Cronica literară
Grațiela Benga
CU PRIVIREA PESTE ZID
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Conceptele au şi ele o viață proprie. Se nasc, evoluează, se înmulțesc şi, câteodată, dispar. Ştim acest lucru încă de la Hegel. Țesătura subterană a conceptelor induce un câmp de forțe care ne influențează mai mult decât credem. Generează o reacție verbală, provoacă un gest, impulsionează o atitudine. Iar când reacția, gestul, atitudinea circumscriu o întreagă societate, într-o relație de tip simbolic cu familia, cu timpul, cu spațiul şi natura, din sumedenia de concepte mai mult sau mai puțin definite iese la iveală mentalitatea. Concept emblematic pentru identitatea unei societăți, mentalitatea se leagă de mai multe accepțiuni. Dezbaterea ei trezeşte interes şi stârneşte gustul polemic, descoperă nebănuite confluențe şi reliefează puternic contrastele. Şterge unele frontiere şi trasează, invizibil, altele.
Despre mentalitate (şi mentalități), despre acest complex cod implicit, clar sesizabil numai în comparație cu alte coduri de acelaşi gen, îndrăzneşte să scrie Dan Ungureanu în Zidul de aer (Editura Bastion, Timişoara, 2008). Cu studii la Universitatea Paris IV – Sorbonne Nouvelle, Dan Ungureanu s-a specializat în antropologie şi istoria religiilor la École Pratique des Hautes Études. A debutat editorial în 1999, când a publicat Originile greceşti ale culturii europene. Trei ani mai târziu, cercetările sale s-au concretizat în Originea limbajului şi primul om. În sfârşit, Zidul de aer. Tratat despre mentalități propune o abordare incisivă a unei probleme – cel puțin – incitante : mentalitatea nu este studiată prin lentila prăfuită a teoriilor, ci din unghiul mereu proaspăt al experienței directe. În loc să scormonească prin cioburile ritualurilor dintr-o insulă pierdută în timp sau să colecționeze detalii seci, lipsite de aderența edificării, Dan Ungureanu preferă să cutreiere surâzând peste mări şi țări, din Brazilia în Islanda şi din Chile până în Coreea sau Orientul Mijlociu. De pe un continent pe altul, structurile familiale se schimbă, exhibarea sentimentelelor lasă loc reprimării lor, religia şi religiozitatea ajung să se confrunte pe terenul excluderii concurenței iar străinul (temă întotdeauna actuală) catalizează o întreagă gamă de exerciții mentale, de la toleranța scâncită la deplină respingere.
Se cuvine subliniat faptul că autorul Zidului de aer vede studiul modern al mentalităților ca pe o necesitate practică. Nu derivă din psihologie, ci apare mai degrabă ca una dintre rezultantele empirice ale managementului cultural. Este, în primul rând, o ştiință aplicabilă, ce prezintă (pentru adepții teoretizărilor academice) o anumită slăbiciune epistemologică. Oscilând între schematismul psihologiilor colective şi apetitul narativo-descriptiv, studiul mentalităților se străduieşte să-şi găsească echilibrul. Or, acesta ar putea fi descoperit tocmai în aplicabilitatea informațiilor oferite, nu într-o armătură metodologică prin care mentalul colectiv se extrage din procesul lui firesc de evoluție.
Chiar şi un studiu aplicat trebuia să încerce a limpezi un concept atât de uzual, însă şi atât de tenebros precum cel de mentalitate. Încă din primele pagini ale cărții, Dan Ungureanu face câteva distincții teoretice fundamentale, optează pentru o definție a termenului, stabileşte genuri proxime şi deosebiri specifice. Aşadar, mentalitățile sunt de fapt multitudinea de reprezentări pe care le au membrii unei societăți „despre ce este sau ce ar trebui să fie societatea umană şi despre raporturile dintre oameni.” (p. 9) Cum definiția încă mai lasă loc unor posibile echivocuri, aflăm (punctual) şi ce nu sunt mentalitățile. Deşi au în comun stabilitatea şi transmiterea tacită, de la o generație la alta, mentalitățile şi tradițiile sau obiceiurile intră în categorii diferite. Tradițiile, obiceiurile, moravurile sunt obiectivabile, în schimb mentalitatea rămâne invizibilă. Ea nu iese cu adevărat la iveală decât prin comparație cu o alta. În fond, specificul mentalului colectiv îşi revendică statutul când posesorul lui se află într-un spațiu ce găzduieşte un alt tip de mentalitate. Față în față, cele două mentalități se adulmecă, se adaptează una la aşteptările celeilalte sau se refuză cu hotărâre. O altă disociere categorică se operează între prejudecăți şi mentalități. Ambele sunt „seturi de aşteptări privitoare la comportamentul şi valorile celorlalți, dar prejudecățile sunt un set mai restrâns de aşteptări, privitoare numai la membrii altor comunități ; mentalitatea este setul de aşteptări privitoare la membrii in-grupului, grupul căruia individul îi aparține. Unii autori definesc prejudecățile ca «atitudine negativă față de un individ bazată doar pe apartenența sa la un anumit grup.» Există însă şi prejudecăți pozitive şi prejudecăți indiferente : unguroaicele sunt focoase, francezii ştiu să facă dragoste. Prejudecățile indiferente sunt suma cunoştințelor despre un individ dedusă din apartenența sa la un grup ; se poate spune că prejudecățile, în general, sunt cunoştințele nesistematizate despre mentalitatea altor grupuri.” (pp.9-10) Nici psihologia colectivă nu este totuna cu mentalitatea. Prima dintre ele ignoră bunurile simbolice ale societății şi ierarhizarea din cadrul unei comunități, în timp ce a doua le acordă o mare atenție. Cu alte cuvinte, psihologia colectivă e atrasă de constantele psihice ale umanului, în timp ce studiul mentalităților pune accent pe contrastele puse în lumină de mentalul colectiv al diferitelor popoare. În fine, deosebiri substanțiale se remarcă între mentalitate şi ideologie. Chiar dacă au la bază un numitor comun (reprezentarea pe care o are o comunitate despre structura societății), ideologia se clădeşte pe idei precise, explicite şi supuse modificării iar mentalitatea, pe o structură vagă, generalizată şi stabilă. Ideologiile se împrumută, mentalitatea nu. Ea face corp comun cu comunitatea căreia îi aparține. Nu se poate exfolia şi lipi în altă parte, nu acceptă nici înlocuiri, nici modificări de substanță. Suprafața mentalului colectiv se lasă scrijelită de ideologie, dar adâncimea rămâne intangibilă. Odată transplantat în arii cu mentalități diferite, acelaşi mecanism ideatic poate funcționa cu totul altfel. Rezultatele inegale în preluarea unei ideologii, dar şi în raportarea popoarelor la un set de legi ar fi, prin urmare, şi efectul diferențelor de mentalitate.
Înainte de a-şi începe călătoria printre mentalități, Dan Ungureanu îşi stabileşte poziția față de două nume grele ale politologiei şi/sau sociologiei actuale : Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Să fie oare semnatarul Zidului de aer un adept al viziunii din The Clash of Civilizations şi un admirator al Sfârşitului istoriei, aşa cum ar cere tendințele? Dimpotrivă, Dan Ungureanu se ia la trântă cu viziunile celor doi politologi la modă.
Nu-i lipsesc nici cutezanța polemică, nici argumentele. The Clash of Civilizations a lui Samuel Huntington ar fi doar o pastişă după Spengler. „Cartea a avut un mare răsunet printre politologi, dar pentru cercetătorii mentalităților ea este o naivitate americană de rând, fast-food pentru idei. În primul rând, autorul vede ş...ț unități compacte acolo unde există doar plăci tectonice pline de fracturi, şi vede conflict şi competiție acolo unde nu există decât vecinătate.” (p.11) Eşecul lui Samuel Huntington este pus pe seama confuziilor enorme între criteriile lingvistice, geografice, politice şi religioase, incapabile să stabilească diferențe sensibile: „islamul liniştit din Turcia şi Asia Centrală n-are nimic de-a face cu paranoia wahabbită a saudiților. Şintoismul japonez, confucianismul chinez şi hinduismul nu sunt religii militante, în expansiune. Budismul tibetan, cu ritualurile sale baroce, ceremoniile zgomotoase, influența sa absorbantă asupra întregii societăți tibetane n-are nimic în comun cu budismul zen.” (p.12) Lui Francis Fukuyama i se reproşează un soi de radicalism obtuz : propovăduieşte modelul politic american, corelativ binelui şi adevărului, văzând în democrația parlamentară salvarea omenirii. În realitate, aceasta nu se poate impune pretutindeni, fiind incompatibilă cu umma arabă, cu mentalitatea asiatică sau cu societățile heteroclite africane. Ca atare, citindu-i pe Huntington şi Fukuyama în paralel cu studierea mentalităților, Dan Ungureanu concluzionează : „Nici unul, nici celălalt n-au dreptate. Ariile de mentalități sunt altele decât cele identificate aiurea de Samuel Huntington, iar mentalitățile nu (s.a.) sunt ideologii, nu declanşează şi nici nu întrețin conflicte, şi nici să se răspândească nu pot, ca ariile de influență politică : mentalitatea britanică nu s-a răspândit în India, nici cea franceză în Asia de Sud-Est. Francis Fukuyama, dimpotrivă, nu ține cont că instituțiile politice şi legile nu apar prin generație spontanee, ci se nasc din mentalități şi sunt întreținute de acestea ; deşi par a avea valoare universală, deşi par chemate să se extindă, ele nu pot dăinui decât acolo unde mentalitatea e favorabilă. Instituțiile politice şi legile sunt o pojghiță subțire, mentalitățile – placa tectonică subiacentă.” (p.345)
Demersul din Zidul de aer are ca principale repere câteva perimetre coerente din punctul de vedere al mentalităților: America Latină, Statele Unite, Europa, Orientul Mijlociu, Africa subsahariană, Asia de sud-est, China şi Japonia. Fireşte că aceste plăci tectonice ale mentalităților sunt străbătute de fracturi interne, aşa cum se întâmplă în relația dintre Brazilia şi țările hispanofone. Zone de ruptură apar şi în spații din ce în ce mai restrânse, între popoare aflate în vecinătate (ca în cazul norvegienilor şi suedezilor) sau între provinciile aceleiaşi țări. De pe o placă tectonică pe alta, sondând falii, stabilind convergențe şi luminând contraste, Dan Ungureanu completează harta mentalităților cu rigoarea unui cercetător erudit şi naturalețea unui vechi amic cu care conversezi la o ceaşcă de cafea. Zidul de aer se deschide în egală măsură în fața savantului şi a turistului, intrigat de reacțiile unui mexican sau curios în privința paravanelor japoneze. Ce îi spun acestea din urmă cercetătorului ? Că „în Japonia intimitatea personală, spațiul individual sunt precare. Copiii dorm de-a valma cu părinții, până târziu, pe când copiii americani, de pildă, sunt culcați într-o cameră separată şi vor primi ca paznic un ursuleț de pluş. La vârsta de 14 ani, ei vor pune pe uşa camerei o plăcuță pe care scrie «Do not disturb». Japonezii, însă, intră în casă fără să bată, dar descălțându-se. Specific japonezilor este sentimentul amae (s.a.), «complicitate», înțelegerea tacită între părinți şi copii. Japonezii, ca toate popoarele înalt colective, resimt emoțiile sociale – recunoştința, amabilitatea, respectul – ca producătoare de fericire, spre deosebire de alte popoare, pentru care sentimentele ne-sociale induc mai uşor fericirea.” (p.296) Dacă, pentru mulți cititori, termenul de tratat sugerează îndeobşte un studiu arid, lipsit de puls şi de luciu personal, atunci Zidul de aer răstoarnă această prejudecată. Împacă seriozitatea documentară cu frisonul expresiv şi conjugă, printr-un gest firesc, pictura flamandă, bucătăria franceză sau pereții boxurilor americane cu desenul mentalului colectiv.
E limpede că, dacă vrea să îşi înțeleagă animatorii, lumea în care trăim nu poate desconsidera mentalitatea şi ignora studiul ei. Adăpostind o enormă paletă de coduri şi reprezentări, plăcile tectonice ale mentalului colectiv riscă să-şi piardă, într-o bună zi, suflul iar faliile să se adâncească tot mai mult. În acest caz, contrastele deviază în conflicte culturale. Or, ceea ce străbate dincolo de Zidul de aer este ideea că (până şi în polemică) dialogul este oricând cu putință.
Despre mentalitate (şi mentalități), despre acest complex cod implicit, clar sesizabil numai în comparație cu alte coduri de acelaşi gen, îndrăzneşte să scrie Dan Ungureanu în Zidul de aer (Editura Bastion, Timişoara, 2008). Cu studii la Universitatea Paris IV – Sorbonne Nouvelle, Dan Ungureanu s-a specializat în antropologie şi istoria religiilor la École Pratique des Hautes Études. A debutat editorial în 1999, când a publicat Originile greceşti ale culturii europene. Trei ani mai târziu, cercetările sale s-au concretizat în Originea limbajului şi primul om. În sfârşit, Zidul de aer. Tratat despre mentalități propune o abordare incisivă a unei probleme – cel puțin – incitante : mentalitatea nu este studiată prin lentila prăfuită a teoriilor, ci din unghiul mereu proaspăt al experienței directe. În loc să scormonească prin cioburile ritualurilor dintr-o insulă pierdută în timp sau să colecționeze detalii seci, lipsite de aderența edificării, Dan Ungureanu preferă să cutreiere surâzând peste mări şi țări, din Brazilia în Islanda şi din Chile până în Coreea sau Orientul Mijlociu. De pe un continent pe altul, structurile familiale se schimbă, exhibarea sentimentelelor lasă loc reprimării lor, religia şi religiozitatea ajung să se confrunte pe terenul excluderii concurenței iar străinul (temă întotdeauna actuală) catalizează o întreagă gamă de exerciții mentale, de la toleranța scâncită la deplină respingere.
Se cuvine subliniat faptul că autorul Zidului de aer vede studiul modern al mentalităților ca pe o necesitate practică. Nu derivă din psihologie, ci apare mai degrabă ca una dintre rezultantele empirice ale managementului cultural. Este, în primul rând, o ştiință aplicabilă, ce prezintă (pentru adepții teoretizărilor academice) o anumită slăbiciune epistemologică. Oscilând între schematismul psihologiilor colective şi apetitul narativo-descriptiv, studiul mentalităților se străduieşte să-şi găsească echilibrul. Or, acesta ar putea fi descoperit tocmai în aplicabilitatea informațiilor oferite, nu într-o armătură metodologică prin care mentalul colectiv se extrage din procesul lui firesc de evoluție.
Chiar şi un studiu aplicat trebuia să încerce a limpezi un concept atât de uzual, însă şi atât de tenebros precum cel de mentalitate. Încă din primele pagini ale cărții, Dan Ungureanu face câteva distincții teoretice fundamentale, optează pentru o definție a termenului, stabileşte genuri proxime şi deosebiri specifice. Aşadar, mentalitățile sunt de fapt multitudinea de reprezentări pe care le au membrii unei societăți „despre ce este sau ce ar trebui să fie societatea umană şi despre raporturile dintre oameni.” (p. 9) Cum definiția încă mai lasă loc unor posibile echivocuri, aflăm (punctual) şi ce nu sunt mentalitățile. Deşi au în comun stabilitatea şi transmiterea tacită, de la o generație la alta, mentalitățile şi tradițiile sau obiceiurile intră în categorii diferite. Tradițiile, obiceiurile, moravurile sunt obiectivabile, în schimb mentalitatea rămâne invizibilă. Ea nu iese cu adevărat la iveală decât prin comparație cu o alta. În fond, specificul mentalului colectiv îşi revendică statutul când posesorul lui se află într-un spațiu ce găzduieşte un alt tip de mentalitate. Față în față, cele două mentalități se adulmecă, se adaptează una la aşteptările celeilalte sau se refuză cu hotărâre. O altă disociere categorică se operează între prejudecăți şi mentalități. Ambele sunt „seturi de aşteptări privitoare la comportamentul şi valorile celorlalți, dar prejudecățile sunt un set mai restrâns de aşteptări, privitoare numai la membrii altor comunități ; mentalitatea este setul de aşteptări privitoare la membrii in-grupului, grupul căruia individul îi aparține. Unii autori definesc prejudecățile ca «atitudine negativă față de un individ bazată doar pe apartenența sa la un anumit grup.» Există însă şi prejudecăți pozitive şi prejudecăți indiferente : unguroaicele sunt focoase, francezii ştiu să facă dragoste. Prejudecățile indiferente sunt suma cunoştințelor despre un individ dedusă din apartenența sa la un grup ; se poate spune că prejudecățile, în general, sunt cunoştințele nesistematizate despre mentalitatea altor grupuri.” (pp.9-10) Nici psihologia colectivă nu este totuna cu mentalitatea. Prima dintre ele ignoră bunurile simbolice ale societății şi ierarhizarea din cadrul unei comunități, în timp ce a doua le acordă o mare atenție. Cu alte cuvinte, psihologia colectivă e atrasă de constantele psihice ale umanului, în timp ce studiul mentalităților pune accent pe contrastele puse în lumină de mentalul colectiv al diferitelor popoare. În fine, deosebiri substanțiale se remarcă între mentalitate şi ideologie. Chiar dacă au la bază un numitor comun (reprezentarea pe care o are o comunitate despre structura societății), ideologia se clădeşte pe idei precise, explicite şi supuse modificării iar mentalitatea, pe o structură vagă, generalizată şi stabilă. Ideologiile se împrumută, mentalitatea nu. Ea face corp comun cu comunitatea căreia îi aparține. Nu se poate exfolia şi lipi în altă parte, nu acceptă nici înlocuiri, nici modificări de substanță. Suprafața mentalului colectiv se lasă scrijelită de ideologie, dar adâncimea rămâne intangibilă. Odată transplantat în arii cu mentalități diferite, acelaşi mecanism ideatic poate funcționa cu totul altfel. Rezultatele inegale în preluarea unei ideologii, dar şi în raportarea popoarelor la un set de legi ar fi, prin urmare, şi efectul diferențelor de mentalitate.
Înainte de a-şi începe călătoria printre mentalități, Dan Ungureanu îşi stabileşte poziția față de două nume grele ale politologiei şi/sau sociologiei actuale : Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Să fie oare semnatarul Zidului de aer un adept al viziunii din The Clash of Civilizations şi un admirator al Sfârşitului istoriei, aşa cum ar cere tendințele? Dimpotrivă, Dan Ungureanu se ia la trântă cu viziunile celor doi politologi la modă.
Nu-i lipsesc nici cutezanța polemică, nici argumentele. The Clash of Civilizations a lui Samuel Huntington ar fi doar o pastişă după Spengler. „Cartea a avut un mare răsunet printre politologi, dar pentru cercetătorii mentalităților ea este o naivitate americană de rând, fast-food pentru idei. În primul rând, autorul vede ş...ț unități compacte acolo unde există doar plăci tectonice pline de fracturi, şi vede conflict şi competiție acolo unde nu există decât vecinătate.” (p.11) Eşecul lui Samuel Huntington este pus pe seama confuziilor enorme între criteriile lingvistice, geografice, politice şi religioase, incapabile să stabilească diferențe sensibile: „islamul liniştit din Turcia şi Asia Centrală n-are nimic de-a face cu paranoia wahabbită a saudiților. Şintoismul japonez, confucianismul chinez şi hinduismul nu sunt religii militante, în expansiune. Budismul tibetan, cu ritualurile sale baroce, ceremoniile zgomotoase, influența sa absorbantă asupra întregii societăți tibetane n-are nimic în comun cu budismul zen.” (p.12) Lui Francis Fukuyama i se reproşează un soi de radicalism obtuz : propovăduieşte modelul politic american, corelativ binelui şi adevărului, văzând în democrația parlamentară salvarea omenirii. În realitate, aceasta nu se poate impune pretutindeni, fiind incompatibilă cu umma arabă, cu mentalitatea asiatică sau cu societățile heteroclite africane. Ca atare, citindu-i pe Huntington şi Fukuyama în paralel cu studierea mentalităților, Dan Ungureanu concluzionează : „Nici unul, nici celălalt n-au dreptate. Ariile de mentalități sunt altele decât cele identificate aiurea de Samuel Huntington, iar mentalitățile nu (s.a.) sunt ideologii, nu declanşează şi nici nu întrețin conflicte, şi nici să se răspândească nu pot, ca ariile de influență politică : mentalitatea britanică nu s-a răspândit în India, nici cea franceză în Asia de Sud-Est. Francis Fukuyama, dimpotrivă, nu ține cont că instituțiile politice şi legile nu apar prin generație spontanee, ci se nasc din mentalități şi sunt întreținute de acestea ; deşi par a avea valoare universală, deşi par chemate să se extindă, ele nu pot dăinui decât acolo unde mentalitatea e favorabilă. Instituțiile politice şi legile sunt o pojghiță subțire, mentalitățile – placa tectonică subiacentă.” (p.345)
Demersul din Zidul de aer are ca principale repere câteva perimetre coerente din punctul de vedere al mentalităților: America Latină, Statele Unite, Europa, Orientul Mijlociu, Africa subsahariană, Asia de sud-est, China şi Japonia. Fireşte că aceste plăci tectonice ale mentalităților sunt străbătute de fracturi interne, aşa cum se întâmplă în relația dintre Brazilia şi țările hispanofone. Zone de ruptură apar şi în spații din ce în ce mai restrânse, între popoare aflate în vecinătate (ca în cazul norvegienilor şi suedezilor) sau între provinciile aceleiaşi țări. De pe o placă tectonică pe alta, sondând falii, stabilind convergențe şi luminând contraste, Dan Ungureanu completează harta mentalităților cu rigoarea unui cercetător erudit şi naturalețea unui vechi amic cu care conversezi la o ceaşcă de cafea. Zidul de aer se deschide în egală măsură în fața savantului şi a turistului, intrigat de reacțiile unui mexican sau curios în privința paravanelor japoneze. Ce îi spun acestea din urmă cercetătorului ? Că „în Japonia intimitatea personală, spațiul individual sunt precare. Copiii dorm de-a valma cu părinții, până târziu, pe când copiii americani, de pildă, sunt culcați într-o cameră separată şi vor primi ca paznic un ursuleț de pluş. La vârsta de 14 ani, ei vor pune pe uşa camerei o plăcuță pe care scrie «Do not disturb». Japonezii, însă, intră în casă fără să bată, dar descălțându-se. Specific japonezilor este sentimentul amae (s.a.), «complicitate», înțelegerea tacită între părinți şi copii. Japonezii, ca toate popoarele înalt colective, resimt emoțiile sociale – recunoştința, amabilitatea, respectul – ca producătoare de fericire, spre deosebire de alte popoare, pentru care sentimentele ne-sociale induc mai uşor fericirea.” (p.296) Dacă, pentru mulți cititori, termenul de tratat sugerează îndeobşte un studiu arid, lipsit de puls şi de luciu personal, atunci Zidul de aer răstoarnă această prejudecată. Împacă seriozitatea documentară cu frisonul expresiv şi conjugă, printr-un gest firesc, pictura flamandă, bucătăria franceză sau pereții boxurilor americane cu desenul mentalului colectiv.
E limpede că, dacă vrea să îşi înțeleagă animatorii, lumea în care trăim nu poate desconsidera mentalitatea şi ignora studiul ei. Adăpostind o enormă paletă de coduri şi reprezentări, plăcile tectonice ale mentalului colectiv riscă să-şi piardă, într-o bună zi, suflul iar faliile să se adâncească tot mai mult. În acest caz, contrastele deviază în conflicte culturale. Or, ceea ce străbate dincolo de Zidul de aer este ideea că (până şi în polemică) dialogul este oricând cu putință.