Eseuri
Victor Ivanovici
ÎNTRE TERMINOLOGIE ŞI «ETIMOLOGIE»
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 6-7 / 2008
(Pentru o semantică a romanului)
Miza dezbaterii pe tema «Romanul – o artă cu multe nume»* -
cea care a prilejuit textul de față – nu poate fi alta decât de a
delimita pe cât posibil sfera semantică a ‘romanului’. Or,
prima şi deloc cea mai mică dificultate în acest sens rezidă în marea
extensie şi în ampla dispersie a câmpului terminologic corespunzător
conceptului respectiv. Este aşadar legitim să ne întrebăm dacă într-adevăr
e vorba de o (singură) artă cu (mai) multe nume (căci în caz contrar
subiectul în discuție nu ar fi decât o petitio principii).
Să vedem mai întâi care este situația «în teritoriu». Grosso modo avem
de-a face cu:
1..-- ROMAN (fr.; it. romanzo; port. romance): limbile romanice,
cu excepția spaniolei şi catalanei; majoritatea limbilor europene, în
afara englezei şi a celor din a treia categorie.
2..--NOVEL (engl.; sp. novela; cat. novel•la).
3..-- Terminologie proprie în alte câteva limbi europene: de ex.
ngr.: mythistorema; pol. powies´c´; isl. skaldsaga…
4..-- La cele de mai sus se adaugă uneori denumiri alternative,
propuse de anumiți romancieri ce refuză constrângerile normative
ale genului (de ex. nivola, termen creat de spaniolul Miguel de Unamuno).
*
Opțiunea pentru un termen sau altul nu e niciodată inocentă, căci
nomen est omen, cum spuneau cei vechi: cuvântul determină lucrul,
semnificantul actualizează o anume latură a semnificatului. După părerea
mea, câmpul terminologic descris mai sus se polarizează între primele
două denumiri. Cea de-a treia, în ciuda «originalității» ei lexicale, va
trebui să se plieze semantic fie pe prima fie pe a doua. Cât despre a patra,
cred că o putem lăsa de-o parte fără prea mare pagubă, dat fiind că este
vorba mai curând de un repertoriu de cazuri individuale, decât de o
adevărată categorie taxonomică.
Prin urmare, ‘romanul’ e ținut să fie sau roman sau novel. La rându-i
această dilemă, cu aerul ei autoritar şi imperativ, se dizolvă într-o evoluție:
romanul a început prin a fi roman şi a sfârşit prin a deveni novel.
Pentru a da seama de acest proces, semantica trebuie să întreprindă mai
întâi un ocol «etimologic». În materie de genuri literare, «etimologia»
înseamnă desigur prefigurarea lor avant la lettre: formula primă sau
primară din care se dezvoltă cutare sau cutare gen. Acest statut îl au
«formele simple» şeinfache Formen: lit. ‘elementare’, ‘non-compuse’ț
descrise în cartea cu acelaşi titlu (1930) de teoreticianul olandez André
Jolles. Nu încă genuri ci mai degrabă matrici ori matrițe de genuri,
formele simple sunt situate dincoace de domeniul literar propriu zis, căci
«decurg dintr-un travaliu al limbajului însuşi, fără intervenția, ca să zicem
aşa, a vreunui poet» şJolles 1930/72, 18ț. Dimpotrivă, ori de câte ori o
asemenea «intervenție» are loc, genurile propriu zise se ivesc în chip de
«forme relative (sau «culte»), adică de analoguri, proiecții, ba chiar - de
ce nu ? – de imitații ale formelor simple. Fiecare formă simplă comportă
un număr de unități primare şi specifice de eveniment, numite «gesturi
verbale», şi se sprijină pe o anumită «dispoziție mentală»
şGeistesbeschäftigung: lit. ‘ocupație’ sau ‘activitate a spiritului’ț.
Cu acest aparat conceptual, să revenim la «etimologia» genului
romanesc.
A raporta originile romanului la tradiția epică 3 pare astăzi o ipoteză
bizară. Cu toate acestea, Romantismul o socotea încă destul de rezonabilă.
În România de pildă, obstacolele întâmpinate la naştere de către genul
romanesc erau explicate prin aceea că Evul Mediu local dusese lipsă de o
«epopee națională». Pe de altă parte, se ştie că mai toate tentativele
romanticilor de a compune un epos modern au sfârşit prin a produce
«romane în versuri», cu bună ştiință (precum Puşkin în Evghenii
Oneghiin) sau fără a fi conştienți (ca argentinianul José Hernández, cu al
său Marrttíín Fiierrrro). Aceste simple fapte ne fac să bănuim că între roman
şi epos există cel puțin o oarecare afinitate. Bănuială susținută şi de teorie.
Într-adevăr, Jolles se ocupă pe larg în cartea sa de «Gestă» şdie Sageț, a
cărei «construcție internă se sprijină pe noțiunea de familie» şop. cit.,
62ț, şi unde «universul se construieşte ca familie şi este interpretat în
totalitate în termeni de clan, de arbore genealogic, de legături de sânge»
şibid., 64ț. Vorbind de vestigiile sau mai bine zis de transformările tardive
ale acestei forme simple, care sunt perceptibile în ideea darwiniană a
eredității, autorul demonstrează că ideea respectivă a fost asumată şi
elaborată literar în romanul naturalist. Totuşi nu această evoluție
colaterală ne va da cu adevărat socoteală de rudenia « etimologică » dintre
roman şi epos, ci o alta, mult mai vastă şi semnificativă.
Cu toate precauțiunile de rigoare, voi avansa o ipoteză de lucru. Încă în
Evul Mediu, din epopeea eroică se dezvoltă, ca una din formele ei
«relative», romanul cavaleresc. Foarte probabil, narațiunile avându-i
drept eroi pe Utter Pendragon şi pe fiul său, regele Arthur, proveneau
dintr-o Sagă primitivă de origine celtică, în jurul dinastiilor tribale din
Cornwall şi din Bretania. Ca să dobândească un caracter romanesc prin
«intervenția» anumitor poeți (Béroul, Chrétien de Troyes ş.a.), a trebuit ca
acest nucleu inițial (matière de Bretagne) să sufere două tipuri de
contaminări. Prima, cu forma simplă a basmului şdas Märchenț, unde
evenimentul «operează tot timpul asupra miraculosului» şJolles 1930/72,
183ț şi răspunde în întregime «exigențelor unei morale naive» şibid., 190ț.
Din basm, romanul cavaleresc îşi extrage gustul pentru supranatural şi
tendința de a suspenda morala normativă în folosul judecății sentimentale
absolute (cei «buni» şi cei «drepți» triumfă întotdeauna, cei «răi» sunt
întotdeauna pedepsiți). Adoua contaminare e aceea cu ideologia curteniei,
ce implică şi ea absolutismul sentimentului. Astfel, în centrul romanului
se instalează (cum ar zice Stendhal) «amorul-pasiune», care, profesând un
dispreț suveran față de normele conjugale, recuperează în cheie pozitivă
adulterul, adică unul din «gesturile verbale» caracteristice ale Sagăi.
În concluzie, această accepțiune a termenului - istoric vorbind cea mai
veche – reprezintă în sfera semantică ce ne preocupă polul corespunzătpr
din punct de vedere tipologic fazei în care romanul ignora încă ceea ce
Milan Kundera numeşte «convenția verosimilitudinii ». Pentru a distinge
mai bine ipostaza modernă a genului (novel) de etapa «arhaică» a acestuia,
anumite limbi europene, îndeosebi engleza, rezervă ultimei denumirea
romance, adică, potrivit definiției lui Northrop Frye, «mitosul literar
având în centrul său o lume idealizată» şFrye 1957/72, 458ț. Rezultatul e
o nouă opoziție semantică, între romance şi novel4.
2. Acolo unde ‘romanul’ poartă numele de novel, «etimologia» acestuia
trimite la italienescul novella şlit. ‘noutate’ț. Cuvântul există şi în limbile
ce desemnează genul drept roman, şi înseamnă ‘narațiune în proză de mai
mică întindere’ (decât romanul); semnificație pentru care celelalte sunt
obligate să utilizeze pe lângă „nuvelă” un adjectiv lămuritor (cf. engl.
sshorrtt novel şi sp. novela corrtta)). Dar în perioada Renaşterii, când
termenul italian s-a răspândit mai peste tot în Europa occidentală, nu se
dădea prea mare importanță distincțiilor cantitative. Cervantes bunăoară,
autor al lui Don Quiijjotttte dar şi al Nuvellellorr exempllarre, se referea fără
îndoială la ambele scrieri ale sale, atunci când se mândrea de a fi fost
primul «care a compus nuvele/romane şsp.: he noveladoț în castiliană»
(Novellass ejjempllarress, «Prólogo al lector»).
Constatarea că există o legătură «etimologică» între nuvelă şi novel nu
mă face câtuşi de puțin să presupun că între una şi celălalt ar exista şi un
raport genetic de succesiune, ci doar că ele au o origine comună. Origine
care rezidă în evenimentul trăit, apoi colportat în chip de ‘noutate’, prin
viu grai între vecini, sau în scris, în pagini de gazetă. Toate acestea
constituie obiectul unei forme simple pe care Jolles o numeşte
«Memorabilul» şdas Memorabileț, traducând prin termenul cu pricina
latinescul memorabilis, -lia şi grecescul apomnémoneuma, -ta.
«Dispoziția mentală» a Memorabilului este centrată asupra a tot ce este
efectiv; rațiunea sa formală e de a face efectivul concret; pariul suprem
de a-i conferi credibillitate.
E evident că «nuvela», adică «forma cultă» ce se străduieşte «să
reprezinte un dat fictiv ca pe o realitate efectivă şi deci în chip concret şi
credibil» (pag. 171), nu este decât romanul care şi-a însuşit «convenția
verosimilitudinii». Şi e la fel de evident că, deşi unele limbi europene au
păstrat cuvântul inițial, sensul acestuia s-a contopit treptat cu acela al lui
novel. Pentru a marca şi sublinia cum se cuvine opoziția semantică dintre
verosimil şi neverosimil, ce apare drept foarte importantă în această nouă
etapă (în timp ce în faza anterioară era irelevantă), în engleză, bunăoară,
termenul romance tinde, aşa cum am arătat, să moştenească sensul inițial
al lui roman5.
Evoluția semantică desfăşurată în sfera «formelor relative» se
prefigurează încă la nivelul formelor simple. Când «dispoziția mentală» a
Memorabilului devine predominantă, ne spune Jolles, «forma Gestei
devine ş…ț o ‘etapă preliminară’, iar cuvântul Gestă îşi pierde forța şi
ajunge să desemneze ceea ce nu e credibil, ceea ce nu e atestat» şop. cit.,170)6.
*
Îmi rămâne să demonstrez că această configurație semantică are, întrun
anume fel, un caracter „universal”, dat fiind că o regăsim şi în limbile
ce beneficiază de un termen propriu pentru conceptul de ‘roman’7.
În neogreacă, spre exemplu, cuvântul care înseamnă ‘roman’ este
mythistórema, compus din mythos ş‘fabul’, ‘discurs fictiv’ț şi un derivat
substantival neutru al verbului historéo, -ô, cu ajutorul sufixului –ema.
Creatorul termenului este Adamanttiioss Corraííss, figură eminentă a
Luminismului grecesc care, la începutul secolului al XIX-lea, propune
varianta uşor diferită mythistoría.
Însă chiar înainte de «omologarea » terminologică a romanului de către
Coraís, în rândurile aristocrației greco-fanariote din Constantinopol - grup
socio-cultural foarte cosmopolit şi foarte dedat răgazului şi plăcerilor ce
făceau (vorba lui Talleyrand) «dulceața vieții» din Vechiul Regim, circula
în secolul al XVIII-lea întregul repertoriu al genului de găsit pe atunci în
Franța, de la romanul sentimental la cel libertin, alături de traduceri,
pastişe şi imitații ale acestor opere, în greaca modernă8. Pentru a desemna
obiectul pasiunii lor, fanarioții utilizau termenii romanson (de la
franțuzescul romance) şi mai ales romantzon (de la italienescul
romanzo9). Dar ce sens atribuiau ei acestor cuvinte? Mai mult sau mai
puțin acela conținut în definiția lui Pierre-Daniel Huet, în a sa Lettre--
traité sur l’origine des romans (1669): des histoires feintes
d’aventures amoureuses, écrites en prose avec art, pour le plaisir et
l’instruction des lecteurs. Definiție care, prin accentul pus pe tematica
amoroasă, rămâne destul de aproape de romance, dar în sensul englezesc,
adică ‘roman’ care ignoră «convenția verosimilitudinii».
De menționat că anumiți intelectuali fanarioți încercaseră şi ei să creeze
în greacă termeni susceptibili de a înlocui barbarismele în uz. Astfel, unul
dintre ei, Eugenios Voulgaris, propune în 1768 expresia plasmatiké
historía (‘istorie inventată’), în legătură cu Bélliissaiirre de Marmontel; în
1797 altul, pe nume Georgios Sakellarios, referindu-se la Noull
Anacharrssiiss de abatele Barthélemy, pe care îl tradusese în greacă,
defineşte scrierea respectivă drept mythôdes historía ş‘istorie fabuloasă’ț.
La rândul său, Coraís îşi formulează pentru prima oară mythistoría în
1802, într-o notă la traducerea sa, a tratatului Dessprre delliictte şşii pedepsse
de Cesare Beccaria: «Numim mythistoría acel gen literaricesc pe care
francezii îl designează drept roman, iar italienii, drept romanzo. Atari
mythistoríai se află şi pe limba elinească, ca, spre pildă, Ettiiopiicelle lui
Heliodor ori Passttorrallelle lui Longos ş…ț» După alți doi ani, într-un lung
eseu intitulat Prrollegomene lla ETIOPICELE lluii Helliiodorr, autorul
utilizează mythistoría ca pe un concept deja consacrat, trimițând, pentru
definirea acestuia, la opera lui Pierre-Daniel Huet. Departe însă de a
rămâne aici, Coraís supune ideile teoreticianului francez («istorii
născocite despre aventuri amoroase, compuse în proză, cu meşteşug, spre
desfătarea şi învățătura cetitorilor») la un examen critic. Critică deosebit
de interesantă, căci vizează tocmai trăsăturile de romance pe care genul
romanesc le conserva încă în secolul al XVIII-lea, şi anume predilecția
pentru tematica erotică, pe care Coraís o consideră depăşită («în vremile
noastre s-au văzut asemeni scrieri unde amorul fie că nu îşi află vreun loc,
fie că e pomenit doar în treacăt, în chip de adaos»). În continuare,
propunând propria-i definiție remaniată, susține că mythistoría este o
«istorie cu întâmplări născocite dar probables…» Impresia mea e că acest
«probabile», ce vine să completeze şi totodată să modereze pe
«născocite», constituie pentru Coraís un quasi-sinonim al lui vero-simil,
deschizând astfel calea trecerii de la roman la novel.
În acelaşi sens sunt interpretabile şi considerațiile normative formulate
de autor în legătură cu poetica mythistoriei. Speculând asupra
semnificației celor două elemente lexicale ce compun termenul propus de
el, Coraís afirmă că genul (să-i zicem) « mythistoric » posedă, în chip de
mythos, o latură dramatică, care trebuie să se supună regulilor poeziei
dramatice, aşa cum au fost enunțate în Poettiica lui Aristotel. În chip de
historía, genul respectiv e ținut să respecte adevărul faptelor, adică al
locurilor, moravurilor şi evenimentelor ce constituie scena dramei.
Este vorba, nici mai mult nici mai puțin, de a închide forma excesiv de
deschisă a romanțului, pentru a face loc Artei romanului.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ::
Northrop Frye, Anatomy of Criticism (1957), ed. rom., în
româneşte de Domnica Sterian şi Mihai Spăriosu, Prefață de Vera
Călin, ed. Univers, Bucureşti 1973 şFrye 1957/73ț.
André Jolles, Eiinffache Forrmen, (1930), ed. fr. traduit de
l’allemand par Antoine Marie Buguet, Seuil, Paris 1972 şJolles 1930/72ț.
* Desfăşurată în 1999, la Kozani, în nordul Greciei, sub egida revistei pariziene Atelier du roman.
1. Desemnarea obiectului ‘roman’ prin cuvântul roman ne trimite în
zorii Evului Mediu, cînd iau naştere faimoasele dihotomii ‘limbă sacră vs
limbă profană’ şi/sau ‘limbă savantă vs limbă vulgară’. În ultimă analiză,
roman însemna pe atunci orice act de limbaj în limba vernaculară 2,
precum şi limba respectivă în opoziție cu latina. Prin extensie, mai
însemna şi o compoziție poetică în «romana» vulgară. În acest sens,
„romanul” cel mai prestigios în epocă era, nici mai mult nici mai puțin
decât epopeeea eroică medievală, la chanson de geste.
2 Din punct de vedere morfologic, substantivul roman – mai bine zis romance – este un derivat al
adverbului romanice ş‘în roman„’ț, ca determinant al verbului loquor ş‘a vorbi’ț.
3 E interesant de remarcat că, în limbile romanice, această tradiție duce cu gândul la act (fr. geste
< lat. gero: ‘a face’), în timp ce în aria germanică sugerează spunerea (germ./isl. Sage/saga, de la
sagen: ‘a zice’). E ca şi cum s-ar face de pe acum disctincția între cele două instanțe narative,
«Istoria» şi «Discursul», sau între instanțele discursive ale «enunțului» şi «enunțării». Pe de altă
parte, să ne amintim că povestirile proto-«romaneşti» în proză şi vers, care circulau în Franța
secolului al XIV-lea erau cunoscute sub numele de dicts. A se vedea spre exemplu Guillaume de
Machaut (1300-1377) cu ale sale Di(c)t du Verg(i)er (1342), Di(c)t de la Fontaine Amoureuse
(1360) şi mai ales Voir Di(c)t (1364). Un teoretician al genului este Eustache Deschamps (1346-
1406) cu l’Art du dictier (1392).
4 Din câte ştiu, româna e singura care exprimă aceeaşi nuanță cu ajutorul opoziției între două
derivate ale aceleiaşi vocabule, şi anume: roman vs. romanț. (Totuşi, aici distincția e de origine mai
curând savantă şi de dată relativ recentă).
5 În engleză, mai exact la Chaucer, e atestat de asemenea cuvântul romaunt.
6 Aşadar: Memorabil vs. Gestă ? Novel vs. Roman = veridic/verosimil vs. fals/neverosimil.
7 Dată fiind ignoranța mea în domeniul slav, paleo-germanic etc., «universalitatea» presupusă de
mine se reduce de fapt la cazul limbii neoelene. Cu toate acestea, îmi place să cred că, dincolo de
terminologie, modelul meu se susține cât de cât la nivel semantic şi «etimologic», deci că avea dea
face cam peste tot, într-un fel sau altul, cu un câmp bi- sau tri-polar, structurat pe opoziția între
acceptarea şi respingerea «convenției verosimilitudinii»
8 Astfel, unul dintre ei, revoluționarul iacobin Rhegas Pheraios – trăitor cea mai mare parte a vieții
în Valahia -, ne-a lăsat o prelucare-adaptare din Restif de la Bretonne, intitulată Şcoala amanților
delicați.
9 Tot de aici Nicolae Filimon - cunoscător de italiană, dar şi trecut prin şcoala grecească – îşi derivă
subtitlul „romanț original", atribuit Ciocoilor vechi şi noi.
Miza dezbaterii pe tema «Romanul – o artă cu multe nume»* -
cea care a prilejuit textul de față – nu poate fi alta decât de a
delimita pe cât posibil sfera semantică a ‘romanului’. Or,
prima şi deloc cea mai mică dificultate în acest sens rezidă în marea
extensie şi în ampla dispersie a câmpului terminologic corespunzător
conceptului respectiv. Este aşadar legitim să ne întrebăm dacă într-adevăr
e vorba de o (singură) artă cu (mai) multe nume (căci în caz contrar
subiectul în discuție nu ar fi decât o petitio principii).
Să vedem mai întâi care este situația «în teritoriu». Grosso modo avem
de-a face cu:
1..-- ROMAN (fr.; it. romanzo; port. romance): limbile romanice,
cu excepția spaniolei şi catalanei; majoritatea limbilor europene, în
afara englezei şi a celor din a treia categorie.
2..--NOVEL (engl.; sp. novela; cat. novel•la).
3..-- Terminologie proprie în alte câteva limbi europene: de ex.
ngr.: mythistorema; pol. powies´c´; isl. skaldsaga…
4..-- La cele de mai sus se adaugă uneori denumiri alternative,
propuse de anumiți romancieri ce refuză constrângerile normative
ale genului (de ex. nivola, termen creat de spaniolul Miguel de Unamuno).
*
Opțiunea pentru un termen sau altul nu e niciodată inocentă, căci
nomen est omen, cum spuneau cei vechi: cuvântul determină lucrul,
semnificantul actualizează o anume latură a semnificatului. După părerea
mea, câmpul terminologic descris mai sus se polarizează între primele
două denumiri. Cea de-a treia, în ciuda «originalității» ei lexicale, va
trebui să se plieze semantic fie pe prima fie pe a doua. Cât despre a patra,
cred că o putem lăsa de-o parte fără prea mare pagubă, dat fiind că este
vorba mai curând de un repertoriu de cazuri individuale, decât de o
adevărată categorie taxonomică.
Prin urmare, ‘romanul’ e ținut să fie sau roman sau novel. La rându-i
această dilemă, cu aerul ei autoritar şi imperativ, se dizolvă într-o evoluție:
romanul a început prin a fi roman şi a sfârşit prin a deveni novel.
Pentru a da seama de acest proces, semantica trebuie să întreprindă mai
întâi un ocol «etimologic». În materie de genuri literare, «etimologia»
înseamnă desigur prefigurarea lor avant la lettre: formula primă sau
primară din care se dezvoltă cutare sau cutare gen. Acest statut îl au
«formele simple» şeinfache Formen: lit. ‘elementare’, ‘non-compuse’ț
descrise în cartea cu acelaşi titlu (1930) de teoreticianul olandez André
Jolles. Nu încă genuri ci mai degrabă matrici ori matrițe de genuri,
formele simple sunt situate dincoace de domeniul literar propriu zis, căci
«decurg dintr-un travaliu al limbajului însuşi, fără intervenția, ca să zicem
aşa, a vreunui poet» şJolles 1930/72, 18ț. Dimpotrivă, ori de câte ori o
asemenea «intervenție» are loc, genurile propriu zise se ivesc în chip de
«forme relative (sau «culte»), adică de analoguri, proiecții, ba chiar - de
ce nu ? – de imitații ale formelor simple. Fiecare formă simplă comportă
un număr de unități primare şi specifice de eveniment, numite «gesturi
verbale», şi se sprijină pe o anumită «dispoziție mentală»
şGeistesbeschäftigung: lit. ‘ocupație’ sau ‘activitate a spiritului’ț.
Cu acest aparat conceptual, să revenim la «etimologia» genului
romanesc.
A raporta originile romanului la tradiția epică 3 pare astăzi o ipoteză
bizară. Cu toate acestea, Romantismul o socotea încă destul de rezonabilă.
În România de pildă, obstacolele întâmpinate la naştere de către genul
romanesc erau explicate prin aceea că Evul Mediu local dusese lipsă de o
«epopee națională». Pe de altă parte, se ştie că mai toate tentativele
romanticilor de a compune un epos modern au sfârşit prin a produce
«romane în versuri», cu bună ştiință (precum Puşkin în Evghenii
Oneghiin) sau fără a fi conştienți (ca argentinianul José Hernández, cu al
său Marrttíín Fiierrrro). Aceste simple fapte ne fac să bănuim că între roman
şi epos există cel puțin o oarecare afinitate. Bănuială susținută şi de teorie.
Într-adevăr, Jolles se ocupă pe larg în cartea sa de «Gestă» şdie Sageț, a
cărei «construcție internă se sprijină pe noțiunea de familie» şop. cit.,
62ț, şi unde «universul se construieşte ca familie şi este interpretat în
totalitate în termeni de clan, de arbore genealogic, de legături de sânge»
şibid., 64ț. Vorbind de vestigiile sau mai bine zis de transformările tardive
ale acestei forme simple, care sunt perceptibile în ideea darwiniană a
eredității, autorul demonstrează că ideea respectivă a fost asumată şi
elaborată literar în romanul naturalist. Totuşi nu această evoluție
colaterală ne va da cu adevărat socoteală de rudenia « etimologică » dintre
roman şi epos, ci o alta, mult mai vastă şi semnificativă.
Cu toate precauțiunile de rigoare, voi avansa o ipoteză de lucru. Încă în
Evul Mediu, din epopeea eroică se dezvoltă, ca una din formele ei
«relative», romanul cavaleresc. Foarte probabil, narațiunile avându-i
drept eroi pe Utter Pendragon şi pe fiul său, regele Arthur, proveneau
dintr-o Sagă primitivă de origine celtică, în jurul dinastiilor tribale din
Cornwall şi din Bretania. Ca să dobândească un caracter romanesc prin
«intervenția» anumitor poeți (Béroul, Chrétien de Troyes ş.a.), a trebuit ca
acest nucleu inițial (matière de Bretagne) să sufere două tipuri de
contaminări. Prima, cu forma simplă a basmului şdas Märchenț, unde
evenimentul «operează tot timpul asupra miraculosului» şJolles 1930/72,
183ț şi răspunde în întregime «exigențelor unei morale naive» şibid., 190ț.
Din basm, romanul cavaleresc îşi extrage gustul pentru supranatural şi
tendința de a suspenda morala normativă în folosul judecății sentimentale
absolute (cei «buni» şi cei «drepți» triumfă întotdeauna, cei «răi» sunt
întotdeauna pedepsiți). Adoua contaminare e aceea cu ideologia curteniei,
ce implică şi ea absolutismul sentimentului. Astfel, în centrul romanului
se instalează (cum ar zice Stendhal) «amorul-pasiune», care, profesând un
dispreț suveran față de normele conjugale, recuperează în cheie pozitivă
adulterul, adică unul din «gesturile verbale» caracteristice ale Sagăi.
În concluzie, această accepțiune a termenului - istoric vorbind cea mai
veche – reprezintă în sfera semantică ce ne preocupă polul corespunzătpr
din punct de vedere tipologic fazei în care romanul ignora încă ceea ce
Milan Kundera numeşte «convenția verosimilitudinii ». Pentru a distinge
mai bine ipostaza modernă a genului (novel) de etapa «arhaică» a acestuia,
anumite limbi europene, îndeosebi engleza, rezervă ultimei denumirea
romance, adică, potrivit definiției lui Northrop Frye, «mitosul literar
având în centrul său o lume idealizată» şFrye 1957/72, 458ț. Rezultatul e
o nouă opoziție semantică, între romance şi novel4.
2. Acolo unde ‘romanul’ poartă numele de novel, «etimologia» acestuia
trimite la italienescul novella şlit. ‘noutate’ț. Cuvântul există şi în limbile
ce desemnează genul drept roman, şi înseamnă ‘narațiune în proză de mai
mică întindere’ (decât romanul); semnificație pentru care celelalte sunt
obligate să utilizeze pe lângă „nuvelă” un adjectiv lămuritor (cf. engl.
sshorrtt novel şi sp. novela corrtta)). Dar în perioada Renaşterii, când
termenul italian s-a răspândit mai peste tot în Europa occidentală, nu se
dădea prea mare importanță distincțiilor cantitative. Cervantes bunăoară,
autor al lui Don Quiijjotttte dar şi al Nuvellellorr exempllarre, se referea fără
îndoială la ambele scrieri ale sale, atunci când se mândrea de a fi fost
primul «care a compus nuvele/romane şsp.: he noveladoț în castiliană»
(Novellass ejjempllarress, «Prólogo al lector»).
Constatarea că există o legătură «etimologică» între nuvelă şi novel nu
mă face câtuşi de puțin să presupun că între una şi celălalt ar exista şi un
raport genetic de succesiune, ci doar că ele au o origine comună. Origine
care rezidă în evenimentul trăit, apoi colportat în chip de ‘noutate’, prin
viu grai între vecini, sau în scris, în pagini de gazetă. Toate acestea
constituie obiectul unei forme simple pe care Jolles o numeşte
«Memorabilul» şdas Memorabileț, traducând prin termenul cu pricina
latinescul memorabilis, -lia şi grecescul apomnémoneuma, -ta.
«Dispoziția mentală» a Memorabilului este centrată asupra a tot ce este
efectiv; rațiunea sa formală e de a face efectivul concret; pariul suprem
de a-i conferi credibillitate.
E evident că «nuvela», adică «forma cultă» ce se străduieşte «să
reprezinte un dat fictiv ca pe o realitate efectivă şi deci în chip concret şi
credibil» (pag. 171), nu este decât romanul care şi-a însuşit «convenția
verosimilitudinii». Şi e la fel de evident că, deşi unele limbi europene au
păstrat cuvântul inițial, sensul acestuia s-a contopit treptat cu acela al lui
novel. Pentru a marca şi sublinia cum se cuvine opoziția semantică dintre
verosimil şi neverosimil, ce apare drept foarte importantă în această nouă
etapă (în timp ce în faza anterioară era irelevantă), în engleză, bunăoară,
termenul romance tinde, aşa cum am arătat, să moştenească sensul inițial
al lui roman5.
Evoluția semantică desfăşurată în sfera «formelor relative» se
prefigurează încă la nivelul formelor simple. Când «dispoziția mentală» a
Memorabilului devine predominantă, ne spune Jolles, «forma Gestei
devine ş…ț o ‘etapă preliminară’, iar cuvântul Gestă îşi pierde forța şi
ajunge să desemneze ceea ce nu e credibil, ceea ce nu e atestat» şop. cit.,170)6.
*
Îmi rămâne să demonstrez că această configurație semantică are, întrun
anume fel, un caracter „universal”, dat fiind că o regăsim şi în limbile
ce beneficiază de un termen propriu pentru conceptul de ‘roman’7.
În neogreacă, spre exemplu, cuvântul care înseamnă ‘roman’ este
mythistórema, compus din mythos ş‘fabul’, ‘discurs fictiv’ț şi un derivat
substantival neutru al verbului historéo, -ô, cu ajutorul sufixului –ema.
Creatorul termenului este Adamanttiioss Corraííss, figură eminentă a
Luminismului grecesc care, la începutul secolului al XIX-lea, propune
varianta uşor diferită mythistoría.
Însă chiar înainte de «omologarea » terminologică a romanului de către
Coraís, în rândurile aristocrației greco-fanariote din Constantinopol - grup
socio-cultural foarte cosmopolit şi foarte dedat răgazului şi plăcerilor ce
făceau (vorba lui Talleyrand) «dulceața vieții» din Vechiul Regim, circula
în secolul al XVIII-lea întregul repertoriu al genului de găsit pe atunci în
Franța, de la romanul sentimental la cel libertin, alături de traduceri,
pastişe şi imitații ale acestor opere, în greaca modernă8. Pentru a desemna
obiectul pasiunii lor, fanarioții utilizau termenii romanson (de la
franțuzescul romance) şi mai ales romantzon (de la italienescul
romanzo9). Dar ce sens atribuiau ei acestor cuvinte? Mai mult sau mai
puțin acela conținut în definiția lui Pierre-Daniel Huet, în a sa Lettre--
traité sur l’origine des romans (1669): des histoires feintes
d’aventures amoureuses, écrites en prose avec art, pour le plaisir et
l’instruction des lecteurs. Definiție care, prin accentul pus pe tematica
amoroasă, rămâne destul de aproape de romance, dar în sensul englezesc,
adică ‘roman’ care ignoră «convenția verosimilitudinii».
De menționat că anumiți intelectuali fanarioți încercaseră şi ei să creeze
în greacă termeni susceptibili de a înlocui barbarismele în uz. Astfel, unul
dintre ei, Eugenios Voulgaris, propune în 1768 expresia plasmatiké
historía (‘istorie inventată’), în legătură cu Bélliissaiirre de Marmontel; în
1797 altul, pe nume Georgios Sakellarios, referindu-se la Noull
Anacharrssiiss de abatele Barthélemy, pe care îl tradusese în greacă,
defineşte scrierea respectivă drept mythôdes historía ş‘istorie fabuloasă’ț.
La rândul său, Coraís îşi formulează pentru prima oară mythistoría în
1802, într-o notă la traducerea sa, a tratatului Dessprre delliictte şşii pedepsse
de Cesare Beccaria: «Numim mythistoría acel gen literaricesc pe care
francezii îl designează drept roman, iar italienii, drept romanzo. Atari
mythistoríai se află şi pe limba elinească, ca, spre pildă, Ettiiopiicelle lui
Heliodor ori Passttorrallelle lui Longos ş…ț» După alți doi ani, într-un lung
eseu intitulat Prrollegomene lla ETIOPICELE lluii Helliiodorr, autorul
utilizează mythistoría ca pe un concept deja consacrat, trimițând, pentru
definirea acestuia, la opera lui Pierre-Daniel Huet. Departe însă de a
rămâne aici, Coraís supune ideile teoreticianului francez («istorii
născocite despre aventuri amoroase, compuse în proză, cu meşteşug, spre
desfătarea şi învățătura cetitorilor») la un examen critic. Critică deosebit
de interesantă, căci vizează tocmai trăsăturile de romance pe care genul
romanesc le conserva încă în secolul al XVIII-lea, şi anume predilecția
pentru tematica erotică, pe care Coraís o consideră depăşită («în vremile
noastre s-au văzut asemeni scrieri unde amorul fie că nu îşi află vreun loc,
fie că e pomenit doar în treacăt, în chip de adaos»). În continuare,
propunând propria-i definiție remaniată, susține că mythistoría este o
«istorie cu întâmplări născocite dar probables…» Impresia mea e că acest
«probabile», ce vine să completeze şi totodată să modereze pe
«născocite», constituie pentru Coraís un quasi-sinonim al lui vero-simil,
deschizând astfel calea trecerii de la roman la novel.
În acelaşi sens sunt interpretabile şi considerațiile normative formulate
de autor în legătură cu poetica mythistoriei. Speculând asupra
semnificației celor două elemente lexicale ce compun termenul propus de
el, Coraís afirmă că genul (să-i zicem) « mythistoric » posedă, în chip de
mythos, o latură dramatică, care trebuie să se supună regulilor poeziei
dramatice, aşa cum au fost enunțate în Poettiica lui Aristotel. În chip de
historía, genul respectiv e ținut să respecte adevărul faptelor, adică al
locurilor, moravurilor şi evenimentelor ce constituie scena dramei.
Este vorba, nici mai mult nici mai puțin, de a închide forma excesiv de
deschisă a romanțului, pentru a face loc Artei romanului.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ::
Northrop Frye, Anatomy of Criticism (1957), ed. rom., în
româneşte de Domnica Sterian şi Mihai Spăriosu, Prefață de Vera
Călin, ed. Univers, Bucureşti 1973 şFrye 1957/73ț.
André Jolles, Eiinffache Forrmen, (1930), ed. fr. traduit de
l’allemand par Antoine Marie Buguet, Seuil, Paris 1972 şJolles 1930/72ț.
* Desfăşurată în 1999, la Kozani, în nordul Greciei, sub egida revistei pariziene Atelier du roman.
1. Desemnarea obiectului ‘roman’ prin cuvântul roman ne trimite în
zorii Evului Mediu, cînd iau naştere faimoasele dihotomii ‘limbă sacră vs
limbă profană’ şi/sau ‘limbă savantă vs limbă vulgară’. În ultimă analiză,
roman însemna pe atunci orice act de limbaj în limba vernaculară 2,
precum şi limba respectivă în opoziție cu latina. Prin extensie, mai
însemna şi o compoziție poetică în «romana» vulgară. În acest sens,
„romanul” cel mai prestigios în epocă era, nici mai mult nici mai puțin
decât epopeeea eroică medievală, la chanson de geste.
2 Din punct de vedere morfologic, substantivul roman – mai bine zis romance – este un derivat al
adverbului romanice ş‘în roman„’ț, ca determinant al verbului loquor ş‘a vorbi’ț.
3 E interesant de remarcat că, în limbile romanice, această tradiție duce cu gândul la act (fr. geste
< lat. gero: ‘a face’), în timp ce în aria germanică sugerează spunerea (germ./isl. Sage/saga, de la
sagen: ‘a zice’). E ca şi cum s-ar face de pe acum disctincția între cele două instanțe narative,
«Istoria» şi «Discursul», sau între instanțele discursive ale «enunțului» şi «enunțării». Pe de altă
parte, să ne amintim că povestirile proto-«romaneşti» în proză şi vers, care circulau în Franța
secolului al XIV-lea erau cunoscute sub numele de dicts. A se vedea spre exemplu Guillaume de
Machaut (1300-1377) cu ale sale Di(c)t du Verg(i)er (1342), Di(c)t de la Fontaine Amoureuse
(1360) şi mai ales Voir Di(c)t (1364). Un teoretician al genului este Eustache Deschamps (1346-
1406) cu l’Art du dictier (1392).
4 Din câte ştiu, româna e singura care exprimă aceeaşi nuanță cu ajutorul opoziției între două
derivate ale aceleiaşi vocabule, şi anume: roman vs. romanț. (Totuşi, aici distincția e de origine mai
curând savantă şi de dată relativ recentă).
5 În engleză, mai exact la Chaucer, e atestat de asemenea cuvântul romaunt.
6 Aşadar: Memorabil vs. Gestă ? Novel vs. Roman = veridic/verosimil vs. fals/neverosimil.
7 Dată fiind ignoranța mea în domeniul slav, paleo-germanic etc., «universalitatea» presupusă de
mine se reduce de fapt la cazul limbii neoelene. Cu toate acestea, îmi place să cred că, dincolo de
terminologie, modelul meu se susține cât de cât la nivel semantic şi «etimologic», deci că avea dea
face cam peste tot, într-un fel sau altul, cu un câmp bi- sau tri-polar, structurat pe opoziția între
acceptarea şi respingerea «convenției verosimilitudinii»
8 Astfel, unul dintre ei, revoluționarul iacobin Rhegas Pheraios – trăitor cea mai mare parte a vieții
în Valahia -, ne-a lăsat o prelucare-adaptare din Restif de la Bretonne, intitulată Şcoala amanților
delicați.
9 Tot de aici Nicolae Filimon - cunoscător de italiană, dar şi trecut prin şcoala grecească – îşi derivă
subtitlul „romanț original", atribuit Ciocoilor vechi şi noi.