Cronica literară
Vitalie Ciobanu
"TURNĂTORUL DE MEDALII" SAU AVENTURI ÎN CASA DE STICLĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Se vorbeşte de mai mulți ani în literatura română din Basarabia despre „grupul de la Bălți”. Cititorilor de jurnale politice, o asemenea sintagmă le-ar evoca mai degrabă „grupul de la Cluj” – o disidență promisă, niciodată împlinită, în interiorul PSD-ului lui Iliescu, Năstase, Geoană, Oprişan şi ceilalți. Dar pentru că vorbim despre literatură, cred că mai degrabă se cuvine să-i plasez pe scriitorii la care mă refer alături de „grupul de la Braşov”. Ca să înțelegeți mai bine, pe harta literară a Basarabiei de azi Bălții (sau Bălțiul) sunt/este precum oraşul de sub Tâmpa pentru cultura de dincoace de Prut. Mai puțin urşii, dar, în schimb… cu ruşi, care umblă prin oraş ziua în amiaza-mare, fără supraveghere polițienească şi fără permis de la serviciul forestier (glumesc, desigur…). Scriitorii bălțeni sunt, ca şi Muşina, Bodiu, Dobrescu, Cistelecan, Podoabă, Ignat şi ceilalți universitari, adică „oameni de campus”: riguroşi, temeinici şi uşor insularizați, prin descentralizare administrativă şi natură a preocupărilor lor. În materie de disidență politică, iarăşi, bălțenii noştri literari sunt la înălțime: într-un oraş al cărui primar nu vorbeşte limba română şi unde manifestanții Opoziției, care cer retragerea trupelor Moscovei din Transnistria, sunt atacați de grupuri „spontane” de tineri rusofoni (convocate în stilul milițiilor muncitoreşti din Bucureşti, din 1946-47, sau al minerilor lui Cosma dintr-o perioadă mult mai recentă), înjurându-i şi îmbrâncindu-i, cerându-le să se cărăbănească „peste Prut, în România”, în aceste condiții, confrații noştri de condei de la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” au avut mereu o atitudine demnă şi curajoasă, participând la mai multe manifestații de protest civic şi rezistând tendințelor de „rinocerizare” care mai răzbat în cadrul instituției lor. Nu e uşor să faci ştiință lingvistică de performanță, studii culturale şi literatură comparată, să elaborezi lucrări de specialitate şi propuneri de reformă curriculară, să inviți profesori de peste hotare – inclusiv pe marele lingvist Eugeniu Coşeriu, de la Tübingen, sau pe scriitorii Gheorghe Crăciun şi Ion Bogdan Lefter, ca să mă limitez doar la aceste nume de intelectuali români, pe care le-am consemnat la rându-mi –, să-ți dotezi biblioteca universitară la cele mai moderne standarde în domeniu şi, în acelaşi timp, să locuieşti într-o cetate asediată, la propriu, să ai o viață normală, cu bucuriile şi tristețile ei. Iată lista, incompletă, a acestor scriitori-universitari: Maria Şleahtițchi, Nicolae Leahu, Anatol Moraru, Lucia Țurcanu, Margareta Curtescu, Ghenadie Nicu, Mircea V. Ciobanu şi Adrian Ciubotaru (ultimii doi, deşi mutați cu traiul la Chişinău, tot cu acest grup continuă să se identifice). Grupul redactează revista Semn (susținută, ca şi Contrafort, de Institutul Cultural Român) şi are o prezență editorială constantă şi consistentă.
Aşezați într-o poziție defensivă, „bălțenii”, mai ales bărbații, profesează realismul, satira, ironia şi stilul literar-flamboaiant. Oamenii cred în „scrisul frumos”, „căutat”, încărcat de metafore razante, cu funcție ludică şi parodică – este mai degrabă efectul izolării, o predilecție psihanalizabilă, un sistem de apărare sofisticat în fața agresivității mediului, decât o estetică asumată. Putem vorbi şi despre complexul provinciei, cea care trebuie să se străduiască mai mult decât centrul (că veni vorba, centrul – Chişinăul, în cazul lor –, este şi el un fel de provincie în raport cu metropola de pe Dâmbovița, care, la rândul ei, pare – spun unii – o periferie a Budapestei, deşi, la drept vorbind, cred că ne-ar fi plăcut să fi fost mai degrabă un cartier sau un „avanpost” cultural al Vienei). Când menționez aceste caracteristici, nu formulez o judecată de valoare, ci fac doar o constatare, o observație fenomenologică.
Anatol Moraru ne oferă prin romanul Turnătorul de medalii (Editura Prut Internațional, 2008) o probă elocventă a acestui fel de a fi şi a scrie, corosiv şi țepos, ca într-un exercițiu de exorcizare a meschinului şi derizoriului vieții trăite pe margine. Este al doilea volum al acestui autor, după o carte de proză scurtă (Nou tratat de igienă, Editura Gunivas, Chişinău, 2002), o carte despre lumea universitară. Un topos mai rar întâlnit în proza basarabeană, suprasaturată, mai ales la nivelul generațiilor anterioare, de ruralism, de mitologii național-resurecționale. Anatol Moraru nu îşi propune însă o „frescă”, ci o imagine cariată a universității, un puzzle cu secvențe echivalente, dar unul, presupunem, care păstrează destulă fidelitate originalului. Personajul principal este Doru Pânzaru, un student eminent la Litere, cu talent pentru scris. Relatarea se desfăşoară din punctul său de vedere, ceea ce i se întâmplă este destul de minor şi previzibil. Omul înregistrează doar evenimentele „traiului studențesc”, participă la ele, dar fără a-şi modifica optica asupra lucrurilor, fără a parcurge o transformare interioară notabilă. Am putea spune că este un martor implicat, în afara unor implicații personale. Ceea ce ne face să-i acordăm mai multă atenție este dialogul său implicit, dar transcris în pagină, cu autorul – A. M. Acesta din urmă se situează de la bun început în prim-plan, vorbindu-ne despre motivația ce l-a făcut să-şi scrie cartea – o provocare a fiicei sale şi îndemnul regizorului de teatru Gicu Vulpe, care i-a recomandat să încerce o proză de tip nou, să-şi lase personajele în voie, să evolueze după o logică a lor proprie, scăpând „dictatului auctorial”. Evident, o posibilitate curat-iluzorie. Doar că înarmat cu această convenție, autorul se poate juca „de-a autorul”, se lansează în confesiuni autodiegetice („Cum inițiativa narativă o au personajele, trebuie să iau în calcul cantitatea substanțială de imprevizibil a formulei şi a cadrelor epice.”), polemizează cu eroii săi, spre delectarea cititorului şi înviorarea lecturii, pentru a da mai multă intrigă unui peisaj anost, cum apare viața universitară într-un oraş din Basarabia tranziției. Relația declarată a autorului cu naratorul Dorin Pânzaru nu are consecințe majore asupra subiectului, e doar un comentariu adiacent, care sparge, din când în când, țesătura narativă. Alteori, A.M. intervine cu pasaje mai lungi, date cu italice, în care practic îşi transferă crâmpeie din viața sa curentă de profesor la facultate, şi unde transpar persoane reale: Maria, Nicolae, Adi (de la Adrian), Mircea, Gheorghe – prenume recognoscibile unui cerc limitat de comilitoni – nişte apropo-uri amuzate, dar şi un fel de supapă de respirație pentru autor.
„Fauna” universitară a unui oraş din nordul basarabean, cu personaje, situații, obiceiuri şi coliziuni specifice, un mediu de belferi provinciali, în care toți se cred mai mult decât sunt în realitate şi, ca urmare, supralicitează, fabulează, delirează, exagerează cu formule bombastice, cu ironii „subtile” şi gratuite, care au menirea să întrețină celor ce apelează la ele buna lor părere despre sine, de-a-i face să se complacă în răsfățuri materiale şi peripeții de conclav. Narațiunea propriu-zisă (în afara inserturilor autoreferențiale şi autodiegetice) semănă în bună măsură cu un reality-show. Campusul este un univers autarhic, suficient sieşi, de parcă dincolo de Bălți („Bolți”, în roman) nu ar mai exista nimic: lumea exterioară e o referință discursivă, nimic mai mult. Puține lucruri, cu adevărat semnificative, se întâmplă în roman, dincolo de existența banală a unor studenți în cămin, la orele de curs (unde se mai produc, prin contrast, şi „turniruri” de erudiție literară, minuțios lucrate), în afara unor aventuri bahice şi sexuale (o adevărată frenezie a acuplării traversează cartea!). Evenimentele străine cotidianului universitar nu lipsesc, dar ele sunt mai degrabă borne biografice, episoade consumate, relatate, evocă împrejurări din trecut, nu sunt trăite în imediat, de aceea ponderea lor în devenirea subiectului este secundară, aşa cum, suntem asigurați, tocmai şi-a propus autorul (a-ți recunoaşte, în text, convenția de care te ghidezi, a-i declara slăbiciunile şi breşele inerente este până la urmă o stratagemă, facilă, de prevenire a criticilor), chiar dacă reuşesc să confere mai mult relief personajelor. Locațiile din roman sunt strict circumscrise: camerele de cămin studențesc, sălile de curs de la universitate (unde însă nu se zăboveşte prea mult) şi mulțimea de baruri şi berării – o înlănțuire de secvențe cu tineri ce îşi rumegă existența şi schimbă fraze într-o manieră pompos-artificială şi băşcălios-ermetică, îndepărtându-se de firescul comunicării, preschimbându-se în nişte fantoşe culturale, susținute în acelaşi sens de remarcile naratorului – inepuizabil în combinații intertextuale („Bre dedalizilor, nu puteți să-mi împrumutați două sute de lei până la bursă?”; „Dorine, până şi Consiliul de Coroană a discutat mai repede ultimatumul lui Molotov. Haide să ne întremăm sufletele cu o bere la barul Delfinul.”; „Sculați-vă, duglişilor, cum ar spune Creangă, mâncarea-i gata. Dormeați aşa de strâns… D-apoi le-ați regulat, se vede, virtuos… Azi-dimineața, fetele arătau ca nişte călugărițe dintr-o mănăstire poloneză eliberată de Armata Roşie”; A apărut Sandu, urmat de Stelian şi Virginia./ – Nu te superi că am invitat-o şi pe Virginia? Stelian nu voia să vină fără ea./ – Cum aş putea?/ – Am adus şi un lichior Amaretto, a zis Virginia, care arăta ca Vitoria Lipan după ce l-a visat pe Nichifor trecând călare o apă neagră ca păcura”, „Mi se uscase în gât, ca unui condamnat care îşi potriveşte mărul lui Adam pe butuc.” etc., etc.). În aceeaşi ordine a bricolajelor textuale poate fi citat şi amorul furtunos dintre Dorin Pânzaru şi doamna C. („Cezara”), profa de Literatură Universală – o Emma Bovary de Bolți, sufocată de cenuşiul unei existențe lipsite de romantism. Jocul seducției în care se prind cei doi îşi ia drept model explicit relația dintre amanții lui Stendhal din Roşu şi negru, Julien Sorel şi doamna de Renal, însă idila lor eşuează prin întoarcerea inopinată a soțului încornorat. Salvarea in extremis a protagonistului din ghearele acestuia marchează o situație-limită, din care, în general, nu se iese fără o chelfăneală pe cinste…
Anatol Moraru compune o lungă galerie de profesori şi studenți, cred că sunt vreo 30 de asemenea mici crochiuri fizionomice şi psihologice, din masa cărora se desprind câteva chipuri mai pregnante. De pildă, Grigore Costin – elevatul profesor de Civilizație romană, un frondeur cu limba ascuțită şi confesor al lui Pânzaru, sau Eugen Evdoşenco, specialistul de latină, supranumit şi Padre, pentru ținuta lui de pastor catolic, cu tabieturi sibarite (îi plac trandafirii roşii, pe care studenții au obligația să-i aducă proaspeți la examen, dacă vor să-i înmoaie severitatea). Sau Pavel Barbu, profesor de politologie, un comunist îndoctrinat, inflexibil, făcând crize de nervi la auzul persiflărilor la adresa lui Lenin (o adevărată relicvă a bolşevismului rătăcită în Moldova post-sovietică). Pe alții, cum este Vasile Bucium – studentul coborât din Carpați, de prin părțile Rahovului, din Biserica Albă, unul din cele 30 de sate româneşti rămase după război în dreapta Tisei, în componența Uniunii Sovietice –, îi zugrăveşte prin vorbirea-i pitorească, într-o replică dată personajului principal, venit să-i ceară nişte bucate mai exotice pentru o întâlnire de amor: „Că parcă eşti un cocon din cunună, tocat cu leuciu şi dus cu triboanța, măi Dorin. Pote să-ți dau şi o dărabă de ptită? Nu ți-o hi boghet?”
Vorbeam de fapte şi întâmplări relatate, ca într-o bucătărie, mult după ora stingerii, când doar zumzetul (presupus) al camerelor de luat vederi, montate în pereții salonului de sticlă, mai dau senzația de realitate. Iată o istorie tipic basarabeană, extrasă din memoria colectivă, aşa cum fusese surprinsă în vara lui ’44, pe care Andrei Coroman i-o povesteşte lui Dorin Pânzaru, în speranța unei valorificări literare: „Bunica Alexandra mi-a povestit că, atunci când au intrat, murdari şi beți, ruşii în sat, au început a căuta vin şi femei. La ei în gospodărie a dat năvală un căpitan crăcănat, cu părul năclăit de sudoare şi a strigat la bunelul Eftimie: „Vina davai!” Bunelul care nu ştia nici o boabă ruseşte l-a întrebat: „Ce doriți, domnule?” „Domnul” a mai urlat o dată: „Vina davai, rumânskaia tvoia morda!” („Vin să-mi dai, tu, mutră de român!” – trad. mea, Vit.C.) Văzând că bunelul nu se mişcă, căpitanul a scos revolverul din toc şi a tras două focuri în tavan. Bunelul a coborât în beci şi i-a adus o tocitoare pe care rusul a băut-o pe nerăsuflate şi a cerut: „Davai eşcio.” („Mai adu” – trad. mea, Vit.C.) I-au mai adus una. A uscat-o şi a vrut să mănânce: „Kuşati davai!” („Da-mi ceva de mâncare!” – trad. mea, Vit.C.) După ce s-a săturat, a pus-o pe bunică să încălzească apă şi s-a băit, ea turnându-i apă şi spălându-l pe spinare. Seara, i-a ordonat bunelului să înhame caii la căruță şi l-a trimis cu alți câțiva săteni să aducă muniții de la Tiraspol. După ce a plecat, rusul a pus zăvorul şi toată noaptea a violat-o pe bunică-mea. Şi aşa, două nopți la rând. După trei zile, unitatea a plecat mai departe, să „elibereze” Europa. La întoarcere, bunelul, văzându-şi nevasta „obosită”, i-a tras o bătaie de pomină. A fost apoi mobilizat şi, după o jumătate de an, s-a întors de pe front fără un picior, îl pierduse în masacrul de la Oder. De câte ori se îmbăta, îi făcea mizerie bunicăi, reproşându-i „dragostea” cu rusul. Bunica zicea că i-a cunoscut şi pe ofițerii nemți, dar nu se compară. Aceştia erau corecți: plăteau onest pentru mâncare, băutură sau dragoste. Ea a cedat unui locotenent neamț, Helmut, dar acela era cultivat, parfumat şi i-a dat două sute de mărci, pe care le-a păstrat toată viața. Bunica spunea că nu e adevărat ce-au scris istoricii sovietici: nemții nu au terorizat şi nu au omorât aici, în Basarabia, populația paşnică.” (p.92)
O istorie ce seamănă cu mărturiile, îndelung refulate, despre violurile săvârşite de sovietici asupra femeilor germane vânate prin Berlinul cucerit. Sau, o secvență elocventă pentru realitățile pe care le trăieşte Anatol Moraru şi colegii săi de la Bălți, singura, cred, situată dincolo de „camera de sticlă” a socializării de dragul unui spectacol TV. „Mergeam prin mijlocul bulevardului, blocând circulația. Dinu dădea tonul, strigând lozinci pe care le sonoriza imediat tot alaiul. Trecătorii se opreau scandalizați şi ne-a fost dat să auzim replici dure: „I-au trimis părinții la învățătură, iar ei s-au apucat de prostii!”, „De ce strigați, nesimțiților: „Jos comuniştii”, că ei ne dau pensiile la timp şi nu ne lasă fără lumină.” O bătrână rusoaică, îmbrăcată, cu toată căldura de afară, într-un costum, veston şi fustă de culoare kaki, cu un piept plin de decorații, ridicase cârja spre ceruri şi striga indignată. Trebuie să vă spun că am o memorie vizuală exemplară. Şi, cum s-a mai întâmplat şi la Proust, a început să funcționeze autonom memoria involuntară şi pe monitor mi-a apărut informația: îi citisem confesiunile în Plai bolțean. Evdotia Kracikovskaia povestea cum a făcut războiul, de la Moscova până la Berlin, luptând într-o subunitate specială din cadrul unei divizii de infanterie: spăla împreună cu „prietenele de luptă” rufele ostaşilor şi ofițerilor. „Noi v-am eliberat, perora ruseşte fosta combatantă, de fascişti şi de români, am ridicat economia din ruine, am muncit zi şi noapte ca să prospere poporul moldovenesc şi voi strigați că sunteți români. Kakie vî neblagodarnîie! („Cât de ingrați sunteți!” – trad. mea, Vit.C.)
La fel de inopinat îşi fac apariția în roman agenții SIS-ului (Serviciul de Informație şi Securitate moldovenesc), racolând studenți, ca pe timpul KGB-ului, sau se perindă pe holurile universității ofițeri de la Centrul de Combatere a Crimei Organizate şi Corupției, care organizează aşa-zise flagrant-uri, pentru a-i compromite pe profesorii recalcitranți la politicile oficiale, iar studentul Dorin Pânzaru câştigă selecția pentru un stagiu în Statele Unite, când nu mai avea nici o speranță, când părea îngropat în universul mic şi chircit al provinciei basarabene, condamnat de „autorul-jucător” să mimeze destinderea şi să-şi cultive iluzia superiorității, scufundându-se într-o lentă şi senină ratare. Deambulările intertextualiste, comicul insinuat, inventivitatea lexicală şi parodică, dezinvoltura stilistică, litota, metonimia la care recurge, cu nesaț, Anatol Moraru – un prozator basarabean de formație postmodernă, ce merită a fi urmărit şi mai departe – , sunt doar tehnici de abordare, modalități de a descrie o lume românească (sau un anume fragment al ei) ce-şi caută salvarea, redempțiunea estetică, pentru a-şi înțelege mai bine degradarea existențială.
Vitalie Ciobanu
Aşezați într-o poziție defensivă, „bălțenii”, mai ales bărbații, profesează realismul, satira, ironia şi stilul literar-flamboaiant. Oamenii cred în „scrisul frumos”, „căutat”, încărcat de metafore razante, cu funcție ludică şi parodică – este mai degrabă efectul izolării, o predilecție psihanalizabilă, un sistem de apărare sofisticat în fața agresivității mediului, decât o estetică asumată. Putem vorbi şi despre complexul provinciei, cea care trebuie să se străduiască mai mult decât centrul (că veni vorba, centrul – Chişinăul, în cazul lor –, este şi el un fel de provincie în raport cu metropola de pe Dâmbovița, care, la rândul ei, pare – spun unii – o periferie a Budapestei, deşi, la drept vorbind, cred că ne-ar fi plăcut să fi fost mai degrabă un cartier sau un „avanpost” cultural al Vienei). Când menționez aceste caracteristici, nu formulez o judecată de valoare, ci fac doar o constatare, o observație fenomenologică.
Anatol Moraru ne oferă prin romanul Turnătorul de medalii (Editura Prut Internațional, 2008) o probă elocventă a acestui fel de a fi şi a scrie, corosiv şi țepos, ca într-un exercițiu de exorcizare a meschinului şi derizoriului vieții trăite pe margine. Este al doilea volum al acestui autor, după o carte de proză scurtă (Nou tratat de igienă, Editura Gunivas, Chişinău, 2002), o carte despre lumea universitară. Un topos mai rar întâlnit în proza basarabeană, suprasaturată, mai ales la nivelul generațiilor anterioare, de ruralism, de mitologii național-resurecționale. Anatol Moraru nu îşi propune însă o „frescă”, ci o imagine cariată a universității, un puzzle cu secvențe echivalente, dar unul, presupunem, care păstrează destulă fidelitate originalului. Personajul principal este Doru Pânzaru, un student eminent la Litere, cu talent pentru scris. Relatarea se desfăşoară din punctul său de vedere, ceea ce i se întâmplă este destul de minor şi previzibil. Omul înregistrează doar evenimentele „traiului studențesc”, participă la ele, dar fără a-şi modifica optica asupra lucrurilor, fără a parcurge o transformare interioară notabilă. Am putea spune că este un martor implicat, în afara unor implicații personale. Ceea ce ne face să-i acordăm mai multă atenție este dialogul său implicit, dar transcris în pagină, cu autorul – A. M. Acesta din urmă se situează de la bun început în prim-plan, vorbindu-ne despre motivația ce l-a făcut să-şi scrie cartea – o provocare a fiicei sale şi îndemnul regizorului de teatru Gicu Vulpe, care i-a recomandat să încerce o proză de tip nou, să-şi lase personajele în voie, să evolueze după o logică a lor proprie, scăpând „dictatului auctorial”. Evident, o posibilitate curat-iluzorie. Doar că înarmat cu această convenție, autorul se poate juca „de-a autorul”, se lansează în confesiuni autodiegetice („Cum inițiativa narativă o au personajele, trebuie să iau în calcul cantitatea substanțială de imprevizibil a formulei şi a cadrelor epice.”), polemizează cu eroii săi, spre delectarea cititorului şi înviorarea lecturii, pentru a da mai multă intrigă unui peisaj anost, cum apare viața universitară într-un oraş din Basarabia tranziției. Relația declarată a autorului cu naratorul Dorin Pânzaru nu are consecințe majore asupra subiectului, e doar un comentariu adiacent, care sparge, din când în când, țesătura narativă. Alteori, A.M. intervine cu pasaje mai lungi, date cu italice, în care practic îşi transferă crâmpeie din viața sa curentă de profesor la facultate, şi unde transpar persoane reale: Maria, Nicolae, Adi (de la Adrian), Mircea, Gheorghe – prenume recognoscibile unui cerc limitat de comilitoni – nişte apropo-uri amuzate, dar şi un fel de supapă de respirație pentru autor.
„Fauna” universitară a unui oraş din nordul basarabean, cu personaje, situații, obiceiuri şi coliziuni specifice, un mediu de belferi provinciali, în care toți se cred mai mult decât sunt în realitate şi, ca urmare, supralicitează, fabulează, delirează, exagerează cu formule bombastice, cu ironii „subtile” şi gratuite, care au menirea să întrețină celor ce apelează la ele buna lor părere despre sine, de-a-i face să se complacă în răsfățuri materiale şi peripeții de conclav. Narațiunea propriu-zisă (în afara inserturilor autoreferențiale şi autodiegetice) semănă în bună măsură cu un reality-show. Campusul este un univers autarhic, suficient sieşi, de parcă dincolo de Bălți („Bolți”, în roman) nu ar mai exista nimic: lumea exterioară e o referință discursivă, nimic mai mult. Puține lucruri, cu adevărat semnificative, se întâmplă în roman, dincolo de existența banală a unor studenți în cămin, la orele de curs (unde se mai produc, prin contrast, şi „turniruri” de erudiție literară, minuțios lucrate), în afara unor aventuri bahice şi sexuale (o adevărată frenezie a acuplării traversează cartea!). Evenimentele străine cotidianului universitar nu lipsesc, dar ele sunt mai degrabă borne biografice, episoade consumate, relatate, evocă împrejurări din trecut, nu sunt trăite în imediat, de aceea ponderea lor în devenirea subiectului este secundară, aşa cum, suntem asigurați, tocmai şi-a propus autorul (a-ți recunoaşte, în text, convenția de care te ghidezi, a-i declara slăbiciunile şi breşele inerente este până la urmă o stratagemă, facilă, de prevenire a criticilor), chiar dacă reuşesc să confere mai mult relief personajelor. Locațiile din roman sunt strict circumscrise: camerele de cămin studențesc, sălile de curs de la universitate (unde însă nu se zăboveşte prea mult) şi mulțimea de baruri şi berării – o înlănțuire de secvențe cu tineri ce îşi rumegă existența şi schimbă fraze într-o manieră pompos-artificială şi băşcălios-ermetică, îndepărtându-se de firescul comunicării, preschimbându-se în nişte fantoşe culturale, susținute în acelaşi sens de remarcile naratorului – inepuizabil în combinații intertextuale („Bre dedalizilor, nu puteți să-mi împrumutați două sute de lei până la bursă?”; „Dorine, până şi Consiliul de Coroană a discutat mai repede ultimatumul lui Molotov. Haide să ne întremăm sufletele cu o bere la barul Delfinul.”; „Sculați-vă, duglişilor, cum ar spune Creangă, mâncarea-i gata. Dormeați aşa de strâns… D-apoi le-ați regulat, se vede, virtuos… Azi-dimineața, fetele arătau ca nişte călugărițe dintr-o mănăstire poloneză eliberată de Armata Roşie”; A apărut Sandu, urmat de Stelian şi Virginia./ – Nu te superi că am invitat-o şi pe Virginia? Stelian nu voia să vină fără ea./ – Cum aş putea?/ – Am adus şi un lichior Amaretto, a zis Virginia, care arăta ca Vitoria Lipan după ce l-a visat pe Nichifor trecând călare o apă neagră ca păcura”, „Mi se uscase în gât, ca unui condamnat care îşi potriveşte mărul lui Adam pe butuc.” etc., etc.). În aceeaşi ordine a bricolajelor textuale poate fi citat şi amorul furtunos dintre Dorin Pânzaru şi doamna C. („Cezara”), profa de Literatură Universală – o Emma Bovary de Bolți, sufocată de cenuşiul unei existențe lipsite de romantism. Jocul seducției în care se prind cei doi îşi ia drept model explicit relația dintre amanții lui Stendhal din Roşu şi negru, Julien Sorel şi doamna de Renal, însă idila lor eşuează prin întoarcerea inopinată a soțului încornorat. Salvarea in extremis a protagonistului din ghearele acestuia marchează o situație-limită, din care, în general, nu se iese fără o chelfăneală pe cinste…
Anatol Moraru compune o lungă galerie de profesori şi studenți, cred că sunt vreo 30 de asemenea mici crochiuri fizionomice şi psihologice, din masa cărora se desprind câteva chipuri mai pregnante. De pildă, Grigore Costin – elevatul profesor de Civilizație romană, un frondeur cu limba ascuțită şi confesor al lui Pânzaru, sau Eugen Evdoşenco, specialistul de latină, supranumit şi Padre, pentru ținuta lui de pastor catolic, cu tabieturi sibarite (îi plac trandafirii roşii, pe care studenții au obligația să-i aducă proaspeți la examen, dacă vor să-i înmoaie severitatea). Sau Pavel Barbu, profesor de politologie, un comunist îndoctrinat, inflexibil, făcând crize de nervi la auzul persiflărilor la adresa lui Lenin (o adevărată relicvă a bolşevismului rătăcită în Moldova post-sovietică). Pe alții, cum este Vasile Bucium – studentul coborât din Carpați, de prin părțile Rahovului, din Biserica Albă, unul din cele 30 de sate româneşti rămase după război în dreapta Tisei, în componența Uniunii Sovietice –, îi zugrăveşte prin vorbirea-i pitorească, într-o replică dată personajului principal, venit să-i ceară nişte bucate mai exotice pentru o întâlnire de amor: „Că parcă eşti un cocon din cunună, tocat cu leuciu şi dus cu triboanța, măi Dorin. Pote să-ți dau şi o dărabă de ptită? Nu ți-o hi boghet?”
Vorbeam de fapte şi întâmplări relatate, ca într-o bucătărie, mult după ora stingerii, când doar zumzetul (presupus) al camerelor de luat vederi, montate în pereții salonului de sticlă, mai dau senzația de realitate. Iată o istorie tipic basarabeană, extrasă din memoria colectivă, aşa cum fusese surprinsă în vara lui ’44, pe care Andrei Coroman i-o povesteşte lui Dorin Pânzaru, în speranța unei valorificări literare: „Bunica Alexandra mi-a povestit că, atunci când au intrat, murdari şi beți, ruşii în sat, au început a căuta vin şi femei. La ei în gospodărie a dat năvală un căpitan crăcănat, cu părul năclăit de sudoare şi a strigat la bunelul Eftimie: „Vina davai!” Bunelul care nu ştia nici o boabă ruseşte l-a întrebat: „Ce doriți, domnule?” „Domnul” a mai urlat o dată: „Vina davai, rumânskaia tvoia morda!” („Vin să-mi dai, tu, mutră de român!” – trad. mea, Vit.C.) Văzând că bunelul nu se mişcă, căpitanul a scos revolverul din toc şi a tras două focuri în tavan. Bunelul a coborât în beci şi i-a adus o tocitoare pe care rusul a băut-o pe nerăsuflate şi a cerut: „Davai eşcio.” („Mai adu” – trad. mea, Vit.C.) I-au mai adus una. A uscat-o şi a vrut să mănânce: „Kuşati davai!” („Da-mi ceva de mâncare!” – trad. mea, Vit.C.) După ce s-a săturat, a pus-o pe bunică să încălzească apă şi s-a băit, ea turnându-i apă şi spălându-l pe spinare. Seara, i-a ordonat bunelului să înhame caii la căruță şi l-a trimis cu alți câțiva săteni să aducă muniții de la Tiraspol. După ce a plecat, rusul a pus zăvorul şi toată noaptea a violat-o pe bunică-mea. Şi aşa, două nopți la rând. După trei zile, unitatea a plecat mai departe, să „elibereze” Europa. La întoarcere, bunelul, văzându-şi nevasta „obosită”, i-a tras o bătaie de pomină. A fost apoi mobilizat şi, după o jumătate de an, s-a întors de pe front fără un picior, îl pierduse în masacrul de la Oder. De câte ori se îmbăta, îi făcea mizerie bunicăi, reproşându-i „dragostea” cu rusul. Bunica zicea că i-a cunoscut şi pe ofițerii nemți, dar nu se compară. Aceştia erau corecți: plăteau onest pentru mâncare, băutură sau dragoste. Ea a cedat unui locotenent neamț, Helmut, dar acela era cultivat, parfumat şi i-a dat două sute de mărci, pe care le-a păstrat toată viața. Bunica spunea că nu e adevărat ce-au scris istoricii sovietici: nemții nu au terorizat şi nu au omorât aici, în Basarabia, populația paşnică.” (p.92)
O istorie ce seamănă cu mărturiile, îndelung refulate, despre violurile săvârşite de sovietici asupra femeilor germane vânate prin Berlinul cucerit. Sau, o secvență elocventă pentru realitățile pe care le trăieşte Anatol Moraru şi colegii săi de la Bălți, singura, cred, situată dincolo de „camera de sticlă” a socializării de dragul unui spectacol TV. „Mergeam prin mijlocul bulevardului, blocând circulația. Dinu dădea tonul, strigând lozinci pe care le sonoriza imediat tot alaiul. Trecătorii se opreau scandalizați şi ne-a fost dat să auzim replici dure: „I-au trimis părinții la învățătură, iar ei s-au apucat de prostii!”, „De ce strigați, nesimțiților: „Jos comuniştii”, că ei ne dau pensiile la timp şi nu ne lasă fără lumină.” O bătrână rusoaică, îmbrăcată, cu toată căldura de afară, într-un costum, veston şi fustă de culoare kaki, cu un piept plin de decorații, ridicase cârja spre ceruri şi striga indignată. Trebuie să vă spun că am o memorie vizuală exemplară. Şi, cum s-a mai întâmplat şi la Proust, a început să funcționeze autonom memoria involuntară şi pe monitor mi-a apărut informația: îi citisem confesiunile în Plai bolțean. Evdotia Kracikovskaia povestea cum a făcut războiul, de la Moscova până la Berlin, luptând într-o subunitate specială din cadrul unei divizii de infanterie: spăla împreună cu „prietenele de luptă” rufele ostaşilor şi ofițerilor. „Noi v-am eliberat, perora ruseşte fosta combatantă, de fascişti şi de români, am ridicat economia din ruine, am muncit zi şi noapte ca să prospere poporul moldovenesc şi voi strigați că sunteți români. Kakie vî neblagodarnîie! („Cât de ingrați sunteți!” – trad. mea, Vit.C.)
La fel de inopinat îşi fac apariția în roman agenții SIS-ului (Serviciul de Informație şi Securitate moldovenesc), racolând studenți, ca pe timpul KGB-ului, sau se perindă pe holurile universității ofițeri de la Centrul de Combatere a Crimei Organizate şi Corupției, care organizează aşa-zise flagrant-uri, pentru a-i compromite pe profesorii recalcitranți la politicile oficiale, iar studentul Dorin Pânzaru câştigă selecția pentru un stagiu în Statele Unite, când nu mai avea nici o speranță, când părea îngropat în universul mic şi chircit al provinciei basarabene, condamnat de „autorul-jucător” să mimeze destinderea şi să-şi cultive iluzia superiorității, scufundându-se într-o lentă şi senină ratare. Deambulările intertextualiste, comicul insinuat, inventivitatea lexicală şi parodică, dezinvoltura stilistică, litota, metonimia la care recurge, cu nesaț, Anatol Moraru – un prozator basarabean de formație postmodernă, ce merită a fi urmărit şi mai departe – , sunt doar tehnici de abordare, modalități de a descrie o lume românească (sau un anume fragment al ei) ce-şi caută salvarea, redempțiunea estetică, pentru a-şi înțelege mai bine degradarea existențială.
Vitalie Ciobanu