Miscellanea
Paul Aretzu
JOCUL DE-A REALITATEA
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Ca un cadou premergător sărbătorilor de iarnă, în perioada 10-15 decembrie 2008, s-a desfăşurat la Teatrul „Al. Davila” din Piteşti Festivalul Internațional al Teatrului de Studio, ediția a XII-a. Manifestarea, care a avut loc într-un spațiu neconvențional, Studioul 125, i-a pus într-o situație insolită atât pe actori, cât şi pe spectatori, dispensându-se de scenă, de culisă, de accesoriile decorative, angajându-i pe actanți într-o comunicare interactivă, cu un grad sporit de intimitate. Au participat două formații teatrale din Serbia, iar din țară, teatre din Braşov, Râmnicu-Vâlcea, Ploieşti, Bucureşti, Piatra-Neamț, Piteşti. Selecția exigentă şi diversitatea reprezentațiilor a făcut ca nivelul competițional să fie unul ridicat, iar manifestarea, un eveniment agreabil şi interesant.
O surpriză plăcută a produs-o Teatrul Sterija din Vârşeț, condus de cunoscutul poet Petru Cârdu, care, colaborând cu Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova şi punând în scenă o dramatizare a lui Horia Gârbea, făcută după un roman al lui Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea, a oferit un model suplu de multiculturalitate şi sincretism. Numeroase au fost deliciile acestui spectacol, ținând deopotrivă de suportul textual, de viziunea regizorală şi de jocul actorilor.
Scenariul a fost tensionat, o selecție de scene exponențiale, conținând, uneori alegoric, datele unui dublu conflict, unul social-politic, legat de dorința sinucigaşă de evadare în lumea liberă a celor întemnițați în lagărul comunist şi de ferocitatea reprimării acesteia, şi altul psihologic, nemijlocit, trăit de o tânără pe care propriul tată, care o abandonase la naştere, grănicer-securist, o violează cu bestialitate, lăsând-o apoi să treacă în Jugoslavia. Alternanța tramei este amplificată prin dualitatea tonului, confesiv şi justițiar, ori prin schimbările de timp, prezent sau retrospectiv.
Impresia scontată regizoral a fost aceea de improvizație, de repetiție generală, actorii dialogând cu spectatorii, demitizând constant secretele teatrului, dând reprezentației un aspect când colocvial, când eseistic. S-au adăugat numeroase şi ingenioase artificii scenice, acompaniamentul muzical, aparteul sau comentariul, multiplicarea rolurilor unui actor, roluri proiectate video/audio motivate prin lipsa neprevizionată a unora dintre interpreți, folosirea pantomimei, backgroundul ludic. Filosofia spectacolului a constat în comprimarea sa temporală, în continua amplificare intensivă a dramei, în dinamizarea scenelor, ceea ce a sporit cota de atractivitate, în decontractările create prin metoda dezinvolturii, prin schimbările de planuri. Deşi spectatorul este ținut cu o anume obstinație într-un prezent al lucidității, al meditației existențiale, narațiunea scenică îl absoarbe mereu, proiectându-l într-un etos ficțional/real. Sunt două feluri de realități în această piesă: cea a memoriei narative şi cea teatrală, scenică.
Intimitatea, apropierea spectatorului de misterul artei, care a stat în atenția regizorală, a făcut să crească impresia de trăire în direct, de aprofundare a experimentului, de mărire a spiritului analitic al spectatorilor. De altfel, în mod paradoxal, fanteziile exercitate n-au făcut altceva decât să asigure echilibrul piesei, ludicul a contracarat patetismul, un lirism tragic a compensat severitatea situației politice.
În concluzie, spectacolul a fost o reuşită din toate punctele de vedere. Gândit într-o formulă familiară, de studio, după modelul muzicii de cameră, a reunit valoric inventivitatea plină de inteligență a regizorului Bogdan Cristian Drăgan, interpretarea expresivă a actorilor Anca Dinu, Ionel Cugia, Otilia Pescariu, Florina Petroi şi, nu în ultimul rând, excelenta conlucrare dintre textul referențial al lui Gabriel Chifu şi dramatizarea eficientă a lui Horia Gârbea. De fapt, întregul festival a suscitat un interes deosebit, oferind soluții dramaturgice dintre cele mai captivante şi mai pline de ingeniozitate.
Paul ARETZU
O surpriză plăcută a produs-o Teatrul Sterija din Vârşeț, condus de cunoscutul poet Petru Cârdu, care, colaborând cu Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova şi punând în scenă o dramatizare a lui Horia Gârbea, făcută după un roman al lui Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea, a oferit un model suplu de multiculturalitate şi sincretism. Numeroase au fost deliciile acestui spectacol, ținând deopotrivă de suportul textual, de viziunea regizorală şi de jocul actorilor.
Scenariul a fost tensionat, o selecție de scene exponențiale, conținând, uneori alegoric, datele unui dublu conflict, unul social-politic, legat de dorința sinucigaşă de evadare în lumea liberă a celor întemnițați în lagărul comunist şi de ferocitatea reprimării acesteia, şi altul psihologic, nemijlocit, trăit de o tânără pe care propriul tată, care o abandonase la naştere, grănicer-securist, o violează cu bestialitate, lăsând-o apoi să treacă în Jugoslavia. Alternanța tramei este amplificată prin dualitatea tonului, confesiv şi justițiar, ori prin schimbările de timp, prezent sau retrospectiv.
Impresia scontată regizoral a fost aceea de improvizație, de repetiție generală, actorii dialogând cu spectatorii, demitizând constant secretele teatrului, dând reprezentației un aspect când colocvial, când eseistic. S-au adăugat numeroase şi ingenioase artificii scenice, acompaniamentul muzical, aparteul sau comentariul, multiplicarea rolurilor unui actor, roluri proiectate video/audio motivate prin lipsa neprevizionată a unora dintre interpreți, folosirea pantomimei, backgroundul ludic. Filosofia spectacolului a constat în comprimarea sa temporală, în continua amplificare intensivă a dramei, în dinamizarea scenelor, ceea ce a sporit cota de atractivitate, în decontractările create prin metoda dezinvolturii, prin schimbările de planuri. Deşi spectatorul este ținut cu o anume obstinație într-un prezent al lucidității, al meditației existențiale, narațiunea scenică îl absoarbe mereu, proiectându-l într-un etos ficțional/real. Sunt două feluri de realități în această piesă: cea a memoriei narative şi cea teatrală, scenică.
Intimitatea, apropierea spectatorului de misterul artei, care a stat în atenția regizorală, a făcut să crească impresia de trăire în direct, de aprofundare a experimentului, de mărire a spiritului analitic al spectatorilor. De altfel, în mod paradoxal, fanteziile exercitate n-au făcut altceva decât să asigure echilibrul piesei, ludicul a contracarat patetismul, un lirism tragic a compensat severitatea situației politice.
În concluzie, spectacolul a fost o reuşită din toate punctele de vedere. Gândit într-o formulă familiară, de studio, după modelul muzicii de cameră, a reunit valoric inventivitatea plină de inteligență a regizorului Bogdan Cristian Drăgan, interpretarea expresivă a actorilor Anca Dinu, Ionel Cugia, Otilia Pescariu, Florina Petroi şi, nu în ultimul rând, excelenta conlucrare dintre textul referențial al lui Gabriel Chifu şi dramatizarea eficientă a lui Horia Gârbea. De fapt, întregul festival a suscitat un interes deosebit, oferind soluții dramaturgice dintre cele mai captivante şi mai pline de ingeniozitate.
Paul ARETZU