Cronica literară
Paul Aretzu
CARTEA PELERINULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Constantin Pădureanu este prozator (a debutat în 1986 şi a publicat şase cărți) şi om credincios, poziție din care, în 2006, a făcut pelerinajul consacrat, la Ierusalim, publicând apoi un memorial, Pelerini olteni în țara sfântă (Editura Autograf MJM, Craiova, 2008). Este vorba de un tip special de excursii organizate de Patriarhie şi de mitropolii, pe trasee de interes religios, al căror scop este, cu precădere, duhovnicesc. Cartea este surprinzătoare prin cele două registre de comunicare folosite, simplitatea pelerinului care trăieşte o realitate spirituală, comportându-se ca un ingenuu, ca unul care redescoperă lumea, ca un nou-născut, şi temeinicia inițiatului în exegeza biblică. Sunt urmărite pas cu pas momentele ritualice ale expediției, febrilitatea şi pregătirea sufletească preliminară, starea de ascultare a călătoriilor care experiază într-un context eclezial, rostirea periodică de rugăciuni (de cerere, de mulțumire, de laudă), de acatiste, detalierea evenimentelor şi evlavia întâlnirii cu locurile sfinte, teologia faptelor Domnului, mulțumirea pentru încheierea misiunii.
Pelerinajul la Ierusalim este perceput de autor ca o datorie care i-a fost încredințată de Providență, decurgând dintr-un entuziasm religios, pentru că „eu sunt hotărât să respect cele patru puncte cardinale ale Ortodoxiei: credința, iubirea, nădejdea şi evlavia” (p. 14), derulându-se ca o călătorie inițiatică. Pe drum, de bucurie, autorul cântă încet cunoscuta priceasnă Blândul Păstor. Cartea întruneşte condiția totalei sincerități şi are caracteristicile unei spovedanii: „Am zărit de departe Ierusalimul şi sufletul mi s-a umplut de o vie bucurie şi de o trăire unică. M-am gândit la milioanele de pelerini din toată lumea, care au sosit înaintea noastră şi la toate pelerinajele organizate.” (p. 16).
Memorialul are un conținut variat, reunind informații istorice, lămuriri teologice, citate din Sfinții Părinți, descrieri sumare de locuri, scene biblice, notații biografice, poezii religioase, rugăciuni. Foarte interesant şi necesar este portretul pelerinului care este omul străin pentru spațiul omenesc, având preocupări specifice, „timpul pelerinului este ritmat cu citiri din Biblie, din viețile sfinților, din cărțile de rugăciuni şi de momente de linişte, de veghe; de viață în colectivitate şi de momente de singurătate” (p. 19-20). Parcursul urmat trebuie să fie unul al schimbării duhovniceşti, urmând modelul lui Iisus Hristos. De aceea, pelerinajul implică o componentă ascetică (eforturile drumului) şi alta de venerare a locului sau a obiectului sfânt, la care se adaugă şi un aspect catehetic, de învățătură.
Prima etapă a călătoriei, în Ierusalim, o reprezintă Biserica Mormântului Maicii Domnului, zidită de Împărăteasa Elena, distrusă de perşi şi reconstruită în secolul al XI-lea de cruciați. Urmează o plimbare pioasă prin Grădina Ghetsimani. Ca în cunoscutul roman al lui Mihail Bulgakov, pelerinajul se desfăşoară într-un continuu contrapunct cu momente evanghelice ale vieții Mântuitorului. În funcție de obiectivele vizate, sunt reconstituite din surse sfinte, biblice, evenimentele inițiale. Astfel, sunt urmărite etapele Drumului Crucii, de la Fortăreața Antonia, unde Iisus a fost judecat şi batjocorit, la locul răstignirii de pe Golgota şi, apoi, la punerea în mormânt de către Iosif din Arimateea şi Nicodim. Întreg perimetrul este marcat de urme ale prezenței religiosului, capele, biserici, altare, mozaicuri, coloane, cruci. Când vorbeşte despre Sfânta Cruce sau despre mărturisirea credinței, textul capătă elocvență omiletică sau adâncimi teologice: „Crucea ca «pom al vieții poartă şi odrăsleşte viața». Iar învierea vesteşte o nouă dimineață, «a opta zi» a creației.” (p. 50) sau „crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu”, „iar această jertfă se săvârşea tocmai în timpul când la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi” (p. 51).
Vizitând cu mare sfială Biserica Sfântului Mormânt, autorul evocă întâmplări miraculoase atribuite acesteia, cum este coborârea sfintei lumini, dar şi regulile de slujire sacerdotală: „Ordinea istorică şi ierarhică a celor şase confesiuni, stabilită de regulamentul de folosire şi administrare a Locurilor Sfinte, dat în 1757, în timpul stăpânirii otomane, prin firman al sultanului şi reconfirmat, în 1852, care slujesc în Biserica Sfântului Mormânt este următoarea: ortodocşi, armeni, copți, catolici, etiopieni şi sirieni ortodocşi” (p. 54). Ceremonialul aprinderii Sfintei Lumini în noaptea de Înviere este tulburător, înfățişat cu expresivitate: „Dragomanii, cu toiegele lor metalice, bătând podeaua de piatră, deschid drumul prin marea masă de oameni. În urma lor vin: doi diaconi care poartă crucea ce conține părticele din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului, Patriarhul, mitropoliți, episcopi, preoți şi pelerini din toată lumea. Clopotele încep să bată. Se înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, cântându-se «Învierea Ta, Hristoase» după care, Patriarhul dezbracă veşmintele, rămânând doar cu stiharul, epitrahilul, brâul şi mânecuțele. El este controlat cu deosebită strictețe de către reprezentanții tuturor autorităților bisericeşti şi de stat, pentru a nu avea cumva ascunsă vreo sursă de foc spre înşelarea credincioşilor. Toate luminile, candelele şi lumânările sunt stinse, se rup pecețile, iar Patriarhul intră singur în Sfântul Mormânt. Acolo el îngenunchează şi se roagă cu credință. Timpul parcă se opreşte în loc şi se aşterne tăcerea. Emoțiile cresc, credincioşii din toată lumea aşteaptă, pătrunşi de însemnătatea momentului şi lacrimile scaldă obrajii. Atunci vine LUMINA, o scânteie pură, o imensă revărsare de lumină peste acest Mormânt de Viață Dătător. Se aud clopotele şi pelerinii cântă de bucurie.” (p. 59-60).
Pe traseul stabilit, urmează alte repere ale geografiei sfinte, Muntele Sion, foişorul Cinei celei de Taină, Biserica Schimbării la Față, de pe Muntele Tabor, Nazaretul Bunei-Vestiri, Cana Galileii, de la Tabgha, Capernaumul, de unde Domnul şi-a ales primii apostoli şi unde a făcut minuni, apa Iordanului cu locul Botezului – Yardenit.
Cartea nu insistă asupra descrierilor, parcă nu observă lumea din jur, nu este interesată de aspecte turistice, respectând întru totul condiția pelerinului, concentrându-se asupra transformării spirituale, asupra îmbunătățirii duhovniceşti, folosind învățătura Sfinților Părinți, rugăciunea deasă, reconstituirea vieții lui Iisus , comentarii teologice. Autorul este, în primul rând, un practicant, un trăitor, identificându-se total cu misiunea sa. Din râvnă, se împărtăşeşte în Biserica Mormântului Maicii Domnului, bea, împreună cu familia, o sticlă de vin cumpărată de la Cana Galileii, se botează în apa Iordanului, când autocarul pare a avea probleme de motor, dar se redresează, reflectează: „Era ca un semn al Dumnezeirii că nu toți erau credincioşi.
Atotputernicul ne-a încercat, dar, datorită credinței unora dintre noi, Domnul ne-a salvat compensând necredința altora.” (p. 89). Țelurile autorului sunt credința, smerenia, pietatea față de modelul cristic.
Nu puteau lipsi din itinerar prezențe ale ortodoxismului românesc în Țara Sfântă. Domnitori, boieri şi ierarhi pravoslavnici au construit biserici, au făcut danii importante, au închinat mânăstiri, atât Țării Sfinte cât şi Muntelui Athos. Pelerinii au privilegiul să fie primiți de patriarhul Ierusalimului, Theofilos al III-lea, se închină în Biserica Aşezământului Românesc de la Ierusalim, în Mânăstirea Sfântului Teodosie, în Mânăstirea Sfântului Sava (în care nu e voie să se consume mere).
O bună parte a cărții este rezervată Betleemului, leagănul lui Dumnezeu, unde se află Biserica Naşterii Domnului Iisus Hristos, construită în 333 de Împărăteasa Elena şi reconstruită peste mai bine de două sute de ani de Împăratul Iustinian. Înăuntrul ei este inclusă chiar Sfânta Peşteră în care Fecioara a născut Pruncul. Sunt rememorate, cu mare forță evocatoare şi cu un întreg aparat teologic, momente evanghelice ale vieții Mântuitorului, de la Naştere la Înviere, socotite paradigme ale existenței oricărui creştin. Pelerinajul capătă tot mai mult dimensiune spirituală, de experiere, de învățătură şi trăire duhovnicească. Viața lui Iisus, modelul nepieritor, este reliefată prin gesturile ei sacre şi umane deopotrivă, prin vocația ei pilduitoare şi mântuitoare, prin simbolurile şi semnificațiile ei teologale. Deşi s-a scris enorm despre activitatea mesianică a Domnului, Constantin Pădureanu insistă pe un aspect mai puțin cercetat, acela de esențialitate a ființei, a existenței, pe care pelerinul o aprofundează, o dezvoltă, o meditează pe parcursul apropierii sale de centrul credinței, de Dumnezeul iubitor/mântuitor, ca o deschidere a ochilor pe drumul spre Emaus, pe drumul Damascului, pe orice drum, pe drumul spre Betleemul interior.
Călătoria (de proslăvire) se continuă pe Muntele Carmel, al lui Ilie Tesviteanul, la Haiffa, la Mânăstirea Hozeva, în care se află moaştele Sfântului Ioan Iacob Românul, la teribila Mare Moartă, la Biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, la mormântul lui Lazăr, la Iaffo (Ioppe) în care a locuit o vreme Apostolul Pavel şi în care se află Mânăstirea Sfântului Petru, la Muntele Templu şi la Zidul Plângerii, la vestitul Ierihon, cetate ale cărei ziduri s-au prăbuşit la sunetele din trâmbițe şi corni şi la strigătele israeliților şi unde, de curând, s-a ridicat Biserica Aşezământului Românesc, la Mânăstirea Sfântului Gherasim, de pe valea Iordanului, monah care apare iconografic însoțit de un leu pe care l-a vindecat, în fine, pe Muntele Carantania, unde Iisus a ținut post patruzeci de zile, după ce a fost botezat, şi pe care a fost ispitit de diavol cu bogății şi cu slava lumii, dacă i se va închina. Prezentarea acestor locuri atinse de sfințenia Mântuitorului este însoțită de referințe istorice, topografice, biblice, de povestiri hagiografice, de legende şi parabole, din care se desprinde devoțiunea şi curățenia sufletească a pelerinului.
Constantin Pădureanu a avut puterea să se desprindă de ispitirile cotidiene, să aprofundeze cu sinceritate şi cu pioşenie chemarea pelerinajului, astfel încât, în încheiere să poată exclama: „Doamne, ce mare bucurie mi-ai dat să mă umplu de evlavie şi de credință în fața locurilor pe care a stat Mântuitorul Nostru.” (p. 240).
Pelerinajul la Ierusalim este perceput de autor ca o datorie care i-a fost încredințată de Providență, decurgând dintr-un entuziasm religios, pentru că „eu sunt hotărât să respect cele patru puncte cardinale ale Ortodoxiei: credința, iubirea, nădejdea şi evlavia” (p. 14), derulându-se ca o călătorie inițiatică. Pe drum, de bucurie, autorul cântă încet cunoscuta priceasnă Blândul Păstor. Cartea întruneşte condiția totalei sincerități şi are caracteristicile unei spovedanii: „Am zărit de departe Ierusalimul şi sufletul mi s-a umplut de o vie bucurie şi de o trăire unică. M-am gândit la milioanele de pelerini din toată lumea, care au sosit înaintea noastră şi la toate pelerinajele organizate.” (p. 16).
Memorialul are un conținut variat, reunind informații istorice, lămuriri teologice, citate din Sfinții Părinți, descrieri sumare de locuri, scene biblice, notații biografice, poezii religioase, rugăciuni. Foarte interesant şi necesar este portretul pelerinului care este omul străin pentru spațiul omenesc, având preocupări specifice, „timpul pelerinului este ritmat cu citiri din Biblie, din viețile sfinților, din cărțile de rugăciuni şi de momente de linişte, de veghe; de viață în colectivitate şi de momente de singurătate” (p. 19-20). Parcursul urmat trebuie să fie unul al schimbării duhovniceşti, urmând modelul lui Iisus Hristos. De aceea, pelerinajul implică o componentă ascetică (eforturile drumului) şi alta de venerare a locului sau a obiectului sfânt, la care se adaugă şi un aspect catehetic, de învățătură.
Prima etapă a călătoriei, în Ierusalim, o reprezintă Biserica Mormântului Maicii Domnului, zidită de Împărăteasa Elena, distrusă de perşi şi reconstruită în secolul al XI-lea de cruciați. Urmează o plimbare pioasă prin Grădina Ghetsimani. Ca în cunoscutul roman al lui Mihail Bulgakov, pelerinajul se desfăşoară într-un continuu contrapunct cu momente evanghelice ale vieții Mântuitorului. În funcție de obiectivele vizate, sunt reconstituite din surse sfinte, biblice, evenimentele inițiale. Astfel, sunt urmărite etapele Drumului Crucii, de la Fortăreața Antonia, unde Iisus a fost judecat şi batjocorit, la locul răstignirii de pe Golgota şi, apoi, la punerea în mormânt de către Iosif din Arimateea şi Nicodim. Întreg perimetrul este marcat de urme ale prezenței religiosului, capele, biserici, altare, mozaicuri, coloane, cruci. Când vorbeşte despre Sfânta Cruce sau despre mărturisirea credinței, textul capătă elocvență omiletică sau adâncimi teologice: „Crucea ca «pom al vieții poartă şi odrăsleşte viața». Iar învierea vesteşte o nouă dimineață, «a opta zi» a creației.” (p. 50) sau „crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu”, „iar această jertfă se săvârşea tocmai în timpul când la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi” (p. 51).
Vizitând cu mare sfială Biserica Sfântului Mormânt, autorul evocă întâmplări miraculoase atribuite acesteia, cum este coborârea sfintei lumini, dar şi regulile de slujire sacerdotală: „Ordinea istorică şi ierarhică a celor şase confesiuni, stabilită de regulamentul de folosire şi administrare a Locurilor Sfinte, dat în 1757, în timpul stăpânirii otomane, prin firman al sultanului şi reconfirmat, în 1852, care slujesc în Biserica Sfântului Mormânt este următoarea: ortodocşi, armeni, copți, catolici, etiopieni şi sirieni ortodocşi” (p. 54). Ceremonialul aprinderii Sfintei Lumini în noaptea de Înviere este tulburător, înfățişat cu expresivitate: „Dragomanii, cu toiegele lor metalice, bătând podeaua de piatră, deschid drumul prin marea masă de oameni. În urma lor vin: doi diaconi care poartă crucea ce conține părticele din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului, Patriarhul, mitropoliți, episcopi, preoți şi pelerini din toată lumea. Clopotele încep să bată. Se înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, cântându-se «Învierea Ta, Hristoase» după care, Patriarhul dezbracă veşmintele, rămânând doar cu stiharul, epitrahilul, brâul şi mânecuțele. El este controlat cu deosebită strictețe de către reprezentanții tuturor autorităților bisericeşti şi de stat, pentru a nu avea cumva ascunsă vreo sursă de foc spre înşelarea credincioşilor. Toate luminile, candelele şi lumânările sunt stinse, se rup pecețile, iar Patriarhul intră singur în Sfântul Mormânt. Acolo el îngenunchează şi se roagă cu credință. Timpul parcă se opreşte în loc şi se aşterne tăcerea. Emoțiile cresc, credincioşii din toată lumea aşteaptă, pătrunşi de însemnătatea momentului şi lacrimile scaldă obrajii. Atunci vine LUMINA, o scânteie pură, o imensă revărsare de lumină peste acest Mormânt de Viață Dătător. Se aud clopotele şi pelerinii cântă de bucurie.” (p. 59-60).
Pe traseul stabilit, urmează alte repere ale geografiei sfinte, Muntele Sion, foişorul Cinei celei de Taină, Biserica Schimbării la Față, de pe Muntele Tabor, Nazaretul Bunei-Vestiri, Cana Galileii, de la Tabgha, Capernaumul, de unde Domnul şi-a ales primii apostoli şi unde a făcut minuni, apa Iordanului cu locul Botezului – Yardenit.
Cartea nu insistă asupra descrierilor, parcă nu observă lumea din jur, nu este interesată de aspecte turistice, respectând întru totul condiția pelerinului, concentrându-se asupra transformării spirituale, asupra îmbunătățirii duhovniceşti, folosind învățătura Sfinților Părinți, rugăciunea deasă, reconstituirea vieții lui Iisus , comentarii teologice. Autorul este, în primul rând, un practicant, un trăitor, identificându-se total cu misiunea sa. Din râvnă, se împărtăşeşte în Biserica Mormântului Maicii Domnului, bea, împreună cu familia, o sticlă de vin cumpărată de la Cana Galileii, se botează în apa Iordanului, când autocarul pare a avea probleme de motor, dar se redresează, reflectează: „Era ca un semn al Dumnezeirii că nu toți erau credincioşi.
Atotputernicul ne-a încercat, dar, datorită credinței unora dintre noi, Domnul ne-a salvat compensând necredința altora.” (p. 89). Țelurile autorului sunt credința, smerenia, pietatea față de modelul cristic.
Nu puteau lipsi din itinerar prezențe ale ortodoxismului românesc în Țara Sfântă. Domnitori, boieri şi ierarhi pravoslavnici au construit biserici, au făcut danii importante, au închinat mânăstiri, atât Țării Sfinte cât şi Muntelui Athos. Pelerinii au privilegiul să fie primiți de patriarhul Ierusalimului, Theofilos al III-lea, se închină în Biserica Aşezământului Românesc de la Ierusalim, în Mânăstirea Sfântului Teodosie, în Mânăstirea Sfântului Sava (în care nu e voie să se consume mere).
O bună parte a cărții este rezervată Betleemului, leagănul lui Dumnezeu, unde se află Biserica Naşterii Domnului Iisus Hristos, construită în 333 de Împărăteasa Elena şi reconstruită peste mai bine de două sute de ani de Împăratul Iustinian. Înăuntrul ei este inclusă chiar Sfânta Peşteră în care Fecioara a născut Pruncul. Sunt rememorate, cu mare forță evocatoare şi cu un întreg aparat teologic, momente evanghelice ale vieții Mântuitorului, de la Naştere la Înviere, socotite paradigme ale existenței oricărui creştin. Pelerinajul capătă tot mai mult dimensiune spirituală, de experiere, de învățătură şi trăire duhovnicească. Viața lui Iisus, modelul nepieritor, este reliefată prin gesturile ei sacre şi umane deopotrivă, prin vocația ei pilduitoare şi mântuitoare, prin simbolurile şi semnificațiile ei teologale. Deşi s-a scris enorm despre activitatea mesianică a Domnului, Constantin Pădureanu insistă pe un aspect mai puțin cercetat, acela de esențialitate a ființei, a existenței, pe care pelerinul o aprofundează, o dezvoltă, o meditează pe parcursul apropierii sale de centrul credinței, de Dumnezeul iubitor/mântuitor, ca o deschidere a ochilor pe drumul spre Emaus, pe drumul Damascului, pe orice drum, pe drumul spre Betleemul interior.
Călătoria (de proslăvire) se continuă pe Muntele Carmel, al lui Ilie Tesviteanul, la Haiffa, la Mânăstirea Hozeva, în care se află moaştele Sfântului Ioan Iacob Românul, la teribila Mare Moartă, la Biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, la mormântul lui Lazăr, la Iaffo (Ioppe) în care a locuit o vreme Apostolul Pavel şi în care se află Mânăstirea Sfântului Petru, la Muntele Templu şi la Zidul Plângerii, la vestitul Ierihon, cetate ale cărei ziduri s-au prăbuşit la sunetele din trâmbițe şi corni şi la strigătele israeliților şi unde, de curând, s-a ridicat Biserica Aşezământului Românesc, la Mânăstirea Sfântului Gherasim, de pe valea Iordanului, monah care apare iconografic însoțit de un leu pe care l-a vindecat, în fine, pe Muntele Carantania, unde Iisus a ținut post patruzeci de zile, după ce a fost botezat, şi pe care a fost ispitit de diavol cu bogății şi cu slava lumii, dacă i se va închina. Prezentarea acestor locuri atinse de sfințenia Mântuitorului este însoțită de referințe istorice, topografice, biblice, de povestiri hagiografice, de legende şi parabole, din care se desprinde devoțiunea şi curățenia sufletească a pelerinului.
Constantin Pădureanu a avut puterea să se desprindă de ispitirile cotidiene, să aprofundeze cu sinceritate şi cu pioşenie chemarea pelerinajului, astfel încât, în încheiere să poată exclama: „Doamne, ce mare bucurie mi-ai dat să mă umplu de evlavie şi de credință în fața locurilor pe care a stat Mântuitorul Nostru.” (p. 240).