții din râu, aceştia se metamorfozează în lunci de grâu, în timp ce atingerea lor angelică îi dă eroului o forță nemaicunoscută, părând că ar fi înviat din morți. Mitologia cristică are aici o pregnanță uşor recognoscibilă: în credința populară, bobul de grâu păstrează chipul lui Isus, apa vieții este însuşi sângele Mântuitorului. Forța eroului este acum atât de mare, încât leul din Nemeea părea „un țânc pe lângă mine”, aşa că porneşte mai departe, ca orice bărbat, în căutarea femeii, după ce şi-a făcut arcuri şi săgeți, similare cu ale daco-geților. În drum se miră de stâlpul care trece peste zenit şi adună la poala lui nebunii, trece pe lângă doi munți care se bat în capete (ca în basmele româneşti). În călătoria sa inițiatică, eroul se întâlneşte cu un satir, care ține morțiş să-i arate ielele: „Şi-mi arăta pe câmp dansând / păduri de fete despletite, / ce dispăreau apoi pe rând / în umbre limpezi de răchite, // ci ramurile plângătoare / încolăceau fantasma lor / precum jivine târâtoare / se-nvârt pe nervii razelor.”15 „Bătrânul țap” îi explică inocentului că le pot veni de hac doar în codrul de mătase, dar calicul cu „instinct bolnav şi cerşetor” se dovedeşte a nu fi ceea ce părea, un prieten, deoarece botul, copitele, cocoaşa, ochii dreptunghiulari, dintele de cal, singurul din gură, capul care era „o piatră arsă”, trădează masca demonicului. În opinia noastră, acesta reprezintă ispita, demonul care încurcă mereu pe tânărul fecior pornit în călătoria sa inițiatică, fie că se numeşte zmeu, spân, tâlhar, sau trădător.
Ajuns în acest punct, tânărul obvservă că întreg pământul urcă spre „țărmurile inimii”, stelele se duc, să „se-nzdrăvenească”, popoarele călătoare vin aici „să-şi încălzească inima” la soarele dragostei din inima Uriaşului. Poetul creează acum o imagine fantastică de feerie a inocenților: „În cor copiii lumii toți / cântau un cântec fără moarte/ şi-o mână rânduia pe bolți / stele ca literele-n carte // şi răsărea ca în extaz / cuvântul scris cu purpură / pe cer cum nu se vede azi: /iubiți-vă, iubiți-vă!” Cântecul fără de moarte al copiilor este leacul pentru suferința popoarelor bolnave, al stelelor, al mării, al pământului: iubirea este numele său, aceea care mişcă sori şi stele, pentru că: „Iubirea este o plenitudine care cere plenitudinea naturii, un miracol ce trece prin proba aşteptării într-o lume de materii pure, ele însele erotizate.”16 Pentru copiii lumii autorul propune o lume a iubirii, dar eroul său are parte de alte ispite: savantul vine să le propună învățăturile ştiinței, pentru că „inima-i templu monstruos”, iar dragostea fără ură nu este elocventă. În susținerea şi argumentarea acestei afirmații vin pe rând roboții, alchimiştii, astrologii, copiştii din casele lui Faraon, ca în „zilele lui Babilon”. Împins de un demon ispititor, îl îndeamnă pe erou să se apropie de „ceata ştiinței”. Alături de acest grup, „cu-nvățătorul stând la cârmă”, călătorii se apropie de plămânii Uriaşului, în timp ce eroul simte că-şi pierde inocența copilăriei: „Cu cât urcam ne despărțeam / brutal de sufletul naiv/ şi pentru-ntâia oară am / văzut că-s trist fără motiv”.17 Părăsiți de vigoare, călătorii se apropie de jugulara Uriaşului, viteza vasului pe care erau îmbarcați scade, iar locul spre care se îndreaptă este populat cu ființe ciudate: „Subțiri, clădiți din bare stranii/ localnicii păreau schelete / cu diametrele la cranii / cât roțile de biciclete.”18 Apoi ajung în capul Uriaşului, un adevărat Olimp din care, prin puterea gândului : „creşteau materie şi timp”. Eroul are privilegiul de a vedea un diamant care înaintează ca fulgerul, lăsând în urma lui un „flutur-gând”, dar, încercând să înțeleagă rostul acestei întâmplări, observă cum oceanul, într-o clipă, „crescu, trăi, pieri întreg”. Călătoria prin tunelul timpului oferă autorului prilejul de a face posibilă retrăirea erelor umanității, punându-şi eroul în postura unui exilat, care, ori visează când alții gândesc, ori gândeşte când ceilalți trăiesc, de fiecare dată fiind în contratimp cu restul lumii; o ipostază a artistului dintotdeauna.
Eroul înțelege că va fi debarcat pe gheața unui continent, alături de alți frați exilați, fiind obligați să meargă încolonați ca la paradă, printre case, câini şi brazi înzăpeziți, asemeni unui „popor / teleghidat de sateliți”. Imaginea conturată mai sus ne readuce în planul unui areal foarte cunoscut din perioada comunistă, coloanele, parada, poporul teleghidat. Dar eroul nostru îşi încheie călătoria fantastică : „sub stelele oraşului / căzând pe goluri şi planând / pe-o nară-a Uriaşului / am fost împinşi către pământ.” Finalul acesta brusc, prin împingere către pământ, sugerează trezirea la realitate, dar şi naşterea propriu-zisă a ființei umane, după fantastica sa călătorie prin lichidul amniotic.Ultima strofă a poemului, cu valoare de epilog, accentuează motivul visului şi reîntoarcerea eroului în universul imaginației autorului, adică la condiția sa de eu liric multiplu: „Când m-au găsit la pieptul verii / dormind în lanul de secară / poliția şi pompierii / au spus că vin din altă țară.” Spuneam eu liric multiplu, deoarece este singurul care anulează timpul, şi chiar moartea prin suspendarea timpului, aşa cum afirmă Alexandru Muşina în Paradigma poeziei moderne: „Concretețea, individualizarea situațiilor, atitudinilor, personajelor celor mai diverse refăcute în poezie şi prin poezie, sunt o dovadă că Timpul poate fi învins, că spiritul (şi nu doar el) este deasupra Timpului, fiindcă arta stă deasupra realității.”19
Aventurile lui Alice au trezit mereu curiozitatea copiilor, care îşi doreau să mai audă măcar o parte din întâmplările interesante prin care trecea micuța eroină. În cazul autorului nostru, călătoria prin corpul Uriaşului oferă copiilor prilejul unei suite de aventuri, plasate în lumea miturilor, acolo unde spiritul stăpâneşte Timpul. Universul din Țara Minunilor face ca necunoscutul şi neînțelesul să pară familiar, logic şi, cu siguranță, foarte amuzant, pe când cel din Uriaş desfăşoară panoramic etapele existenței umane, parcurgând spațiul teluric şi celest, prin zborul cosmic alături de îngeri, sau prin plutirea pe un yacht, alături de popoarele lumii, până la trezirea din vis, în „ lanul de secară”, topos care oferă prilejul unui alt vis, de data aceasta în mireasma adormitoare a lanului. Tentația visului ne incită şi pe noi, adulții, de aceea recitim cu plăcere cărțile copilăriei, scrise de marii autori din literatura română sau universală, conştienți fiind că lectorii merită o literatură de calitate, indiferent de vârsta lor, după cum aprecia şi scriitorul Gellu Naum, un renumit autor de literatură pentru copii, celebru prin personajul său Apolodor: „Cu foarte rare excepții nu cred în existența scriitorilor specializați în literatura pentru copii. Dacă scriitorul respectiv e înzestrat, cu atât mai bine pentru cei mici sau pentru cei mari. Totuşi, în literatura pentru cei mici ar fi de dorit să simțim mai frecvent aportul poeților de frunte ai literaturii aşa numite mari. Dificultățile terenului ar trebui să constituie un punct de atracție. Oricum, prezența lor activă ar grăbi, neîndoielnic, saltul calitativ despre care vorbeam la începutul acestor note. Există în noi toate forțele pentru a asigura literaturii pentru copii drumul pe care îl dorim şi îl merită.”20
Cu riscul de a ne repeta, să încheiem, totuşi cu frumoasele cuvinte ale poetului, când vorbeşte despre copii : „Şi totuşi ce forță şi curiozitate uriaşă au aceste ființe mirate, aceste fragile trestii (care încă n-au devenit gânditoare), de a răvăşi pământul, de a descompune orice obiect, de a distruge tot ce este artificial pentru a descoperi secretul ce stă la baza tuturor lucrurilor.”21
MARIA VAIDA
1 Gheorghe Pituț, Călătorie \n Uriaş, Ed. Muzeul Literaturii Rom~ne, Bucureşti, 2002, colecția Poeții oraşului Bucureşti.
2 Gheorghe Pituț, Călătorie \n Uriaş, în Luceafărul, XXII, nr. 51, 1979 (22 dec.), p. 8.
3 Gellu Naum, Creația artistică destinată copiilor. Opinii cu privire la poezia pentru copii, în Unele probleme ale literaturii pentru copii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 35.
4 Gheorghe Pituț, Călătorie \n Uriaş, Ed. Muzeul Literaturii Rom~ne, Bucureşti, 2002, p.5
5 Idem, p. 12
6 Aurel Martin, Un criteriu obligatoriu în poezia pentru copii: criteriul estetic, în vol. Unele probleme ale literaturii pentru copii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 10
7 Gheorghe Pituț, Călătorie \n Uriaş, Ed. Muzeul Literaturii Rom~ne, Bucureşti, 2002, p. 5.
8 Idem, p. 6.
9 Ibidem, p. 6.
10 Ibidem, p. 6.
11 Ibidem, p. 9.
12 Ibidem, p. 9.
13 Ibidem, p. 10.
14 Ibidem, p.15
15 Ibidem, p. 17
16 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, Ed. David. Litera, Bucureşti, Chişinău, 1998, p. 10.
17 Ibidem, p. 25.
18 Ibidem, p. 26.
19 Alexandru Muşina, Paradigma poeziei moderne, Ed. Aula, Braşov, 2004, p.117
20 Gellu Naum, Creația artistică destinată copiilor. Opinii cu privire la poezia pentru copii, în vol. Unele probleme ale literaturii pentru copii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967, p.37
21 Gheorghe Pituț, Locuri şi oameni, scriitori şi parabole, Ed. Cartea Rom~nească, 1982, p. 54-55