Cronica literară
Constantin Pricop
ANDRZEJ STASIUK. CĂLĂTORIND SPRE BABADAG ŞI ALTE EPISOADE
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Nu puține particularități culturale ale națiunilor din estul continentului se estompau, în perioada comunistă, sub presiunea ideologiei. La modul general, partea Europei cedată după cel de al doilea război mondial lui Stalin le apărea celor din lumea liberă sub imaginea indistinctă a… ciumei roşii, o reprezentare simplificată, uniformizatoare. Chiar în acele condiții, în ocazii semnificative particularitățile ieşeau totuşi la suprafață. Cu toate acestea abia după prăbuşirea comunismului în statele est europene s-au conturat clar diferențele, confirmîndu-se ceea ce se ştia de multă vreme: în această parte a lumii varietatea formelor culturale e surprinzătoare, deseori ajungîndu-se la brutale contradicții. Iată-i, de pildă, pe artiştii din fosta Jugoslavie, (reprezentați atît de bine de regizorul Emir Kusturica), care captivează atenția occidentalilor prin pitoresc local tratat în manieră modernă. Sau pe scriitorul spațiului mioritic, pentru a lua în discuție cazul care ne priveşte, cu privirea vajnic îndreptată către marile centre europene (să conțină această obsesie, cum spun unii, un complex de inferioritate?), acordînd prea puțină atenție faptelor literare din estul continentului. Ținta autorului român e exclusiv „centrul” – Occidentul, în toate ipostazele sale. Un semn de recunoaştere de la casele de editură din vest, de la tîrgurile de carte de acolo, o traducere, o invitație, o consemnare, o bursă, ceva, acolo, care să dea impresia luării în seamă, îl face pe artistul autohton să uite de orice altceva. Cei de alături, vecinii, amintindu-i probabil prea mult de propria condiție, nu atrag atenția; pentru artiştii națiunii „succesul” arată altfel. Impenitenții vecini pot fi, eventual, nişte curiozități, trasate în culori greu de înțeles, dar nu ocupă centrul… Nu pare a exista, în această privință, nici o ezitare. Ca exemplu, ne putem întreba ce scriitor român ar scrie o carte intitulată Călătorind spre Babadag fără a pune în mişcare un munte de zeflemele, de „miştouri” destrăbălate, de ironii îngroşate pînă la grotesc, anulînd, de fapt, tot ce ar fi fost pus în discuție? Ne putem întreba chiar cîți dintre autorii noştri, fie ei babadaghezi get-beget, şi-ar intitula astfel vreo carte? Apare însă un autor polonez, plasat printre scriitorii de frunte ai ultimei sau penultimei generații din țara sa, care nu se sfieşte să ia în serios micile şi prăpăditele localități de la noi şi de la cei din jur, care vorbeşte cu înțelegere, cu pătrundere omenească (ştiu, „omenesc” e un cuvînt la care omul de litere modern/postmodern de la noi strîmbă din nas), despre această parte de lume în care include, alături de Polonia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Basarabia şi, în parte, România.
Genul lui Stasiuk din Călătorind spre Babadag nu e uşor de definit. La o privire superficială ar fi vorba de un soi de reportaj – dar el este „dublat”, ca o haină solid croită, de o meditație care depăşeşte sensul voiajului de plăcere. Trebuie să precizez totuşi, de îndată, că partea de „reportaj” nu e, ca în alte cazuri, pretext pentru dezvoltări „filozofice” care să dovedească deşteptăciunea autorului. El se fereşte de orice ar putea să-l îndepărteze de obsesiile sale. Pentru Stasiuk filozofia se confundă cu geografia. Ceea ce aduce scrisul său în plus, prin fundalul eseistic, este o amplificare a dimensiunii existențiale. Alături de descrierea frustă, violentă, în atîtea împrejurări, în care îl recunoaştem pe autorul (pseudo)mărturiilor din Cum am devenit scriitor, Stasiuk țese o reflecție demnă de toată atenția şi, probabil, mai potrivită decît multe altele pentru această parte a globului. Stasiuk caută să înlocuiască istoria şi chiar imaginația cu geografia. „…obsesia mea a fost întotdeauna geografia, şi nu istoria, din al cărei trup uriaş, pe jumătate mort, descompus, ne-am hrănit prin părțile noastre atîta vreme.” (Jurnal de bord, în Europa mea, Polirom, 2003, p. 158). Presiunea istoriei domină de secole condiția statelor din răsăritul Europei şi din Balcani, sursă de permanente conflicte, de războaie pustiitoare – devenind, în manualele de politologie, chiar denumirea unui fenomen rebarbativ – balcanizare – echivalent pentru brutalitate şi iremediabilă confuze. „çn schimb, continuă autorul, geografia ne-a fost dată ca o revelație şi este unul dintre puținele lucruri pe care nu am reuşit să-l stricăm.” Nu este vorba de geografia politică sau cea economică. „Adevărata geografie reprezintă calea evadării care duce spre sud, pentru că Estul şi Vestul s-au aflat sub stăpînirea unor surori bastarde, iar sufletul meu bastard nu va găsi nimic acolo.” (idem). S-ar putea să se subînțeleagă de aici că ar fi vorba de acea fugă spre sud, spre soare, a nordicilor. E însă mai mult, e definirea spațiului pe care Stasiuk îl vede ca o unitate, ca avînd o coerență proprie, care ar putea fi opusă altor coerențe. Pentru autorul polonez Europa nu se împarte aşa cum se împarte ea pentru majoritatea oamenilor de cultură – un centru, Occidentul, şi o margine, care se subevaluează, care abia aşteaptă să se lepede de propria condiție pentru a o îmbrăca pe aceea a Vestului. Chiar ideea de centru i se pare inacceptabilă. Centrul conduce la suficiență, la opacizare, la lipsă de receptivitate, la imposibilitatea bucuriei de a-l întîlni pe Celălalt. „A trăi în centru înseamnă a trăi niciunde. Atunci cînd în orice parte este la fel de aproape sau de departe, omul are repulsie față de călătorii, fiindcă lumea începe să semene cu o mare provincie.” (Jurnal…, 111) Limitele sale sînt clar stabilite. La vest, Budapesta (mare oraş – în care, de altfel, nu se simte el însuşi). çn răsărit Ukraina şi Basarabia. În sud, Balcanii.
Aceste premise… teoretice se întrevăd, în Călătorind spre Babadag, dincolo de relatarea propriu-zisă a incursiunilor în zonă, dincolo de „descrieri de natură”, de mici întîmplări, care însoțesc deplasarea, într-un teritoriu sau altul, fără vreo țintă, în aparență fără plan. Sigur, cîteodată țintă devine locul natal al autorului unui fragment, precum Cioran, însă în afara limitelor geografice, bine trasate, nu e vorba decît de un pelerinaj ca o mişcare browniană. Impresiile, în succesiunea lor, devin uneori haotice. Dar acesta este universul său, aceasta e Europa sa, alcătuită „din amănunte, din detalii, din întîmplări de cîteva secunde, ce reamintesc secvențe de film, din crîmpeie de o clipă care mi se învîrt în cap ca frunzele în vînt, iar în acest vîrtej al episoadelor se întrezăreşte harta şi licăreşte peisajul.” (Jurnal…, 158) Senzația de însuşire a concretului e remarcabilă, descrierile, într-un limbaj simplu, golit de orice afectare, fixează atenția tocmai prin aparenta lipsă de semnificație a oamenilor întîlniți (cît se poate de obişnuiți), a întîmplărilor comune cărora ştie să le imprime o atracție stranie. çn fundal se găsesc cîteva fragmente, cîteva citate din autori excentrici, care par să susțină, anticipat, fragmentele dezvoltate. Anumite trăsături generale se ivesc printre imaginile disparate. Importanța vieții săteşti, cu tot ce are ea mai puțin eroic, frăția dintre animal şi om, adîncită de secolele şi mileniile în care s-au aşezat aceste civilizații țărăneşti, de exemplu. Sau înaintarea recalcitrantă a acestor colectivități către modernitate… ş. a. m. d.
Geografia politică edificată pe această „talpă a țării” pare ridicolă. „Vacile s-au rătăcit undeva în pădure. Mugesc din cînd în cînd în amurgul de decembrie. România Mare, Serbia mare, Polonia de la o mare la alta… O ficțiune de-a dreptul prostească, naivă, a acestor ținuturi. Tristețea apăsătoare a aspirației după ceva ce nu prea a existat, după ceva ce nici nu putea exista, şi regretul inutil pentru ceea ce este.” (Călătorind…, 53). Constatări agățate de citate celebre, cum spuneam, ca acelea ale lui Cioran, căutat şi în geografia sa natală: „Nimic nu este aşa cum pare la prima vedere, pretutindeni se înfig aşchiile semnificațiilor, de care gîndul se agață precum nădragii de sîrma ghimpată.” (Călătorind…, 55)
Sînt multe fragmentele la care ar merita să ne oprim. Atîta timp cît geografia îşi păstrează eternitatea geologică şi nu devine geografie politică lumea lui Stasiuk se desfăşoară ca un orizont permanent deschis, ca o rezolvare fericită a unui perpetuu ghem de convulsii. Viziunea se întunecă la o simplă deviere. Chiar dacă scriitorul încearcă apoi să „dezvinovățească” Huşiul de… „greşeala” de a fi asistat naşterea lui Zelea Codreanu, prezentarea acelui ținut ca un tărîm nefericit, transferul de vinovăție etc. sînt ilogice şi hilare. Geografia, aşa cum ne învățase pînă în acel moment autorul însuşi, nu trebuie să se contamineze de istorie. Altfel, i-am aminti lui Stasiuk că acelaşi ținut l-a dat pe Mihail Ralea. De o cu totul altă orientare…
Constantin Pricop
Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag,
traducere Cristina Godun, Ed. RAO, 2007
Genul lui Stasiuk din Călătorind spre Babadag nu e uşor de definit. La o privire superficială ar fi vorba de un soi de reportaj – dar el este „dublat”, ca o haină solid croită, de o meditație care depăşeşte sensul voiajului de plăcere. Trebuie să precizez totuşi, de îndată, că partea de „reportaj” nu e, ca în alte cazuri, pretext pentru dezvoltări „filozofice” care să dovedească deşteptăciunea autorului. El se fereşte de orice ar putea să-l îndepărteze de obsesiile sale. Pentru Stasiuk filozofia se confundă cu geografia. Ceea ce aduce scrisul său în plus, prin fundalul eseistic, este o amplificare a dimensiunii existențiale. Alături de descrierea frustă, violentă, în atîtea împrejurări, în care îl recunoaştem pe autorul (pseudo)mărturiilor din Cum am devenit scriitor, Stasiuk țese o reflecție demnă de toată atenția şi, probabil, mai potrivită decît multe altele pentru această parte a globului. Stasiuk caută să înlocuiască istoria şi chiar imaginația cu geografia. „…obsesia mea a fost întotdeauna geografia, şi nu istoria, din al cărei trup uriaş, pe jumătate mort, descompus, ne-am hrănit prin părțile noastre atîta vreme.” (Jurnal de bord, în Europa mea, Polirom, 2003, p. 158). Presiunea istoriei domină de secole condiția statelor din răsăritul Europei şi din Balcani, sursă de permanente conflicte, de războaie pustiitoare – devenind, în manualele de politologie, chiar denumirea unui fenomen rebarbativ – balcanizare – echivalent pentru brutalitate şi iremediabilă confuze. „çn schimb, continuă autorul, geografia ne-a fost dată ca o revelație şi este unul dintre puținele lucruri pe care nu am reuşit să-l stricăm.” Nu este vorba de geografia politică sau cea economică. „Adevărata geografie reprezintă calea evadării care duce spre sud, pentru că Estul şi Vestul s-au aflat sub stăpînirea unor surori bastarde, iar sufletul meu bastard nu va găsi nimic acolo.” (idem). S-ar putea să se subînțeleagă de aici că ar fi vorba de acea fugă spre sud, spre soare, a nordicilor. E însă mai mult, e definirea spațiului pe care Stasiuk îl vede ca o unitate, ca avînd o coerență proprie, care ar putea fi opusă altor coerențe. Pentru autorul polonez Europa nu se împarte aşa cum se împarte ea pentru majoritatea oamenilor de cultură – un centru, Occidentul, şi o margine, care se subevaluează, care abia aşteaptă să se lepede de propria condiție pentru a o îmbrăca pe aceea a Vestului. Chiar ideea de centru i se pare inacceptabilă. Centrul conduce la suficiență, la opacizare, la lipsă de receptivitate, la imposibilitatea bucuriei de a-l întîlni pe Celălalt. „A trăi în centru înseamnă a trăi niciunde. Atunci cînd în orice parte este la fel de aproape sau de departe, omul are repulsie față de călătorii, fiindcă lumea începe să semene cu o mare provincie.” (Jurnal…, 111) Limitele sale sînt clar stabilite. La vest, Budapesta (mare oraş – în care, de altfel, nu se simte el însuşi). çn răsărit Ukraina şi Basarabia. În sud, Balcanii.
Aceste premise… teoretice se întrevăd, în Călătorind spre Babadag, dincolo de relatarea propriu-zisă a incursiunilor în zonă, dincolo de „descrieri de natură”, de mici întîmplări, care însoțesc deplasarea, într-un teritoriu sau altul, fără vreo țintă, în aparență fără plan. Sigur, cîteodată țintă devine locul natal al autorului unui fragment, precum Cioran, însă în afara limitelor geografice, bine trasate, nu e vorba decît de un pelerinaj ca o mişcare browniană. Impresiile, în succesiunea lor, devin uneori haotice. Dar acesta este universul său, aceasta e Europa sa, alcătuită „din amănunte, din detalii, din întîmplări de cîteva secunde, ce reamintesc secvențe de film, din crîmpeie de o clipă care mi se învîrt în cap ca frunzele în vînt, iar în acest vîrtej al episoadelor se întrezăreşte harta şi licăreşte peisajul.” (Jurnal…, 158) Senzația de însuşire a concretului e remarcabilă, descrierile, într-un limbaj simplu, golit de orice afectare, fixează atenția tocmai prin aparenta lipsă de semnificație a oamenilor întîlniți (cît se poate de obişnuiți), a întîmplărilor comune cărora ştie să le imprime o atracție stranie. çn fundal se găsesc cîteva fragmente, cîteva citate din autori excentrici, care par să susțină, anticipat, fragmentele dezvoltate. Anumite trăsături generale se ivesc printre imaginile disparate. Importanța vieții săteşti, cu tot ce are ea mai puțin eroic, frăția dintre animal şi om, adîncită de secolele şi mileniile în care s-au aşezat aceste civilizații țărăneşti, de exemplu. Sau înaintarea recalcitrantă a acestor colectivități către modernitate… ş. a. m. d.
Geografia politică edificată pe această „talpă a țării” pare ridicolă. „Vacile s-au rătăcit undeva în pădure. Mugesc din cînd în cînd în amurgul de decembrie. România Mare, Serbia mare, Polonia de la o mare la alta… O ficțiune de-a dreptul prostească, naivă, a acestor ținuturi. Tristețea apăsătoare a aspirației după ceva ce nu prea a existat, după ceva ce nici nu putea exista, şi regretul inutil pentru ceea ce este.” (Călătorind…, 53). Constatări agățate de citate celebre, cum spuneam, ca acelea ale lui Cioran, căutat şi în geografia sa natală: „Nimic nu este aşa cum pare la prima vedere, pretutindeni se înfig aşchiile semnificațiilor, de care gîndul se agață precum nădragii de sîrma ghimpată.” (Călătorind…, 55)
Sînt multe fragmentele la care ar merita să ne oprim. Atîta timp cît geografia îşi păstrează eternitatea geologică şi nu devine geografie politică lumea lui Stasiuk se desfăşoară ca un orizont permanent deschis, ca o rezolvare fericită a unui perpetuu ghem de convulsii. Viziunea se întunecă la o simplă deviere. Chiar dacă scriitorul încearcă apoi să „dezvinovățească” Huşiul de… „greşeala” de a fi asistat naşterea lui Zelea Codreanu, prezentarea acelui ținut ca un tărîm nefericit, transferul de vinovăție etc. sînt ilogice şi hilare. Geografia, aşa cum ne învățase pînă în acel moment autorul însuşi, nu trebuie să se contamineze de istorie. Altfel, i-am aminti lui Stasiuk că acelaşi ținut l-a dat pe Mihail Ralea. De o cu totul altă orientare…
Constantin Pricop
Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag,
traducere Cristina Godun, Ed. RAO, 2007