Atitudini
Ion Zubaşcu
VALERIU ANANIA ŞI-A JUCAT ÎN VIAȚĂ PIESELE DE TEATRU NESCRISE
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Masivul volum Memorii, al scriitorului mitropolit Valeriu (Bartolomeu) Anania, apărut în 2008, la prestigioasa editură Polirom, face transparentă – în subsidiaritatea textului – miza majoră de a rescrie viața unuia dintre cei mai controversați ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Asemenea tuturor personalităților care au traversat epoci istorice de răscruce în destinul unui popor, Valeriu Anania are nesiguranța că viața sa va fi evaluată corect de cei ce vor urma şi cu această îndoială aproape vizibilă îşi scrie propria versiune a istoriei sale, dar şi a contextului care a deturnat-o de la cursul firesc al unui destin. Însă oricâte adversități şi resentimente ar dezvălui memorialistul Valeriu Anania în paginile volumului său, împotriva unor ierarhi ca patriarhii Iustin, Teoctist şi chiar Daniel (deşi lasă să se înțeleagă că ascensiunea acestuia i s-ar datora!), sau mitropoliții Corneanu, Plămădeală şi Vornicescu, întreaga sa viață stă sub semnul propoziției diversioniste a unuia dintre aceşti înalți ierarhi, care au supraviețuit colaborând cu regimul comunist şi Securitatea lui: „Noi am avut curajul de a nu fi martiri”. Dar această propoziție năucitoare, spusă de un slujitor al unei religii care se întemeiază pe jertfa martirică a lui Cristos, într-o Biserică vie ce a rezistat în timp tezaurizând pentru două mii de ani jertfele primelor secole creştine, răstoarnă pur şi simplu lumea cu susul în jos. În anii care au trecut de la schimbările din 1989, până acum, s-a adunat suficientă literatură mărturisitoare a celor care au suferit în închisorile comuniste ca adevărați martiri, fără să cedeze tortùrilor înfricoşătoare, de-a lungul zecilor de ani de puşcărie, astfel încât să putem evalua corect memoriile surprinzătoare ale unui ierarh care a supraviețuit cedând la un moment dat şi care are nevoie de 700 de pagini pentru a-şi justifica în fața propriei conştiințe şi a posterității „curajul” de-a nu fi fost martir. Neliniştitor este doar faptul că timpurile pe care le trăim predispun volumul publicat de Valeriu Anania la o mare audiență de public şi succes de presă, în timp ce memoriile adevăraților martiri ai închisorilor comuniste, contemporani cu suferințele şi cedările succesive ale actualului mitropolit, par să-şi păstreze doar pentru sine şi absolutul martirajului lor o lumină vie, cu bătaie lungă în timp, de care spiritualitatea coruptă a vremurilor de azi nu are imediată nevoie.
Duplicitatea coincidenței contrariilor
Aşa cum reiese cu claritate din cele 700 de pagini ale memoriilor sale, scăpate în multe locuri de sub orice control, Valeriu Anania a jucat întotdeuna dublu, la două sau mai multe capete. Încă din adolescență, pe când era elev la Seminarul Teologic Nifon, Bucureşti, şi activa în gruparea legionară Frăția de Cruce („conspirația mă fascina” – şi asta rămâne o constantă a întregii sale vieți!), din cadrul Gărzii de Fier, jurând pe viață şi pe moarte „să nu trădeze Legiunea şi Căpitanul”, Valeriu Anania recunoaşte cu candoare: „eu nu aveam vocație nici mistică, nici ostăşească”, adevăr reluat când se călugăreşte: „nu am făcut-o din vocație”, „de ce am făcut-o, nici azi nu sunt în stare s-o spun”, „dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el” (p. 34). Chiar în clipa solemnă a ceremoniei de tundere în monahism, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în 1942, se întreabă ce caută acolo: „O clipă mi-a trecut prin minte să fug de sub mantie şi s-o iau la goană” (p. 37), gând care nu-l va părăsi nici mai târziu, când se mută la Mănăstirea Polovragi. Aici se va decide să se facă medic: „Acum ştiam şi mai bine că nu am vocație mistică propriu-zisă”, luciditate care se va menține şi când va \ncerca să fugă peste graniță, în Jugoslavia, după 23 august 1944: „Un călugăr atât de puțin mistic cum eram eu” (p. 77). Acelaşi mecanism interior al coincidenței contrariilor îl va face mai târziu, când ajunge student la Teologie, să nu poată opta între fascinația pentru Arghezi şi frecventarea lui Nichifor Crainic (care l-a debutat cu o poezie în Gândirea), deşi cei doi erau adversari ireconciliabili: „eu țineam la amândoi şi de la fiecare aveam ceva de învățat” (p. 39).
Această stranie natură dublă, cu salturi succesive de la o extremă la alta şi permanente conflicte interioare, i-a marcat destinul lui Valeriu Anania, până în clipa de față a apariției Memoriilor , scriitorul fiind de-a lungul întregii sale vieți la fel de autentic şi la o extremă şi la alta, aşa cum se întâmplă în cazul tuturor personalităților cu psihologie scindată. Încă din seminar, deşi purta în secret la brâu „săculețul cu pelin” al Legiunii, s-a remarcat simultan şi în organizațiile străjereşti, antilegionare, primind medalia „Meritul Cultural”, din mâna regelui Carol al II-lea, poreclit „Berilă”, „asasinul Căpitanului”, iar când îl colindă la Palatul Regal cu Pluguşorul, aruncând „grâu curat pe umerii regelui asasin”, se gândeşte – desigur – la posibilitatea uciderii lui. Asta nu-l împiedică, în timp ce participa la nocturnele şedințe secrete şi la taberele legionare de antrenament, din pădurile de lîngă capitală, să poarte ostentativ la piept medalia regelui: „camarazii se veseleau şi-mi ziceau admirativ „escrocul” (p. 15). Acest permanent joc dublu al adolescentului, la ambele capete, îl va face pe un profesor al său să-l întrebe direct: „Ascultă, Anania, când, sau în ce ipostază, ai fost tu sincer – ca frate de cruce sau ca străjer?” (p. 18). Dacă tânărul de 19 ani n-a ştiut ce să răspundă atunci, putem afirma cu toată certitudinea că în aceeaşi situație se află Valeriu Anania, la cei 88 de ani ai săi de acum, după scrierea şi publicarea celor 700 de pagini ale Memoriilor sale, la amurgul unei vieți care a oscilat pe parcursul unui destin de om de la o extremă la alta.
Vinovăția sacrilegiului
Conform imboldurilor demonice ale acestei naturi duble (recunoscute de autor în repetate rânduri), când ajunge în satul natal Glăvile, din Vâlcea, viitorul ierarh trage cu pistolul de Bobotează, în timp ce preotul sfințea apa, de față cu propria mamă, iar când rebeliunea legionară a fost înăbuşită, şi-a ascuns gloanțele în candela icoanei Maicii Domnului: „icoana cu puterea ei divină mi-a atras ochii spre ea”. În legătură cu acest episod, Valeriu Anania face o mărturisire năucitoare: „Am trecut în viață prin zeci de anchete şi interogatorii, dar nu am declarat niciodată acest fapt şi nici pe acela de a fi avut vreodată pistol”, deşi – în acelaşi timp – a simțit toată viața „vinovăția sacrilegiului” de-a profana icoana Maicii Domnului cu gloanțele ascunse în candela ei. Această secvență biografică şi multe altele similare, de pe parcursul unei vieți atât de fluctuante, ne întăresc convingerea că şi actualul mitropolit Anania (ca şi patriarhul Teoctist, de altfel) va lua cu el în mormânt adevăruri nerecunoscute niciodată, deşi însoțite toată viața de „vinovăția sacrilegiului”, la fel cum îl vor însoți remuşcările durabile că l-a racolat pe fratele său Mitică la legionarism, făcându-l să-şi rateze viața prin închisori, cu patru căsnicii şi o fiică devenită „vampă”, cu amândoi părinții morți de supărare şi singurătate, în timp ce fiii îşi ispăşeau în beciurile Securității opțiunea pentru „sfânta tinerețe legionară”.
Aceste deraieri constante ale biografiei lui Valeriu Anania, de la o extremă, la alta, sunt însoțite de erupții de luciditate, când pare că şi-a regăsit definitiv discernământul şi albia statornică a destinului, însuflețit de gândul nobil „de a-i dărui vieții – ca şi morții – mele un sens de care să nu mă ruşinez, nici în fața semenilor şi nici la Scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Dintre faliile acestei personalități cu o natură psihică atât de împărțită, fiecare dintre cititorii Memoriilor, la care scriitorul apelează retoric, în repetate rânduri („Mă crezi, iubite cititor?” – p. 265; „Te rog să mă crezi, cititorule” – p. 272) – fapt ce pune şi mai clar în evidență miza răscumpărătoare de clemență, ca motivație a scrierii acestei cărți – cel ce parcurge un volum atât de contradictoriu, în toate fibrele sale, îşi poate alege partea care convine propriei naturi. În acest context, dramatice de-a dreptul, mai ales în prima parte a Memoriilor, cu mai multă credibilitate, sunt puseele autoscopice ale memorialistului Valeriu Anania, în care reuşeşte să-şi evalueze admirabil propriul destin atât de contorsionat, cum ar fi momentul din Londra, 1968, când se regăseşte în fața iconostasului Mănăstirii Antim, trimis şi el de comunişti cu misiune în Occident: „eu cu sufletul bântuit de vârtejuri, cu făgăduințele călcate şi cu răstignirea făcută țăndări” (p. 38). Asemenea mărturisiri rare, scăpate de sub control, fac din Valeriu Anania un personaj tragic şi ne îndeamnă să ne întrebăm cât din „răstignirea făcută țăndări” şi din „începutul iadului dostoievskian”, trăit încă de la Mănăstirea Antim, sau din „durerea de a nu mai putea iubi”, se datoresc istoriei potrivnice, pe care a traversat-o, şi cât propriei naturi, la fel de ostile mântuirii prin credință şi smerenia inimii curate? Parcurgerea celor 700 de pagini ale Memoriilor sale dă un răspuns indubitabil: nenumăratele fisuri ale personalității sale scindate au favorizat eficiența necruțătoare a timpului istoric atât de ostil, care a frânt inclusiv rezistența unor valori şi caractere puternice.
Afându-se în Domul din Milano şi observând că statuia Sfântului Apostol Petru avea o talpă a unui picior mai scobită, ca efect al „miilor şi miilor de credincioşi care-l sărutaseră cu evlavie” (p. 427), scriitorul Anania noteză în jurnalul său: „lumea, cu toate urâțeniile şi ororile ei, rămâne frumoasă atâta vreme cât într’însa dăinuie sfințenia şi iubirea”. Din punctul de vedere al propriilor cuvinte, Valeriu Anania n-a fost sfânt şi nici măcar martir, iar iubitor – doar de sine (toate cele 700 de pagini ale Memoriilor sunt străbătute de resentimente şi dezvăluiri potrivnice majorității celor din preajma sa, de la binefăcători devotați, la slujitorii pe care i-a folosit, sau la ierarhii din Sfântul Sinod, cu excepția – uşor de înțeles – a patriarhului Justinian). Dar prin mărturiile sale şi prin zonele extinse de autenticitate umană, ale unei psihologii abisale, contorsionate şi mai mult de vremuri potrivnice (mai puțin credibile în ordine istorică, mai ales în partea a doua a Memoriilor, total compromise de colaborarea cu regimul comunist, unde aproape totul trebuie luat cu sens contrar), volumul lui Valeriu Anania („voiam cu tot dinadinsul să intru în literatură” – p. 341) va rămâne ca un document literar prețios al epocii comuniste, putând fi aşezat prin forța evocatoare la celălalt pol față de Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt: dacă memoriile părintelui de la Rohia accentuează vocația mântuitoare a jertfei şi mărturisirii, în ordine teologică, Memoriile scriitorului mitropolit Valeriu Anania sacrifică Biserica şi promisiunea cerurilor veşnice pentru salvarea lui în literatură.
Din acest punct de vedere, oricât ar fi dorit în tinerețe să nu fie considerat un epigon al lui Arghezi, cel caterisit la Cernica, Valeriu Anania a mers toată viața pe urmele caracterului binecunoscut al lui Arghezi, sau poate – mai degrabă – al scriitorului Eugen Barbu. Cu mai puțin talent scriitoricesc, însă, decât cei doi contemporani! Dar, notează scriitorul Valeriu Anania, într-unul din momentele sale dramatice de luciditate: „Cine mai poate judeca pe un om care trece prin asemenea situații limită? Nici măcar propria lui conştiință, stâlcită de incertitudini. Doar Dumnezeu, la Judecata de apoi” (p. 311). çnaintea judecății lui Dumnezeu, pe un asemenea om ca Valeriu Anania îl pot judeca cei care au trecut prin situații mai cumplite şi nu au cedat, iar în acest sens, despre Memoriile sale nu ar trebui să scrie cei care nu au citit în prealabil masivele volume ale lui Ion Cârja, Nestor Chioreanu, Grigore Caraza (dar şi Aurel Sergiu Marinescu), camarazi de tinerețe apropiați lui Anania, cu ani de închisoare mai mulți şi suferințe pe măsură, dar care nu au făcut compromisuri cu regimul comunist şi îi aduc acum acuzații teribile, pe care eforturile celor 700 de pagini ale actualului mitropolit nu reuşesc să le elucideze, ci – din păcate – mai mult să le confirme.
În rest, fiecare cu sufletul în mână la judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu!
Duplicitatea coincidenței contrariilor
Aşa cum reiese cu claritate din cele 700 de pagini ale memoriilor sale, scăpate în multe locuri de sub orice control, Valeriu Anania a jucat întotdeuna dublu, la două sau mai multe capete. Încă din adolescență, pe când era elev la Seminarul Teologic Nifon, Bucureşti, şi activa în gruparea legionară Frăția de Cruce („conspirația mă fascina” – şi asta rămâne o constantă a întregii sale vieți!), din cadrul Gărzii de Fier, jurând pe viață şi pe moarte „să nu trădeze Legiunea şi Căpitanul”, Valeriu Anania recunoaşte cu candoare: „eu nu aveam vocație nici mistică, nici ostăşească”, adevăr reluat când se călugăreşte: „nu am făcut-o din vocație”, „de ce am făcut-o, nici azi nu sunt în stare s-o spun”, „dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el” (p. 34). Chiar în clipa solemnă a ceremoniei de tundere în monahism, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în 1942, se întreabă ce caută acolo: „O clipă mi-a trecut prin minte să fug de sub mantie şi s-o iau la goană” (p. 37), gând care nu-l va părăsi nici mai târziu, când se mută la Mănăstirea Polovragi. Aici se va decide să se facă medic: „Acum ştiam şi mai bine că nu am vocație mistică propriu-zisă”, luciditate care se va menține şi când va \ncerca să fugă peste graniță, în Jugoslavia, după 23 august 1944: „Un călugăr atât de puțin mistic cum eram eu” (p. 77). Acelaşi mecanism interior al coincidenței contrariilor îl va face mai târziu, când ajunge student la Teologie, să nu poată opta între fascinația pentru Arghezi şi frecventarea lui Nichifor Crainic (care l-a debutat cu o poezie în Gândirea), deşi cei doi erau adversari ireconciliabili: „eu țineam la amândoi şi de la fiecare aveam ceva de învățat” (p. 39).
Această stranie natură dublă, cu salturi succesive de la o extremă la alta şi permanente conflicte interioare, i-a marcat destinul lui Valeriu Anania, până în clipa de față a apariției Memoriilor , scriitorul fiind de-a lungul întregii sale vieți la fel de autentic şi la o extremă şi la alta, aşa cum se întâmplă în cazul tuturor personalităților cu psihologie scindată. Încă din seminar, deşi purta în secret la brâu „săculețul cu pelin” al Legiunii, s-a remarcat simultan şi în organizațiile străjereşti, antilegionare, primind medalia „Meritul Cultural”, din mâna regelui Carol al II-lea, poreclit „Berilă”, „asasinul Căpitanului”, iar când îl colindă la Palatul Regal cu Pluguşorul, aruncând „grâu curat pe umerii regelui asasin”, se gândeşte – desigur – la posibilitatea uciderii lui. Asta nu-l împiedică, în timp ce participa la nocturnele şedințe secrete şi la taberele legionare de antrenament, din pădurile de lîngă capitală, să poarte ostentativ la piept medalia regelui: „camarazii se veseleau şi-mi ziceau admirativ „escrocul” (p. 15). Acest permanent joc dublu al adolescentului, la ambele capete, îl va face pe un profesor al său să-l întrebe direct: „Ascultă, Anania, când, sau în ce ipostază, ai fost tu sincer – ca frate de cruce sau ca străjer?” (p. 18). Dacă tânărul de 19 ani n-a ştiut ce să răspundă atunci, putem afirma cu toată certitudinea că în aceeaşi situație se află Valeriu Anania, la cei 88 de ani ai săi de acum, după scrierea şi publicarea celor 700 de pagini ale Memoriilor sale, la amurgul unei vieți care a oscilat pe parcursul unui destin de om de la o extremă la alta.
Vinovăția sacrilegiului
Conform imboldurilor demonice ale acestei naturi duble (recunoscute de autor în repetate rânduri), când ajunge în satul natal Glăvile, din Vâlcea, viitorul ierarh trage cu pistolul de Bobotează, în timp ce preotul sfințea apa, de față cu propria mamă, iar când rebeliunea legionară a fost înăbuşită, şi-a ascuns gloanțele în candela icoanei Maicii Domnului: „icoana cu puterea ei divină mi-a atras ochii spre ea”. În legătură cu acest episod, Valeriu Anania face o mărturisire năucitoare: „Am trecut în viață prin zeci de anchete şi interogatorii, dar nu am declarat niciodată acest fapt şi nici pe acela de a fi avut vreodată pistol”, deşi – în acelaşi timp – a simțit toată viața „vinovăția sacrilegiului” de-a profana icoana Maicii Domnului cu gloanțele ascunse în candela ei. Această secvență biografică şi multe altele similare, de pe parcursul unei vieți atât de fluctuante, ne întăresc convingerea că şi actualul mitropolit Anania (ca şi patriarhul Teoctist, de altfel) va lua cu el în mormânt adevăruri nerecunoscute niciodată, deşi însoțite toată viața de „vinovăția sacrilegiului”, la fel cum îl vor însoți remuşcările durabile că l-a racolat pe fratele său Mitică la legionarism, făcându-l să-şi rateze viața prin închisori, cu patru căsnicii şi o fiică devenită „vampă”, cu amândoi părinții morți de supărare şi singurătate, în timp ce fiii îşi ispăşeau în beciurile Securității opțiunea pentru „sfânta tinerețe legionară”.
Aceste deraieri constante ale biografiei lui Valeriu Anania, de la o extremă, la alta, sunt însoțite de erupții de luciditate, când pare că şi-a regăsit definitiv discernământul şi albia statornică a destinului, însuflețit de gândul nobil „de a-i dărui vieții – ca şi morții – mele un sens de care să nu mă ruşinez, nici în fața semenilor şi nici la Scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Dintre faliile acestei personalități cu o natură psihică atât de împărțită, fiecare dintre cititorii Memoriilor, la care scriitorul apelează retoric, în repetate rânduri („Mă crezi, iubite cititor?” – p. 265; „Te rog să mă crezi, cititorule” – p. 272) – fapt ce pune şi mai clar în evidență miza răscumpărătoare de clemență, ca motivație a scrierii acestei cărți – cel ce parcurge un volum atât de contradictoriu, în toate fibrele sale, îşi poate alege partea care convine propriei naturi. În acest context, dramatice de-a dreptul, mai ales în prima parte a Memoriilor, cu mai multă credibilitate, sunt puseele autoscopice ale memorialistului Valeriu Anania, în care reuşeşte să-şi evalueze admirabil propriul destin atât de contorsionat, cum ar fi momentul din Londra, 1968, când se regăseşte în fața iconostasului Mănăstirii Antim, trimis şi el de comunişti cu misiune în Occident: „eu cu sufletul bântuit de vârtejuri, cu făgăduințele călcate şi cu răstignirea făcută țăndări” (p. 38). Asemenea mărturisiri rare, scăpate de sub control, fac din Valeriu Anania un personaj tragic şi ne îndeamnă să ne întrebăm cât din „răstignirea făcută țăndări” şi din „începutul iadului dostoievskian”, trăit încă de la Mănăstirea Antim, sau din „durerea de a nu mai putea iubi”, se datoresc istoriei potrivnice, pe care a traversat-o, şi cât propriei naturi, la fel de ostile mântuirii prin credință şi smerenia inimii curate? Parcurgerea celor 700 de pagini ale Memoriilor sale dă un răspuns indubitabil: nenumăratele fisuri ale personalității sale scindate au favorizat eficiența necruțătoare a timpului istoric atât de ostil, care a frânt inclusiv rezistența unor valori şi caractere puternice.
Afându-se în Domul din Milano şi observând că statuia Sfântului Apostol Petru avea o talpă a unui picior mai scobită, ca efect al „miilor şi miilor de credincioşi care-l sărutaseră cu evlavie” (p. 427), scriitorul Anania noteză în jurnalul său: „lumea, cu toate urâțeniile şi ororile ei, rămâne frumoasă atâta vreme cât într’însa dăinuie sfințenia şi iubirea”. Din punctul de vedere al propriilor cuvinte, Valeriu Anania n-a fost sfânt şi nici măcar martir, iar iubitor – doar de sine (toate cele 700 de pagini ale Memoriilor sunt străbătute de resentimente şi dezvăluiri potrivnice majorității celor din preajma sa, de la binefăcători devotați, la slujitorii pe care i-a folosit, sau la ierarhii din Sfântul Sinod, cu excepția – uşor de înțeles – a patriarhului Justinian). Dar prin mărturiile sale şi prin zonele extinse de autenticitate umană, ale unei psihologii abisale, contorsionate şi mai mult de vremuri potrivnice (mai puțin credibile în ordine istorică, mai ales în partea a doua a Memoriilor, total compromise de colaborarea cu regimul comunist, unde aproape totul trebuie luat cu sens contrar), volumul lui Valeriu Anania („voiam cu tot dinadinsul să intru în literatură” – p. 341) va rămâne ca un document literar prețios al epocii comuniste, putând fi aşezat prin forța evocatoare la celălalt pol față de Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt: dacă memoriile părintelui de la Rohia accentuează vocația mântuitoare a jertfei şi mărturisirii, în ordine teologică, Memoriile scriitorului mitropolit Valeriu Anania sacrifică Biserica şi promisiunea cerurilor veşnice pentru salvarea lui în literatură.
Din acest punct de vedere, oricât ar fi dorit în tinerețe să nu fie considerat un epigon al lui Arghezi, cel caterisit la Cernica, Valeriu Anania a mers toată viața pe urmele caracterului binecunoscut al lui Arghezi, sau poate – mai degrabă – al scriitorului Eugen Barbu. Cu mai puțin talent scriitoricesc, însă, decât cei doi contemporani! Dar, notează scriitorul Valeriu Anania, într-unul din momentele sale dramatice de luciditate: „Cine mai poate judeca pe un om care trece prin asemenea situații limită? Nici măcar propria lui conştiință, stâlcită de incertitudini. Doar Dumnezeu, la Judecata de apoi” (p. 311). çnaintea judecății lui Dumnezeu, pe un asemenea om ca Valeriu Anania îl pot judeca cei care au trecut prin situații mai cumplite şi nu au cedat, iar în acest sens, despre Memoriile sale nu ar trebui să scrie cei care nu au citit în prealabil masivele volume ale lui Ion Cârja, Nestor Chioreanu, Grigore Caraza (dar şi Aurel Sergiu Marinescu), camarazi de tinerețe apropiați lui Anania, cu ani de închisoare mai mulți şi suferințe pe măsură, dar care nu au făcut compromisuri cu regimul comunist şi îi aduc acum acuzații teribile, pe care eforturile celor 700 de pagini ale actualului mitropolit nu reuşesc să le elucideze, ci – din păcate – mai mult să le confirme.
În rest, fiecare cu sufletul în mână la judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu!