Note clasice
Liviu Franga
TRANS-LATINITATE
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
Şi în acest moment, ezit să cred că am ales bine ca gazdă pentru textul
de mai jos o rubrică de carte, fie ea şi (sau, poate, tocmai de aceea mai
surprinzător) „clasică”. Pentru că, de data aceasta şi în mod (zic eu)
excepțional, nu va fi vorba aici de nici o carte. Cel mult, de una care ar
putea fi, cândva, scrisă de acum încolo …
Anul trecut încheiata reuniune mondială la vârf a francofoniei, din
chiar anul dedicat francofoniei, pentru care nu întâmplător
Europa, respectiv România, au fost alese ca zonă de țintă şi ca
organizatoare, mi-a evocat, prin voluntar-involuntare asociații de sens
istoric, următoarea paralelă.
Cu peste două milenii şi două veacuri înainte, Imperiul Roman începea
să prindă corp încheind războaie şi declanşând/acceptând altele, într-un
carusel interminabil rotitor al păcii şi al vacarmului armelor. Ceea ce a
contat pentru sensul cel mare al Istoriei nu au fost spectaculoasele, deşi
uneori efemerele, anexiuni teritoriale (de care numita Istorie e plină de-a
lungul şi de-a latul ei, mai ales atunci când vorbim de război, conflict
militar etc.), ci o cu totul altă realitate. Asumându-şi condiția, nouă, de
părți, integrante şi integrate, ale statului roman, regiunile recent devenite
provincii şi-au asumat, implicit/explicit, limba statului. În unele dintre
aceste regiuni, ea a devenit doar oficială, în altele – de la caz la caz, în
funcție de contextele culturale – şi oficială, dar şi maternă.
Latinitatea a tradus în material, a transpus în concret romanitatea
politică, realizând ceea ce în terminologie ştiințifică se numeşte
romanizare. Adoptarea latinei ca limbă maternă – sau latinizarea – a fost
cel mai spectaculos efect al înaintării romanității în Istorie.
Dar granițele Antichității au fost cu mult depăşite de acelaşi proces.
Latinizarea a continuat prin înseşi descendentele latinei, care au preluat
tendințele universalizante înscrise în codul lingvistic genetic matern.
Trei dintre idiomurile romanice au transgresat hotarele – şi aşa, destul
de labile în lumea modernă – ale Europei. Cu veacuri înainte de prezent,
spaniola şi portugheza au adus, să spun aşa, o romanizare de gradul doi pe
țărmurile unui continent care s-a deosebit de cel situat deasupra lui tocmai
prin atributul (şi epitetul …) latin(ă). Tot cu multe secole înainte, a fost şi
rândul francezei să escaladeze continente, chiar mai impresionant decît
colegele ei întru latinitate. Fiindcă franceza a trecut şi ea Oceanul,
ajungând în Lumea Nouă, unde s-a implantat în inima viitoarelor State
Unite (Louisiana, în principal, de la numele aş zice generic al regilor
Franței, Louis …), dar a pătruns şi în nordul aceluiaşi continent, în Canada
de azi, a cărei ambivalență cultural-lingvistică o scoate foarte pregnant la
vedere. Franceza, ca odinioară latina, a trecut, însă, şi Mediterana,
umplând de sonorități neolatine, muzical-armonioase până la sublimul
bel-canto-ului, însoritele colțuri africane: din Maroc, Algeria şi Tunisia
până în unghiul sudic al continentului în vocabularul căruia nu există nici
măcar ideea de zăpadă.
Franceza a repetat experiența romană – ca şi celelalte două amintite
neolatine –, dar la o altă scară a Istoriei. Iar azi, cu un alt dinamism.
Asemenea, odinioară, idiomului matrice, neolatina franceză s-a extins
şi a devenit limba maternă pentru populații etnic, inclusiv rasial, atât de
diferite. Îndrăznesc să spun că franceza a luat, poate în numele latinei şi în
locul ei, o neaşteptată, negândită revanşă. A devenit idiom oficial (în
anumite cazuri speciale, chiar unul matern) pentru urmaşii celor pe care,
precum nord-africanii, romanii nu i-au putut romaniza nici chiar vreme de
opt secole. În statele trans-mediteraneene, unde diviziunea tribală
împiedică utilizarea unui idiom autohton oficial, cunoaşterea generalizată
a francezei putem spune că o ridică la rangul nu doar de limbă oficială, ci
şi maternă.
Sub stindardul francofoniei – care nu reprezintă, cum s-ar crede în mod
superficial, un concept exclusiv lingvistic, ci o realitate culturală extrem
de complexă, pe cât este de convergentă –, romanizarea de odinioară a
căpătat noi dimensiuni şi, desigur, şi un nou conținut. Cel puțin jumătate
din străvechiul continent Africa (tot romanii au fost primii care i-au spus
aşa, şi aşa i-a rămas numele) este, grație francezei, una Latină, ca şi
America numită tot la fel. Ca şi partea superioară a Americii de Nord, pe
o porțiune întinsă şi intens urbanizată.
Într-un singur cuvânt.
Francofonia se vădeşte, din punctul meu de vedere, a constitui, azi,
partea cea mai dinamică a unui proces etno-cultural cu rădăcini
bimilenare, proces pe care, spre a-l identifica într-un mod cât mai exact în
dimensiunile lui extra-frontaliere şi trans-continentale, îl putem numi şi
defini, datorită vehiculului său lingvistic, o trans-latinitate.
de mai jos o rubrică de carte, fie ea şi (sau, poate, tocmai de aceea mai
surprinzător) „clasică”. Pentru că, de data aceasta şi în mod (zic eu)
excepțional, nu va fi vorba aici de nici o carte. Cel mult, de una care ar
putea fi, cândva, scrisă de acum încolo …
Anul trecut încheiata reuniune mondială la vârf a francofoniei, din
chiar anul dedicat francofoniei, pentru care nu întâmplător
Europa, respectiv România, au fost alese ca zonă de țintă şi ca
organizatoare, mi-a evocat, prin voluntar-involuntare asociații de sens
istoric, următoarea paralelă.
Cu peste două milenii şi două veacuri înainte, Imperiul Roman începea
să prindă corp încheind războaie şi declanşând/acceptând altele, într-un
carusel interminabil rotitor al păcii şi al vacarmului armelor. Ceea ce a
contat pentru sensul cel mare al Istoriei nu au fost spectaculoasele, deşi
uneori efemerele, anexiuni teritoriale (de care numita Istorie e plină de-a
lungul şi de-a latul ei, mai ales atunci când vorbim de război, conflict
militar etc.), ci o cu totul altă realitate. Asumându-şi condiția, nouă, de
părți, integrante şi integrate, ale statului roman, regiunile recent devenite
provincii şi-au asumat, implicit/explicit, limba statului. În unele dintre
aceste regiuni, ea a devenit doar oficială, în altele – de la caz la caz, în
funcție de contextele culturale – şi oficială, dar şi maternă.
Latinitatea a tradus în material, a transpus în concret romanitatea
politică, realizând ceea ce în terminologie ştiințifică se numeşte
romanizare. Adoptarea latinei ca limbă maternă – sau latinizarea – a fost
cel mai spectaculos efect al înaintării romanității în Istorie.
Dar granițele Antichității au fost cu mult depăşite de acelaşi proces.
Latinizarea a continuat prin înseşi descendentele latinei, care au preluat
tendințele universalizante înscrise în codul lingvistic genetic matern.
Trei dintre idiomurile romanice au transgresat hotarele – şi aşa, destul
de labile în lumea modernă – ale Europei. Cu veacuri înainte de prezent,
spaniola şi portugheza au adus, să spun aşa, o romanizare de gradul doi pe
țărmurile unui continent care s-a deosebit de cel situat deasupra lui tocmai
prin atributul (şi epitetul …) latin(ă). Tot cu multe secole înainte, a fost şi
rândul francezei să escaladeze continente, chiar mai impresionant decît
colegele ei întru latinitate. Fiindcă franceza a trecut şi ea Oceanul,
ajungând în Lumea Nouă, unde s-a implantat în inima viitoarelor State
Unite (Louisiana, în principal, de la numele aş zice generic al regilor
Franței, Louis …), dar a pătruns şi în nordul aceluiaşi continent, în Canada
de azi, a cărei ambivalență cultural-lingvistică o scoate foarte pregnant la
vedere. Franceza, ca odinioară latina, a trecut, însă, şi Mediterana,
umplând de sonorități neolatine, muzical-armonioase până la sublimul
bel-canto-ului, însoritele colțuri africane: din Maroc, Algeria şi Tunisia
până în unghiul sudic al continentului în vocabularul căruia nu există nici
măcar ideea de zăpadă.
Franceza a repetat experiența romană – ca şi celelalte două amintite
neolatine –, dar la o altă scară a Istoriei. Iar azi, cu un alt dinamism.
Asemenea, odinioară, idiomului matrice, neolatina franceză s-a extins
şi a devenit limba maternă pentru populații etnic, inclusiv rasial, atât de
diferite. Îndrăznesc să spun că franceza a luat, poate în numele latinei şi în
locul ei, o neaşteptată, negândită revanşă. A devenit idiom oficial (în
anumite cazuri speciale, chiar unul matern) pentru urmaşii celor pe care,
precum nord-africanii, romanii nu i-au putut romaniza nici chiar vreme de
opt secole. În statele trans-mediteraneene, unde diviziunea tribală
împiedică utilizarea unui idiom autohton oficial, cunoaşterea generalizată
a francezei putem spune că o ridică la rangul nu doar de limbă oficială, ci
şi maternă.
Sub stindardul francofoniei – care nu reprezintă, cum s-ar crede în mod
superficial, un concept exclusiv lingvistic, ci o realitate culturală extrem
de complexă, pe cât este de convergentă –, romanizarea de odinioară a
căpătat noi dimensiuni şi, desigur, şi un nou conținut. Cel puțin jumătate
din străvechiul continent Africa (tot romanii au fost primii care i-au spus
aşa, şi aşa i-a rămas numele) este, grație francezei, una Latină, ca şi
America numită tot la fel. Ca şi partea superioară a Americii de Nord, pe
o porțiune întinsă şi intens urbanizată.
Într-un singur cuvânt.
Francofonia se vădeşte, din punctul meu de vedere, a constitui, azi,
partea cea mai dinamică a unui proces etno-cultural cu rădăcini
bimilenare, proces pe care, spre a-l identifica într-un mod cât mai exact în
dimensiunile lui extra-frontaliere şi trans-continentale, îl putem numi şi
defini, datorită vehiculului său lingvistic, o trans-latinitate.