Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
BUCUREŞTII DOCTORULUI VĂTĂMANU
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
1
Generațiile mai vechi de intelectuali au auzit de doctorul Nicolae Vătămanu, unul dintre cei mai erudiți cercetători ai trecutului Bucureştilor, pe cât de cunoscător pe atât de fermecător mânuitor al condeiului. Scrisul lui aminteşte de savoarea de povestitor a lui Ion Ghica ale cărui mărturii dealtfel le-a şi folosit – şi citat – în evocările sale. Ultima carte de Nicolae Vătămanu, de dinaintea reeditării de față, a apărut cu patru ani după moartea autorului: este vorba de Icoane şi fotografii de bucureşteni. Aventuri literare2, la sfârşitul căreia este reprodus un pasaj dintr-o cronică a lui Şerban Cioculescu. Acesta prezenta pe magistralul memorialist şi istoric al Bucureştilor în culori foarte elogioase: “Cunoscut marelui public dintre cele două războaie, prin rubrica sa de sfaturi medicale, publicate în ziarul Universul, revelat după încheierea celei din urmă conflagrații mondiale ca eminent istoric al medicinii noastre, dar şi ca talentat scriitor prin evocările Bucureştilor de altădată..., octogenar neobosit, redactându-şi amintirile, a căzut, împreună cu soția lui, victimă anonimă oarecum, a marelui cutremur de la 4 martie 1977. Cercetător pasionat, pe teren dar şi în bibliotecă, colecționând vechi fotografii ale Capitalei noastre... excerptând cu farmec din vechi sau mai recenți călători străini, urmărind cu inteligență profesională evoluția marilor molime din trecut... într-un cuvânt tot ce ar putea interesa pe bucureşteanul de astăzi despre chipurile diferite ale micii lui patrii, nimic nu i-a rămas străin marelui iscoditor...”3
Născut înainte de 1900, doctorul Nicolae Vătămanu a fost un martor pasionat al vechiului Bucureşti şi cu atât mai cinică şi crudă pare soarta sa, cea de a fi murit chiar sub zidurile oraşului la care a ținut atât de mult. Cărțile sale din vremea senectuții au fost premerse de o activitate publicistică îndelungată şi de preocupări vechi: în anii ’40 îl redescoperea, împreună cu preotul G. Negulescu-Batişte, pe scriitorul Nicolae Filimon. Dealtfel, preocupările doctorului Nicolae Vătămanu au avut adeseori şi o conotație literară, după cum se vede şi din evocările cuprinse în mai sus amintitul volum, Icoane şi fotografii de bucureşteni.
Odinioară în Bucureşti a apărut prima dată în anul 1975, la Editura Eminescu, aflându-se aşadar acum la cea de-a doua ediție, fapt ce ar fi trebuit specificat pe pagina de titlu. Deşi apărute în vremea regimului totalitar, cărțile sale consacrate trecutului Bucureştiului4 şi istoriei medicinei, ignoră total prezentul, fiind total nepolitizate. Am întâlnit o singură concesie, făcută probabil sau pentru a bemoliza critica la adresa demolărilor sau cu intenția de a ironiza mascat pe cel care le ordonase (p.7)5.
Cum răspunde Nicolae Vătămanu întrebării asupra specificului oraşului, problemă care persistă şi astăzi şi la care răspunsurile sunt diferite: “Străinii care l-au cercetat în trecut nu au avut totdeauna darul şi mijloacele de a-l înțelege. S-a vorbit, şi nu o singură dată, că oraşul acesta n-a fost decât un sat, un singur şi mare sat. În realitate era vorba de o alcătuire originală, strâns legată de tradiție. Bucureştii s-au dezvoltat pe «cartiere» reunite apoi între ele. Faptul că aceste cartiere au căpătat un nume cu rezonanță orientală, acela de mahalale, a putut înşela pe unii. Dar îndată ce condițiile generale s-au schimbat, lucru petrecut pe la începutul veacului trecut, mahalalele au devenit suburbii, pierzându-şi numele, dar păstrându-şi caracterele, cum, de pildă, acela de a fi – multe dintre aceste cartiere – nucleul unor anumite activități meşteşugăreşti” (p.6). Şi astăzi Bucureştii sunt văzuți de unii ca un sat mare, fiind lipsiți de elementele caracteristice oraşelor de tip occidental: piața centrală cu primăria, catedrala, zidurile care îl înconjoară şi care delimitau privilegiile orăşenilor. Metafora acestei simpliste definiri a oraşului este “satul francez”, cartierul bogat în stil occidental construit în partea de nord a oraşului, în apropierea parcului Herăstrău. “Satul francez” este de fapt Bucureştiul însuşi, ceea ce mi se pare a fi fără îndoială o exagerare, căci Bucureştiul a fost – şi în parte mai şi este – oraşul cu cele mai multe biserici ortodoxe din această parte a Europei şi cu o moştenire postbizantină care nu are de-a face cu influențele din secolele XIX – XX. Cu siguranță, Bucureştiul nu este – şi nici nu a fost – un “sat francez”, chiar dacă interese economice – şi nu numai – ar putea genera astfel de etichete.
À propos de această chestiune, atât de actuală şi de dureroasă, a ingerințelor – dacă nu cumva cuvântul mai potrivit ar fi “a agresiunii” – capitalului străin asupra vestigiilor istorice bucureştene, este de apreciat reeditarea cărții lui Nicolae Vătămanu tocmai acum. Asistăm la o veritabilă distrugere a oraşului şi dacă înainte de Decembrie 1989 s-au mai ridicat unele voci în apărarea oraşului, astăzi pare că asistăm la o tăcere totală sau cel mult la simularea unor proteste. O jumătate din Spitalul Colțea – policlinica sa, aflată pe strada Scaune – a fost dărâmată. În imediata apropiere, pe strada Colței se afla o casă negustorească având anul 1848 înscris pe fațadă – fapt unic în Bucureşti – care a fost cu totul desfigurată prin supraînălțare şi printr-o aşa-zisă restaurare, devenind sediul filialei unei bănci. În realitate a fost ca şi demolată. Zestrea arhitectonică a oraşului suferă astăzi o adevărată tragedie, de data aceasta nu din motive politico-ideologice.
În contextul acesta citirea paginilor lui Nicolae Vătămanu – ca un refugiu în trecut – este reconfortantă, dar nu neapărat dătătoare de speranțe. Ca să-mi îngădui o mărturisire, pasiunea pentru vechiul Bucureşti mi-a fost alimentată în copilărie de lecturile scrierilor lui Nicolae Vătămanu. Recitindu-l astăzi, regăsesc parcă aceeaşi stare de spirit față de trecutul oraşului.
Fascinează la acest autor felul în care ştie să desluşească încâlcitul urbanism al oraşului medieval, întemeindu-se tot timpul pe documente, dar fără a deveni obositor. Cine mai ştie astăzi că în evul mediu au existat trei drumuri ale Târgoviştei (p.26) ? Sau că numele străzii Chimistului – vechiul nume al străzii Iulia Hasdeu, perpendiculară pe Calea Griviței –, vine de la Alexe Marin, profesor de fizico-chimice la Sf. Sava, proprietarul unor terenuri în acea zonă (p.43) ?
Autorul dă o sugestivă explicație denumirii străzii şi bisericii Scaune, cu o bună descriere a acestora: “Scaunele măcelarilor, care au dat numele lor mahalalei şi bisericii, erau mari trunchiuri de copac, butuci pe care se tăia carnea. Prin extensie, s-au numit şi dughenele pescarilor «scaune», deşi ei nu despicau peştele pe «scaune» ca măcelarii” (p.31). În general, Bucureştiul evocat de Nicolae Vătămanu este unul cuprinzător din punct de vedere social: din el fac parte nu numai boierii, ci şi numeroase şi felurite alte categorii de orăşeni. Poate că din cauza propriei obârşii, de bucureştean din cartierul Căii Griviței (p.64), medicul literat are chiar o anumită aplecare pentru aceste categorii de bucureşteni aflate în afara a ceea ce ar putea fi numit “elitele”, cu sau fără ghilimele.
À propos de elite, să amintim o interesantă precizare despre familia Alexandrescu, căreia i-a aparținut (înainte de vinderea ei) impunătoarea casă boierească în care se află sediul Ambasadei britanice, pe strada Jules Michelet. Vorbind despre vizitele viitorului domnitor Grigore al IV-lea Ghica în casa prietenului său Grigore Romanit, de la colțul Podului Mogoşoaiei cu Calea Griviței – actualul Muzeu al Colecțiilor de Artă –, Nicolae Vătămanu scria: “Venea de obicei singur, dar uneori suia pe capră, lângă «bicigaş» (vizitiu !), pe cântărețul lui de inimă albastră, pe care în tinerețe îl punea să cânte şi să suspine pe sub ferestrele frumoaselor. Când a ajuns domn, Grigore Ghica s-a milostivit şi de cântărețul său, făcându-l boier, cu rang de cafegi-başa ! Acest Nicolae Alexandrescu (fostul cântăreț), proprietar de case peste drum de Romanit, a murit ucis de tâlhari, în 1860, la Cojasca, în drum spre Târgovişte” (p.37)6.
Cartea lui Nicolae Vătămanu este totodată lucrare de istoria oraşului şi operă memorialistică. Datele provenite din surse livreşti, documentare, sunt îmbinate cu amintiri personale numeroase. Într-un capitol intitulat “Calea Griviței a mea...“ (pp.72 – 90) este evocată casa părintească a autorului, al cărui tată era prieten cu tatăl geografului George Vâlsan (pp.83-84). Din peisajul copilăriei făcea parte şi reşedința uitată a lui Dinicu Golescu: “Privită din față, casa de la Belvedere, cum o numise Dinicu Golescu, nu-şi merita pe deplin numele; dar, în spate, priveliştea era cu adevărat frumoasă, cu linia Dâmboviței străjuită de plopii înalți, cu verdeața întregii lunci şi malul de dincolo, ridicat” (p.85). Clădirea, ca şi împrejurimile ei, a suferit modificări considerabile, fiind de multă vreme sediul unui orfelinat. Datorită valorii ei istorice ar merita însă să fie pusă în valoare şi mediatizată.
Autorul pare să aibă o propensiune pentru toponimele pierdute ale oraşului. Mahalaua Pităresii (pp.103 – 108), aflată în zona străzii Pitar Moş, nu are însă legătură cu personajul eponim, ci probabil cu soția lui Ivan pitarul Văcărescu din veacul al XVII-lea. Tot legat de neamul Văcăreştilor este şi numele mahalalei Vişichii, căreia Nicolae Vătămanu i-a consacrat şi un articol în revista Muzeului de Istorie al Bucureştiului.
Nimic nu scapă curiozității medicului literat care pare un campion al consemnării de “petites histoires” şi de aspecte ale vieții cotidiene: de la frații Capşa la bibliotecile bucureştene şi de la interioarele caselor bucureştene în evul mediu până la figurile reprezentative ale oraşului în secolul XIX. De observat faptul că istoria “celor mici”, a moravurilor şi a mentalităților, nu a trebuit să aştepte anii ’90 pentru a apărea; le găsim în toată splendoarea lor la Nicolae Vătămanu şi nu numai. Dealtfel, revista Annales este chiar citată în carte (p.204, nota 1). “S-a spus că nu poți înțelege bine o epocă, dacă nu pipăi o bucată de stofă sau dacă nu examinezi o listă de bucate de pe acea vreme” (p.203).
Coperta este un clin d’oeil făcut cititorilor: înfățişază Calea Griviței – artera copilăriei autorului – la intersecția cu strada Popa Tatu pe care se văd două tramvaie, à propos de numele autorului, asemănător cuvântului “vatman” (de tramvaie), cuvânt ieşit din uz, dar care se mai folosea chiar şi în timpul copilăriei autorului acestor rânduri. Clădirile din dreapta imaginii au fost din nefericire dărâmate, cea cu cupolă – aparținând altădată comerciantului Constantin Rădulescu – a fost lăsată doar ca fațadă. Păcat că citatul ales pentru coperta a patra este însă neinspirat. În loc să se refere la trecutul oraşului, este ales parcă pentru a compromite imaginea domnitorilor Țării Româneşti.
În capitolul ”Ziaristul Nae Bassarabescu – inițiatorul chioşcurilor de ziare din Bucureşti” (pp.133-142) este reconstituită această figură cu totul acoperită de uitare din vechiul Bucureşti, prieten cu Nicolae Grigorescu şi director al Muzeului Național. Ilustrează numerosul neam al Bassarabeştilor care a intrat în istoria literaturii prin scriitorul I.A. Bassarabescu şi este reprezentat în zilele noastre prin omniprezentul om de radio şi compozitor Gabriel Bassarabescu.
Cu prilejul unei vizite recente la Curtea Veche am remarcat existența, printre alte lespezi tombale, a celei – bine păstrate – a serdarului Mihai Rădulescu, ceea ce mi-a stârnit curiozitatea şi interesul pentru un subiect pe care cândva mi-l sugerase regretatul genealogist Alexandru V. Perietzianu-Buzău: alcătuirea genealogiilor diferitelor familii boiereşti cu numele de “Rădulescu”. Nicolae Vătămanu scria despre familia acestui serdar Mihai Rădulescu în capitolul ”Caseta de la Capşa”. Un cofetar important de la Capşa se numea Teodor Rădulescu. “Era fiul serdarului Mihai Rădulescu, din mahalaua Olteni, care se intitula ctitor şi îngrijitor al bisericii locale. Tânărul Teodor nu a luat calea slujbelor condicăreşti, ci a ales meseria şi neguțătoria. El şi-a păstrat titlul de ctitor al tatălui său, întărit şi prin căsătoria sa cu Ecaterina, fiica negustorului Anghel Nedelcovici, acela care a reînnoit vechea biserică din mahalaua Oltenilor. / Serdarul Mihai Rădulescu purtase grija acestei refaceri în condiții care au nemulțumit pe mahalagii. çn 1863 – 1865 reconstrucția a fost temeinică, iar osârdia lui Anghel Nedelcovici, fără cusur. De atunci, biserica are înfățişarea pe care o arată şi astăzi” (p.156). După aceea, biserica Olteni, aflată pe Calea Văcăreşti, în apropiere de intersecția cu strada Căuzaşi, biserică în care şi Anton Pann a cântat la strană, avea să dispară în împrejurările demolărilor ceauşiste. Nicolae Vătămanu urmăreşte destinul acestei familii Rădulescu până la generația nepoților de fiu ai serdarului: “un ofițer superior mort în războiul 1916 – 1918 şi înmormântat în cimitirul eroilor de la Azuga, un foarte capabil om de afaceri Iancu Rădulescu, rudă de aproape şi sfătuitor al lui D. Marinescu-Bragadiru, un general de cavalerie şi un economist cu studii la Berlin” (p.157).
În epoca regulamentară, purtătorii de ranguri boiereşti cu numele de “Rădulescu“ au fost destul de numeroşi7: în Arhondologiile Țării Româneşti dintre 1837 – 1858, sunt amintiți Anastasie Rădulescu, devenit pitar la 7 august 18528, Arsenie Rădulescu, făcut “conțepist”9 la 6 decembrie 1837 şi apoi pitar, la 4 septembrie 1842, Ioan Rădulescu, „conțepist” la 11 octombrie 185110, Ioniță Rădulescu, “căpitan de cazaci şi polcovnici” la 31 decembrie 1836, mort la 1 noiembrie 1836, Iordache Rădulescu, făcut sluger la 31 decembrie 1836, mort în 29 aprilie 184111, Matache Rădulescu, devenit pitar la 4 decembrie 1852, Mihai Rădulescu, devenit pitar la 30 august 1837 şi serdar la 6 septembrie 184212, Nae Rădulescu, “conțepist” la 8 octombrie 1852, Nicolae Rădulescu, devenit şi el “conțepist”, la 21 aprilie 1856, Nicolae Rădulescu, devenit pitar la 1 ianuarie 1841, apoi serdar la 23 aprilie 1848 şi apoi paharnic la 4 decembrie 1852, Nicu Rădulescu, devenit “conțepist” la 4 decembrie 1852 şi ulterior pitar, la 21 aprilie 1856, Spirache Rădulescu, făcut pitar la 10 decembrie 1851, Vasile Rădulescu, devenit pitar la 1 ianuarie 1841, mort în 1857, Zamfirache Rădulescu, “conțepist“ la 30 august 1839 şi apoi pitar la 9 septembrie 1845. Mulți purtători ai numelui “Rădulescu” au avut ranguri boiereşti şi chestiunea merită poate studiată mai îndeaproape. Oricum această digresiune stimulată de Nicolae Vătămanu scoate în evidență relativitatea numelor boiereşti în Țările Române. Cine era şi cine nu era boier ? Iată o întrebare la care nu se poate răspunde cu atâta uşurință pe cât poate s-ar părea.
MIHAI SORIN RåDULESCU
1 Nicolae Vătămanu, Odinioară \n Bucureşti, ediție \ngrijită de Andrei Pippidi, Bucureşti, Editura Domino, 2007, 211 p.
2 Ediție \ngrijită de Sandu Pavelescu, cu o postfață de Gheorghe Brătescu, Bucureşti, Editura Litera, 1981.
3 Ibidem, p.158.
4 Printre acestea, fie menționat volumul Istorie bucureşteană, Bucureşti, Editura Enciclopedică Rom~nă, 1973.
5 Paginile din text aflate \ntre paranteze se referă la Odinioară \n Bucureşti.
6 Pe aleea principală a cimitirului Bellu există un mare cavou al acestei familii Alexandrescu, cu numele lui I. N. Alexandrescu, fiul lui cafegi-başa, \nscris pe fațadă.
7 De precizat că autorul r~ndurilor de față nu are legătură cu aceştia, fiind vorba de o simplă coincidență de nume.
8 Paul Cernovodeanu şi Irina Gavrilă, Arhondologiile Țării Rom~neşti de la 1837 şdupă manuscrisul transcris la Biblioteca Academiei Rom~ne de către Alexandru V.Perietzianu-Buzăuț, Brăila, Editura Istros, 2002, p.147. Toate mențiunile Răduleştilor cu cin boieresc au aceeaşi referință.
9 "Conțepistul" sau "conțipistul" era asimilat unui rang mic de boierie.
10 çn Arhondologie mai este trecut un Ioan Rădulescu, devenit "conțepist" la 4 decembrie 1852.
11 çn Arhondologie mai este trecut un Iordache Rădulescu, făcut serdar la 30 august 1839. Este oare vorba de acelaşi Iordache Rădulescu cu cel de dinainte ?
12 E vorba evident de personajul amintit de Nicolae Vătămanu.
Generațiile mai vechi de intelectuali au auzit de doctorul Nicolae Vătămanu, unul dintre cei mai erudiți cercetători ai trecutului Bucureştilor, pe cât de cunoscător pe atât de fermecător mânuitor al condeiului. Scrisul lui aminteşte de savoarea de povestitor a lui Ion Ghica ale cărui mărturii dealtfel le-a şi folosit – şi citat – în evocările sale. Ultima carte de Nicolae Vătămanu, de dinaintea reeditării de față, a apărut cu patru ani după moartea autorului: este vorba de Icoane şi fotografii de bucureşteni. Aventuri literare2, la sfârşitul căreia este reprodus un pasaj dintr-o cronică a lui Şerban Cioculescu. Acesta prezenta pe magistralul memorialist şi istoric al Bucureştilor în culori foarte elogioase: “Cunoscut marelui public dintre cele două războaie, prin rubrica sa de sfaturi medicale, publicate în ziarul Universul, revelat după încheierea celei din urmă conflagrații mondiale ca eminent istoric al medicinii noastre, dar şi ca talentat scriitor prin evocările Bucureştilor de altădată..., octogenar neobosit, redactându-şi amintirile, a căzut, împreună cu soția lui, victimă anonimă oarecum, a marelui cutremur de la 4 martie 1977. Cercetător pasionat, pe teren dar şi în bibliotecă, colecționând vechi fotografii ale Capitalei noastre... excerptând cu farmec din vechi sau mai recenți călători străini, urmărind cu inteligență profesională evoluția marilor molime din trecut... într-un cuvânt tot ce ar putea interesa pe bucureşteanul de astăzi despre chipurile diferite ale micii lui patrii, nimic nu i-a rămas străin marelui iscoditor...”3
Născut înainte de 1900, doctorul Nicolae Vătămanu a fost un martor pasionat al vechiului Bucureşti şi cu atât mai cinică şi crudă pare soarta sa, cea de a fi murit chiar sub zidurile oraşului la care a ținut atât de mult. Cărțile sale din vremea senectuții au fost premerse de o activitate publicistică îndelungată şi de preocupări vechi: în anii ’40 îl redescoperea, împreună cu preotul G. Negulescu-Batişte, pe scriitorul Nicolae Filimon. Dealtfel, preocupările doctorului Nicolae Vătămanu au avut adeseori şi o conotație literară, după cum se vede şi din evocările cuprinse în mai sus amintitul volum, Icoane şi fotografii de bucureşteni.
Odinioară în Bucureşti a apărut prima dată în anul 1975, la Editura Eminescu, aflându-se aşadar acum la cea de-a doua ediție, fapt ce ar fi trebuit specificat pe pagina de titlu. Deşi apărute în vremea regimului totalitar, cărțile sale consacrate trecutului Bucureştiului4 şi istoriei medicinei, ignoră total prezentul, fiind total nepolitizate. Am întâlnit o singură concesie, făcută probabil sau pentru a bemoliza critica la adresa demolărilor sau cu intenția de a ironiza mascat pe cel care le ordonase (p.7)5.
Cum răspunde Nicolae Vătămanu întrebării asupra specificului oraşului, problemă care persistă şi astăzi şi la care răspunsurile sunt diferite: “Străinii care l-au cercetat în trecut nu au avut totdeauna darul şi mijloacele de a-l înțelege. S-a vorbit, şi nu o singură dată, că oraşul acesta n-a fost decât un sat, un singur şi mare sat. În realitate era vorba de o alcătuire originală, strâns legată de tradiție. Bucureştii s-au dezvoltat pe «cartiere» reunite apoi între ele. Faptul că aceste cartiere au căpătat un nume cu rezonanță orientală, acela de mahalale, a putut înşela pe unii. Dar îndată ce condițiile generale s-au schimbat, lucru petrecut pe la începutul veacului trecut, mahalalele au devenit suburbii, pierzându-şi numele, dar păstrându-şi caracterele, cum, de pildă, acela de a fi – multe dintre aceste cartiere – nucleul unor anumite activități meşteşugăreşti” (p.6). Şi astăzi Bucureştii sunt văzuți de unii ca un sat mare, fiind lipsiți de elementele caracteristice oraşelor de tip occidental: piața centrală cu primăria, catedrala, zidurile care îl înconjoară şi care delimitau privilegiile orăşenilor. Metafora acestei simpliste definiri a oraşului este “satul francez”, cartierul bogat în stil occidental construit în partea de nord a oraşului, în apropierea parcului Herăstrău. “Satul francez” este de fapt Bucureştiul însuşi, ceea ce mi se pare a fi fără îndoială o exagerare, căci Bucureştiul a fost – şi în parte mai şi este – oraşul cu cele mai multe biserici ortodoxe din această parte a Europei şi cu o moştenire postbizantină care nu are de-a face cu influențele din secolele XIX – XX. Cu siguranță, Bucureştiul nu este – şi nici nu a fost – un “sat francez”, chiar dacă interese economice – şi nu numai – ar putea genera astfel de etichete.
À propos de această chestiune, atât de actuală şi de dureroasă, a ingerințelor – dacă nu cumva cuvântul mai potrivit ar fi “a agresiunii” – capitalului străin asupra vestigiilor istorice bucureştene, este de apreciat reeditarea cărții lui Nicolae Vătămanu tocmai acum. Asistăm la o veritabilă distrugere a oraşului şi dacă înainte de Decembrie 1989 s-au mai ridicat unele voci în apărarea oraşului, astăzi pare că asistăm la o tăcere totală sau cel mult la simularea unor proteste. O jumătate din Spitalul Colțea – policlinica sa, aflată pe strada Scaune – a fost dărâmată. În imediata apropiere, pe strada Colței se afla o casă negustorească având anul 1848 înscris pe fațadă – fapt unic în Bucureşti – care a fost cu totul desfigurată prin supraînălțare şi printr-o aşa-zisă restaurare, devenind sediul filialei unei bănci. În realitate a fost ca şi demolată. Zestrea arhitectonică a oraşului suferă astăzi o adevărată tragedie, de data aceasta nu din motive politico-ideologice.
În contextul acesta citirea paginilor lui Nicolae Vătămanu – ca un refugiu în trecut – este reconfortantă, dar nu neapărat dătătoare de speranțe. Ca să-mi îngădui o mărturisire, pasiunea pentru vechiul Bucureşti mi-a fost alimentată în copilărie de lecturile scrierilor lui Nicolae Vătămanu. Recitindu-l astăzi, regăsesc parcă aceeaşi stare de spirit față de trecutul oraşului.
Fascinează la acest autor felul în care ştie să desluşească încâlcitul urbanism al oraşului medieval, întemeindu-se tot timpul pe documente, dar fără a deveni obositor. Cine mai ştie astăzi că în evul mediu au existat trei drumuri ale Târgoviştei (p.26) ? Sau că numele străzii Chimistului – vechiul nume al străzii Iulia Hasdeu, perpendiculară pe Calea Griviței –, vine de la Alexe Marin, profesor de fizico-chimice la Sf. Sava, proprietarul unor terenuri în acea zonă (p.43) ?
Autorul dă o sugestivă explicație denumirii străzii şi bisericii Scaune, cu o bună descriere a acestora: “Scaunele măcelarilor, care au dat numele lor mahalalei şi bisericii, erau mari trunchiuri de copac, butuci pe care se tăia carnea. Prin extensie, s-au numit şi dughenele pescarilor «scaune», deşi ei nu despicau peştele pe «scaune» ca măcelarii” (p.31). În general, Bucureştiul evocat de Nicolae Vătămanu este unul cuprinzător din punct de vedere social: din el fac parte nu numai boierii, ci şi numeroase şi felurite alte categorii de orăşeni. Poate că din cauza propriei obârşii, de bucureştean din cartierul Căii Griviței (p.64), medicul literat are chiar o anumită aplecare pentru aceste categorii de bucureşteni aflate în afara a ceea ce ar putea fi numit “elitele”, cu sau fără ghilimele.
À propos de elite, să amintim o interesantă precizare despre familia Alexandrescu, căreia i-a aparținut (înainte de vinderea ei) impunătoarea casă boierească în care se află sediul Ambasadei britanice, pe strada Jules Michelet. Vorbind despre vizitele viitorului domnitor Grigore al IV-lea Ghica în casa prietenului său Grigore Romanit, de la colțul Podului Mogoşoaiei cu Calea Griviței – actualul Muzeu al Colecțiilor de Artă –, Nicolae Vătămanu scria: “Venea de obicei singur, dar uneori suia pe capră, lângă «bicigaş» (vizitiu !), pe cântărețul lui de inimă albastră, pe care în tinerețe îl punea să cânte şi să suspine pe sub ferestrele frumoaselor. Când a ajuns domn, Grigore Ghica s-a milostivit şi de cântărețul său, făcându-l boier, cu rang de cafegi-başa ! Acest Nicolae Alexandrescu (fostul cântăreț), proprietar de case peste drum de Romanit, a murit ucis de tâlhari, în 1860, la Cojasca, în drum spre Târgovişte” (p.37)6.
Cartea lui Nicolae Vătămanu este totodată lucrare de istoria oraşului şi operă memorialistică. Datele provenite din surse livreşti, documentare, sunt îmbinate cu amintiri personale numeroase. Într-un capitol intitulat “Calea Griviței a mea...“ (pp.72 – 90) este evocată casa părintească a autorului, al cărui tată era prieten cu tatăl geografului George Vâlsan (pp.83-84). Din peisajul copilăriei făcea parte şi reşedința uitată a lui Dinicu Golescu: “Privită din față, casa de la Belvedere, cum o numise Dinicu Golescu, nu-şi merita pe deplin numele; dar, în spate, priveliştea era cu adevărat frumoasă, cu linia Dâmboviței străjuită de plopii înalți, cu verdeața întregii lunci şi malul de dincolo, ridicat” (p.85). Clădirea, ca şi împrejurimile ei, a suferit modificări considerabile, fiind de multă vreme sediul unui orfelinat. Datorită valorii ei istorice ar merita însă să fie pusă în valoare şi mediatizată.
Autorul pare să aibă o propensiune pentru toponimele pierdute ale oraşului. Mahalaua Pităresii (pp.103 – 108), aflată în zona străzii Pitar Moş, nu are însă legătură cu personajul eponim, ci probabil cu soția lui Ivan pitarul Văcărescu din veacul al XVII-lea. Tot legat de neamul Văcăreştilor este şi numele mahalalei Vişichii, căreia Nicolae Vătămanu i-a consacrat şi un articol în revista Muzeului de Istorie al Bucureştiului.
Nimic nu scapă curiozității medicului literat care pare un campion al consemnării de “petites histoires” şi de aspecte ale vieții cotidiene: de la frații Capşa la bibliotecile bucureştene şi de la interioarele caselor bucureştene în evul mediu până la figurile reprezentative ale oraşului în secolul XIX. De observat faptul că istoria “celor mici”, a moravurilor şi a mentalităților, nu a trebuit să aştepte anii ’90 pentru a apărea; le găsim în toată splendoarea lor la Nicolae Vătămanu şi nu numai. Dealtfel, revista Annales este chiar citată în carte (p.204, nota 1). “S-a spus că nu poți înțelege bine o epocă, dacă nu pipăi o bucată de stofă sau dacă nu examinezi o listă de bucate de pe acea vreme” (p.203).
Coperta este un clin d’oeil făcut cititorilor: înfățişază Calea Griviței – artera copilăriei autorului – la intersecția cu strada Popa Tatu pe care se văd două tramvaie, à propos de numele autorului, asemănător cuvântului “vatman” (de tramvaie), cuvânt ieşit din uz, dar care se mai folosea chiar şi în timpul copilăriei autorului acestor rânduri. Clădirile din dreapta imaginii au fost din nefericire dărâmate, cea cu cupolă – aparținând altădată comerciantului Constantin Rădulescu – a fost lăsată doar ca fațadă. Păcat că citatul ales pentru coperta a patra este însă neinspirat. În loc să se refere la trecutul oraşului, este ales parcă pentru a compromite imaginea domnitorilor Țării Româneşti.
În capitolul ”Ziaristul Nae Bassarabescu – inițiatorul chioşcurilor de ziare din Bucureşti” (pp.133-142) este reconstituită această figură cu totul acoperită de uitare din vechiul Bucureşti, prieten cu Nicolae Grigorescu şi director al Muzeului Național. Ilustrează numerosul neam al Bassarabeştilor care a intrat în istoria literaturii prin scriitorul I.A. Bassarabescu şi este reprezentat în zilele noastre prin omniprezentul om de radio şi compozitor Gabriel Bassarabescu.
Cu prilejul unei vizite recente la Curtea Veche am remarcat existența, printre alte lespezi tombale, a celei – bine păstrate – a serdarului Mihai Rădulescu, ceea ce mi-a stârnit curiozitatea şi interesul pentru un subiect pe care cândva mi-l sugerase regretatul genealogist Alexandru V. Perietzianu-Buzău: alcătuirea genealogiilor diferitelor familii boiereşti cu numele de “Rădulescu”. Nicolae Vătămanu scria despre familia acestui serdar Mihai Rădulescu în capitolul ”Caseta de la Capşa”. Un cofetar important de la Capşa se numea Teodor Rădulescu. “Era fiul serdarului Mihai Rădulescu, din mahalaua Olteni, care se intitula ctitor şi îngrijitor al bisericii locale. Tânărul Teodor nu a luat calea slujbelor condicăreşti, ci a ales meseria şi neguțătoria. El şi-a păstrat titlul de ctitor al tatălui său, întărit şi prin căsătoria sa cu Ecaterina, fiica negustorului Anghel Nedelcovici, acela care a reînnoit vechea biserică din mahalaua Oltenilor. / Serdarul Mihai Rădulescu purtase grija acestei refaceri în condiții care au nemulțumit pe mahalagii. çn 1863 – 1865 reconstrucția a fost temeinică, iar osârdia lui Anghel Nedelcovici, fără cusur. De atunci, biserica are înfățişarea pe care o arată şi astăzi” (p.156). După aceea, biserica Olteni, aflată pe Calea Văcăreşti, în apropiere de intersecția cu strada Căuzaşi, biserică în care şi Anton Pann a cântat la strană, avea să dispară în împrejurările demolărilor ceauşiste. Nicolae Vătămanu urmăreşte destinul acestei familii Rădulescu până la generația nepoților de fiu ai serdarului: “un ofițer superior mort în războiul 1916 – 1918 şi înmormântat în cimitirul eroilor de la Azuga, un foarte capabil om de afaceri Iancu Rădulescu, rudă de aproape şi sfătuitor al lui D. Marinescu-Bragadiru, un general de cavalerie şi un economist cu studii la Berlin” (p.157).
În epoca regulamentară, purtătorii de ranguri boiereşti cu numele de “Rădulescu“ au fost destul de numeroşi7: în Arhondologiile Țării Româneşti dintre 1837 – 1858, sunt amintiți Anastasie Rădulescu, devenit pitar la 7 august 18528, Arsenie Rădulescu, făcut “conțepist”9 la 6 decembrie 1837 şi apoi pitar, la 4 septembrie 1842, Ioan Rădulescu, „conțepist” la 11 octombrie 185110, Ioniță Rădulescu, “căpitan de cazaci şi polcovnici” la 31 decembrie 1836, mort la 1 noiembrie 1836, Iordache Rădulescu, făcut sluger la 31 decembrie 1836, mort în 29 aprilie 184111, Matache Rădulescu, devenit pitar la 4 decembrie 1852, Mihai Rădulescu, devenit pitar la 30 august 1837 şi serdar la 6 septembrie 184212, Nae Rădulescu, “conțepist” la 8 octombrie 1852, Nicolae Rădulescu, devenit şi el “conțepist”, la 21 aprilie 1856, Nicolae Rădulescu, devenit pitar la 1 ianuarie 1841, apoi serdar la 23 aprilie 1848 şi apoi paharnic la 4 decembrie 1852, Nicu Rădulescu, devenit “conțepist” la 4 decembrie 1852 şi ulterior pitar, la 21 aprilie 1856, Spirache Rădulescu, făcut pitar la 10 decembrie 1851, Vasile Rădulescu, devenit pitar la 1 ianuarie 1841, mort în 1857, Zamfirache Rădulescu, “conțepist“ la 30 august 1839 şi apoi pitar la 9 septembrie 1845. Mulți purtători ai numelui “Rădulescu” au avut ranguri boiereşti şi chestiunea merită poate studiată mai îndeaproape. Oricum această digresiune stimulată de Nicolae Vătămanu scoate în evidență relativitatea numelor boiereşti în Țările Române. Cine era şi cine nu era boier ? Iată o întrebare la care nu se poate răspunde cu atâta uşurință pe cât poate s-ar părea.
MIHAI SORIN RåDULESCU
1 Nicolae Vătămanu, Odinioară \n Bucureşti, ediție \ngrijită de Andrei Pippidi, Bucureşti, Editura Domino, 2007, 211 p.
2 Ediție \ngrijită de Sandu Pavelescu, cu o postfață de Gheorghe Brătescu, Bucureşti, Editura Litera, 1981.
3 Ibidem, p.158.
4 Printre acestea, fie menționat volumul Istorie bucureşteană, Bucureşti, Editura Enciclopedică Rom~nă, 1973.
5 Paginile din text aflate \ntre paranteze se referă la Odinioară \n Bucureşti.
6 Pe aleea principală a cimitirului Bellu există un mare cavou al acestei familii Alexandrescu, cu numele lui I. N. Alexandrescu, fiul lui cafegi-başa, \nscris pe fațadă.
7 De precizat că autorul r~ndurilor de față nu are legătură cu aceştia, fiind vorba de o simplă coincidență de nume.
8 Paul Cernovodeanu şi Irina Gavrilă, Arhondologiile Țării Rom~neşti de la 1837 şdupă manuscrisul transcris la Biblioteca Academiei Rom~ne de către Alexandru V.Perietzianu-Buzăuț, Brăila, Editura Istros, 2002, p.147. Toate mențiunile Răduleştilor cu cin boieresc au aceeaşi referință.
9 "Conțepistul" sau "conțipistul" era asimilat unui rang mic de boierie.
10 çn Arhondologie mai este trecut un Ioan Rădulescu, devenit "conțepist" la 4 decembrie 1852.
11 çn Arhondologie mai este trecut un Iordache Rădulescu, făcut serdar la 30 august 1839. Este oare vorba de acelaşi Iordache Rădulescu cu cel de dinainte ?
12 E vorba evident de personajul amintit de Nicolae Vătămanu.