Interviu
Petre Stoica
"POETUL SFINȚEŞTE LOCUL CÂND LOCUL VREA SĂ FIE SFINȚIT DE POET"
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
PETRE STOICA în dialog cu NICOLAE PRELIPCEANU
Dragă Petre, când te-ai retras la Jimbolia îți imaginai că vei face
din oraşul acesta ceea ce a devenit? Adică un oraş al muzeelor,
cu statui - sau, mă rog, busturi - ale unor personalități naționale
şi locale, iar acum, acest Muzeu al Presei, cu care într-adevăr Jimbolia se
poate mândri. Revin: erau toate acestea în proiectele tale? Cine te-a
sprijinit în toate aceste demersuri fără precedent într-un mic oraş de
provincie?
Nu, sincer să fiu nu mi-am imaginat dimensiunea culturală pe care o va
primi – prin contribuția mea – această urbe. Mai cu seamă în momentul
descălecării mele aici, localitatea se afla într-o situație foarte grea.
Motoarele economice ale oraşului, fie că erau distruse, fie că îşi pierduseră
importanța. Şomajul era, deci, la el acasă. Teoretic vorbind, cui îi mai
ardea de cultură? Ochii, inima şi sufletul erau îndreptate spre granița cu
fosta Iugoslavie, unde benzina sporea micile venituri ale localnicilor, ca să
nu mai spun că Jimbolia devenise, prin masiva plecare a şvabilor în 1990, un oraş care însuma cetățeni din toate marginile țării. Şi totuşi, şi totuşi....
Până mi-am organizat sediul, aflat într-o situație jalnică, cu ajutorul
statului german, Casa Memorială St. Jager s-a extins primind statutul de
muzeu. Este primul pas care a dus spre universul cultural jimbolean. Am
participat şi eu la acest moment printr-o expoziție de carte rară. Aş minți
spunând că la început nu am fost decepționat, am avut însă şansa să mă
bucur de ajutorul şi sprijinul unor persoane, puține, e drept, dar cultivate
şi înzestrate cu noblețe sufletească. Mă rezum aici să amintesc numele
profesoarei de limba franceză, Suzana Micuț, directoarea bibliotecii, care
nu numai că m-a încurajat, dar a pus şi umărul la realizarea proiectelor mele.
Proiectele mele, cu unele am venit de acasă, mai modeste la început, au
găsit sprijin cu precădere din partea celor aflați cu treburi importante în
fruntea urbei. Dar marile proiecte culturale ale fundației, fie că au fost
făcute de unul singur, fie că au avut caracter de inițiativă, au luat amploare
odată cu alegerea ca primar a domnului Kaba Gábor. Foarte sensibil nu
numai la sugestiile mele, dar şi inspirator al meu, pe lângă extraordinarele
transformări la care a supus oraşul înlesnind viața concitadinilor (apă
potabilă la orice oră, construcții edilitare de folos obştesc, relații cu
importante localități din vecinătate, introducerea gazului etc.) acest om nu
mi-a refuzat nici o inițiativă, aş spune dimpotrivă. Mulțumită lui am
realizat aleea poeților, începând cu Mihai Eminescu, şi aleea muzicienilor,
care-şi are începutul cu bustul lui George Enescu. Dau câteva exemple:
mulțumită lui înfățişarea fundației este total schimbată, arătând ca o
adevărată instituție.
Ultima noastră realizare, pornită de la sugestia mea, este întemeierea
Muzeului Presei. Dragă Nae, ai fost de față la inaugurarea acestui templu
şi ai văzut aerul lui european. Atât primarul cât şi eu şi colaboratorii mei
am depus un efort considerabil ca să întemeiem o instituție unicat pe
continentul nostru. Zilnicii vizitatori nu mai contenesc să-şi exprime
admirația.
De când datează această pasiune a ta pentru presă?
Pasiunea mea pentru presă datează din copilărie. Factorul poştal punea
zinic pe masa din veranda casei părinteşti o sumă de publicații dintre care
îmi amintesc bine Universul şi Vestul. Atras de imagini – era în timpul
războiului – eram curios să aflu şi textul ilustrației. În felul acesta am
devenit captivul paginii cu proaspăt miros de cerneală tipografică. În clasa
a cincea de liceu, asta în 1945, cumpăram toată presa de la chioşcul lui
Silághi bácsi, aflat pe trotuarul din fața restaurantului Loyd. Prins citind
ziare în timpul lecțiilor, adesea penalizat, curând am fost poreclit
„jurnalistul”, de aici un pas până la a mă visa chiar ziarist.
Ai aici o serie de reviste foarte vechi, dintre primele apărute în
România. Prin ce întâmplări norocoase le-ai dobândit?
Publicațiile vechi, începând cu Albina Românească, le-am cumpărat nu
cu gândul de a construi un muzeu al presei, ci pentru a-mi întregi
biblioteca spre a fi cât mai bogată. Să ştii că am avut mai multe reviste şi
ziare vechi, însă situații neprevăzute din viața mea le-au risipit.
În holurile muzeului, am văzut nişte maşini vechi, un aparat de
fotografiat de altădată, cu burduf. Ce e cu ele, de când sunt, fac parte din
colecțiile tale sau ți-au fost donate de alții?
Aparatul foto, estimat la cinci mii de euro, tiparnița de la intrare,
precum şi componentele unei tipografii din 1904, sunt procurate de
primar.
Pasiunea ta pentru obiectele cu patină este cunoscută, încă de la
poemele din Bunica se aşează în fotoliu. Le-ai descoperit prin podurile
caselor din Banatul unde ai copilărit? Cum s-a putut apropia un copil,
un adolescent, de asemenea vechituri care, de obicei, fac deliciul unor
maturi cu educație estetică oarecum decadentă, în sensul cel mai pozitiv
al cuvântului?
Bănățenii, chibzuiți din fire, aveau obiceiul să păstreze obiectele care –
vezi Doamne – într-o zi le-ar putea folosi. Cam toate podurile caselor
aveau orânduite cufere, sticle cu etichete haioase, obiecte casnice ieşite
din uz, lămpi înlocuite cu altele moderne şi mai practice etc.
Atras de mister, îmi plăcea întotdeauna să prospectez locuri unde mi se
părea mie că există universuri care nu apar chiar la lumina zilei şi nu se
arată oricui. Podul casei pe care îl frecventam adesea era locul în care fie
mă ascundeam de o pedeapsă a părințior, fie îmi plăcea să scotocesc în
cufere, unde găseam cutii, cutiuțe şi obiecte al căror scop îmi rămânea
necunoscut sau îmi sugera viziuni enigmatice. Toate acestea m-au obsedat
de-a lungul vieții, după ce istoria a reuşit să le pulverizeze. Ele au apărut
în poezia mea ca o dulce obsesie. Încercam să le dau viață; criticii literari
cataloghează acest tip de poezie ca animistă. Rar azi în Banat se mai
găsesc asemenea universuri, atât de frumoase şi pline de nostalgie, ele sau
spulberat definitiv în 1990, odată cu plecarea şvabilor bănățeni în
Germania. Podurile au fost golite de mâini hapsâne şi lucrurile au fost
spulberate în patru vânturi.
Care este prima ta experiență de publicist şi de făcător de reviste?
Prima mea experiență de publicist? Vei râde... în clasa a zecea de liceu
– vezi, pe mine m-a prins nefericita reformă în învățământ – am publicat
în Sportul Popular Bănățean o relatare despre un meci de handbal de
câmp în care am fost şi eu protagonist. Ăsta da debut publicistic, fără
polemică, fără teamă de a primi una după ceafă.
Stai puțin, îmi spuneai acum câteva luni, la Jimbolia, chiar aici, în
muzeul cu care te mândreşti pe bună dreptate, că ai scos o revistă într-un
exemplar, pe când erai în liceu. Cum a fost cu asta, cum se chema şi ce sa
întâmplat mai departe?
Revista de care am vorbit e redactată de mine şi conținutul îmi aparține
exclusiv. Publicația urma să apară lunar şi purta un nume împrumutat din
graiul bănățean, Fruncea. Pe atunci nu ştiam că apăruse la Timişoara cu
ani în urmă o revistă cu acelaşi titlu, scoasă de un gazetar cu numele Ivan.
În ciuda titlului provincial, materialele de publicat aveau un aer modern.
După ce am tehnoredactat revista mea, Fruncea, m-am prezentat la
Tipografia românească aflată chiar în centrul Timişoarei. M-a întâmpinat
un domn, Țirioi, ziarist şi eseist cunoscut în metropola Banatului şi nu
numai. Aflând prețul, am făcut stânga-mprejur uitând să mai dau bună
ziua. Bine că nu a apărut, creația mea juvenilă având un conținut
mediocru, în mare parte scrisă în grai bănățean.
Şi, ca să rămânem în aceeaşi perioadă din viața ta, cum a fost cu
tancul german părăsit?
Privitor la tancul german părăsit, mă văd nevoit să înşirui o poveste
lungă. După 23 August ’44, trupele germane, dintre câte mai erau în
Iugoslavia, se străduiau să cucerească Timişoara. Coloana care pornea
spre cetatea de pe Bega trecea prin comuna mea aproape zilnic până ce a
fost decimată în apropierea marelui oraş bănățean.
În ciuda faptului că trupele române şi cele sovietice se îndreptau deja
spre Budapesta, comuna adolescenței mele, Denta, situată la doi paşi de
punctul vamal Stamora-Moravița, a fost asaltată de un divizion de tancuri
tigru de ultimul tip. Precizez că, înainte de acest eveniment, premilitarii,
la dispoziția oficialităților române, au minat şoseaua pe margini, pe unde
se bănuia că vor trece monştrii de oțel. Unul a călcat pe mină sfârtecândui-
se şenila. La câteva ore după această incursiune, sosind trupele
românesti şi apoi cele sovietice, agresorii s-au retras într-o asemenea
grabă încât nu au mai putut să repare defecțiunea, abandonând jucăria de
oțel cu tot ce se afla într-însa.
Deşi nu aveam încă 14 ani, am avut curajul să mă apropii de tanc, ba
să-l şi scotocesc. Am sustras un Mauser rabatabil fără a şti că e stricat.
Specialiştii mecanici ai locului, apărând şi ei în urma mea, s-au ales cu o
aparatură mecanică foarte scumpă, jaful durând câteva zile, până ce tancul
a rămas golit de măruntaie.
La vreo doi ani după aceea, au venit rusnacii să ridice tancul,
considerându-l pradă de război. În urma unei mici anchete s-a aflat că eu
am devalizat tancul. Era lucrătura împotriva mea a titoiştilor, care pe
vremea aceea se aflau pe cai mari. Curtea marțială a absolvit pe loc un
copil complet nevinovat. Şi pentru că tot m-am apucat să deapăn această
istorioară, e bine să spun pentru cei care nu ştiu, şi mulți nu ştiu, că trupele
germane însoțite de pâlcuri de legionari țineau morțiş să stăpânească o
porțiune de pământ românesc, ca Horia Sima să-şi justifice guvernul pe
care l-a alcătuit la Viena, o aberație ca multe altele.
Îmi amintesc de tine de pe vremea Dreptății, când nu aveai timp, toată
ziua, nici de-o vodcă. Dar nu-mi amintesc decât vag, din povestiri
îndepărtate, de cea când erai redactor corespondent la Steaua. Cum a
început şi cât a durat? Ce făceai, de fapt, pentru Steaua, care apărea la
Cluj, încă nu -Napoca, iar tu locuiai la Bucureşti, şi ce afinități aveai cu
acei oameni, scriitori importanți ai epocii respective?
Experiența mea de publicist am trăit-o mai întâi ca redactor
corespondent la revista Steaua din Cluj, dar publicist în adevăratul sens al
cuvântului am fost îndată după evenimentele din decembrie 1989. Am
debutat încă de la primele numere în Dreptatea, unde urma să devin
redactor şef. Rar număr din acest cotidian foarte popular la începuturi, în
care să nu-mi apară numele, deseori metamorfozat în pseudonime. Puțini
sunt cei care ştiu că rubrica de polemici semnată Entomolog era creația
mea. Răsfoind recent Dreptatea, am tresărit de emoție când m-am văzut
tipărit pe prima pagină sus, la puține zile de la apariția ziarului, cu
articolul Iuliu Maniu, mereu atent la destinele neamului.
Activitatea mea de corespondent la Bucureşti al revistei Steaua a
început simultan cu debutul meu la revista clujeană Steaua. Deci anul
încoronării mele în acest domeniu este 1956. Istoricul momentului îşi are
originea în întâlnirea mea cu A.E. Baconsky. Nu publicasem încă nimic,
dar plicul cu poemele mele ajunsese pe masa redactorului şef al Stelei.
Într-o bună zi, cineva din cadrul redacției editurii unde lucram mă cheamă
să vin în biroul domnului profesor Al. Balaci, directorul adjunct al
faimoasei edituri ESPLA. Aici m-a aşteptat un bărbat de ținută elevată,
încărunțit timpuriu. În contrast cu el eu eram neras, slăbănog şi cu
pantalonii rupți în fund. A început să mă chestioneze: câți ani am, ce şcoli
am urmat, situația materială, etc. După aceea, m-a supus la un examen mai
dificil: m-a întrebat ce poeți îmi plac. Aici am dat lovitura: Trakl şi
Bolintineanu. „Trakl şi Bolintineanu? Ce are unul cu altul?” I-am povestit
toată aventura mea cu Trakl şi după aceea i-am mărturisit cu o oarecare
exagerare, dar întemeiat, că Bolintineanu mi se pare un poet modern
întrucât în Florile Bosforului se găsesc suficiente versuri suprarealiste
care să justifice catalogarea mea. A fost încântat de răspunsul meu şi m-a
asigurat că va vorbi cu Petru, e vorba de Petru Dumitriu care îi era foarte
bun prieten, că mă va scoate de la subsol (aşa spunea el secției corecturii)
şi mă va numi redactor la secția de literatură universală. L-am implorat să
nu facă acest gest întrucât eu detest realismul socialist şi prefer să fiu
măturător al greşelilor de tipar. În schimb m-a încălzit afirmația că va
vorbi cu Petru, directorul editurii, să îmi dea o locuință adecvată, de altfel
destinată înainte pentru mine, dar pe care au pus ochii nişte şmecheri.
Pentru că la sfârşit ai o întrebare despre amintiri literare, să îți spun câteva
picături de natură sentimentală: locuiam la o mansardă la etajul 6 pe strada
Gutenberg 16 A, unde se urca foarte greu. Era o scară aproape verticală.
Fănuş Neagu botezase scara „tub de beton”. Aici, în această mansardă, am
împărțit doi ani patul cu Nichita Stănescu. Deşi suprafața odăii era atât de
mică încât încăpeau doar un pat şi o măsuță cu două scaune, pe aici au
trecut foarte mulți viitori mari sau mai mici scriitori. Mi-ar trebui o pagină
întreagă să înşirui numele celor care au fost pe aici. Ştiu că în ziua mutării,
care n-a fost deloc uşoară, cel care mi-a dat un mare ajutor purtând
dormeza în spinare a fost viitorul clasic al literaturii române, Nicolae
Breban. Pe atunci Nicu, aşa îi spuneam noi, era un băiat destul de speriat
şi gata să-ți facă mii de servicii.
Am făcut o lungă paranteză şi revin la întrebarea ta. Din momentul
întâlnirii cu Baconsky, acesta mi-a publicat prompt şase poeme şi
numeroase traduceri. Pe cheltuiala Fondului Literar, evident, am plecat la
Cluj să-l cunosc mai îndeaproape pe mentorul meu şi pe colaboratorii săi
imediați, strâns uniți în jurul lui. Am aşteptat vreo două ore pe strada
Horea 17, unde se afla redacția, până a venit femeia de serviciu căreia iam
spus cine sunt şi m-a lăsat înăuntru. De îndată ce a venit, Baconsky ma
poftit în biroul său. Era la fel de elegant ca atunci când l-am cunoscut la
Bucureşti. Ce m-a frapat, ba m-a şi speriat, era faptul că pe pereți nu se
aflau tablouri cu pozele celor nouă mahări ai Comitetului Central. În
schimb, deasupra biroului atârna un mare portret Bacovia în faza lui
aproape finală. Mă simțeam în altă lume. Golindu-se sacul meu cu noutăți
literare de pe malul Dâmboviței, m-a prezentat redactorilor, pe Aurel Rău
îl cunoscusem deja dintr-o vizită a lui la ESPLA. M-am simțit prieten cu
câțiva oameni care tipăreau în acei ani o revistă incendiară. Cu o parte din
ei am luat masa la o pensiune, iar după-masă, împreună cu D.R. Popescu
şi cu Mircea Tomuş, am aterizat pe stadion la un meci cu U. De aici,
evident, am poposit la o grădină de vară, unde am golit un şir de halbe de
bere. Din ziua acelei vizite, când eu mi-am luat numeroase angajamente
pe care le-am dus repede la finalizare, credibilitatea mea a devenit
infailibilă. Procuram pentru Steaua materiale care nu puteau să apară la
nici o altă revistă, ştiind că Baconsky se zbate cu cele patru cenzuri ale
revistei de provincie ca să scoată tipăritura la lumină. Prin munca mea de
corector şi alergăturile mele de corespondent şi ulterior redactor
corespondent al Stelei, am reuşit, spre marea mea bucurie, să cunosc
aproape toată scriitorimea românească de la maeştri până la tineri talentați.
Nu a fost casă de scriitori cenzurați sau închişi mai apoi unde să nu fi intrat
ca invitat. Îmi stăruie şi azi în minte vizita la profesorul Petrovici, om de
cultură şi fost ministru, destul de recent ieşit din închisoare. Îl solicitasem
pentru un material destinat publicației clujene. Regret şi azi că nu am pus
pe hârtie frumoasele discuții purtate cu acest mare om, ajuns la puşcărie
cu totul pe nedrept, în ciuda faptului că în calitatea sa de ministru în
guvernul Antonescu a făcut totul să îndulcească soarta evreilor din țară.
Un alt „puşcăriaş“ pe care îl vizitam des şi pe care îl determinasem să
devină colaborator al Stelei mele dragi s-a numit Ion Vinea. Pot spune atât:
că nu există nume de prestigiu din peisajul literaturii române cu care să nu
fi avut legături în calitatea mea de redactor al revistei asupra căreia insişti
cu întrebările.
Închei spunând că am stat de câteva ori la dreapta lui Sadoveanu în
modesta mea calitate de vehicul între Bucureşti şi Cluj. Să fac acum un
catalog al tuturor numelor care m-au frecventat şi m-au apreciat pentru
rolul meu de „poştaş” ar cere cu câteva pagini în plus. Rolul meu de „omul
nostru din Havana” , cum mă botezaseră, a durat până la numirea mea ca
redactor la revista Secolul 20. Relațiile au rămas la fel de bune, însă timpul
nu îmi mai permitea să mă ocup de două reviste.
Să ne întoarcem de la anii 90, la cei dinainte, când debutai în
literatură. Cum era prin subsolurile generației tale şi a lui Nichita
Stănescu, în care vă întâlneați nu numai în ritualuri bahice? Cine erau
companionii tăi în acele demersuri?
Constat că întrebările tale lunecă pe alt făgaş. Ar fi multe, foarte multe
de spus despre zilele acelea minunate când eram la debut sau înaintea
debutului, mai precis când ni se părea că cerul e populat de îngerii poeziei
care zburau de pe umerii noştri. Pe scurt, un catalog al prietenilor care-şi
juraseră credință pe veşnicie, pe o veşnicie de fapt iluzorie, (iau la
întâmplare): Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Modest Morariu, Vasile
Gorduz, Eugen Mihăescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Irina
Mavrodin, vai, puțini dintre aceştia mai au bucuria să trăiască într-o lume,
chiar dacă nu ideală, totuşi liberă față de bezna în care bâjbâiam.
Ai cunoscut o seamă de mari scriitori români de altădată, pe când erai
corector la ESPLA. Mi-ai vorbit de atâtea ori despre unii dintre ei, dar
memoria mea nu a înregistrat totul. Poate revii. Cine au fost aceia dintre
(azi) clasicii care au trecut prin biroul tău de corector de pe Ana
Ipătescu?
Lista e nesfârşită, ținând seama de faptul că pe vremea aceea existau
doar două edituri: ESPLA şi Editura Tineretului. ESPLA era o editură
mamut, cu sute de angajați. Unde să vină să-şi predea manuscrisele
debutanți analfabeți sau geniali, scriitori clasici sau pe cale să devină
clasici? Aici i-am văzut şi auzit pe Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Victor
Eftimiu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Tudor Muşatescu, Lucian Blaga (venit
de la Cluj cu manuscrisul traducerii lui Faust la subțioară), şi tot aici -
subliniez cu tărie – a fost determinat destinul meu scriitoricesc prin
memorabila întâlnire cu o mare personalitate a scrisului nostru, nu ştiu de
ce azi dat uitării: A.E. Baconsky.
Dar despre experiența ta la Secolul 20?
Am ajuns redactor la Secolul 20 printr-un miracol pe care nici azi nu
mi-l pot explica. Era într-un moment în care şeful meu direct de la Editura
pentru Literatură Universală se pregătea să îmi desfacă contractul de
muncă. Se întâmpla în perioada în care grupul nostru, amintit deja, îşi trăia
vârful boemei. Secolul 20, în care am avut norocul să lucrez sub aripa
redactorului şef, Dan Hăulică, un om de mare inteligență şi cultură,
înțelegător în toate împrejurările. Treisprezece ani la Secolul 20 au fost
treisprezece ani de popularizare a literaturii de limbă germană. Am muncit
cu o plăcere enormă, deşi multe unelte de lucru îmi lipseau, dar ştiam că
efortul meu va rodi.
Am primit numeroase felicitări pentru efortul de a pune la îndemâna
cititorului român pagina beletristică scrisă în limba lui Hölderlin. Oamenii
care m-au îmbrățişat pentru realizările în domeniu au fost marii bărbați
Oscar Walter Cisek şi Alfred Margul-Sperber. De altfel marele domn
Cisek m-a recomandat şi mi-a facilitat primul meu drum în Germania. Mă
gândesc cu mult drag la zilele când trudeam la Secolul 20. Mă vizitau cu
materiale interesante intelectuali de bună calitate cu care în timp m-am şi
împrietenit.
Ca de exemplu?
Pune cuvântul împrietenit în toate sensurile; oameni mai în vârstă care
mă considerau ei prieten ar fi: Adrian Maniu, Edgar Papu, marele
traducător din germană Ion Roman, Leopold Voita, Ned Isbăşescu,
Mariana Şora (ne cunoşteam de demult, mi-a fost asistentă la germană),
Nemoianu, Nicolae Balotă, ciudatul Ion Caraion (care pentru binele pe
care mi l-a făcut mi-a dat o copită) şi mulți, mulți alții care nu îmi trec
acum prin fluviul memoriei.
M-am întrebat, când te-ai hotărât să pleci din Bucureşti - acum câți
ani, oare? - dacă nu cumva te duci să-ți împlineşti destinul: dorul tău
după o localitate mică, bănățeană, asemenea celor în care ai copilărit.
Dorul de a reveni pe meleagurile natale m-a obsedat zilnic. Nu s-a
putut. Făceam parte din categoria oamenilor pe care noua istorie, pe care
o poți considera ubuescă, nu-i favoriza, mă număram printre oamenii
neînregimentați, aşa că demersurile mele de a găsi un cuib îmi erau
refuzate. Cuibul părinților şi al bunicilor mei era demult demolat. A venit
revoluția, facilitând drumul meu spre soarele pustei bănățene. E drept că,
până atunci, trei ani m-am scăldat în smoala topită a presei din care am
ieşit mai mult mort decât viu. Cunoşti situația!
Au micile localități bănățene specificul lor, mai seamănă cele de azi cu
cele de acum 60, 70 de ani?
Sigur, Banatul copilăriei mele nu mai e ce a fost. Minunatele câmpuri
în care aurul se amesteca cu verdele şi brunul a devenit o imensă întindere
de pârloagă. Până şi Timişoara, un oraş de altminteri de prim rang, nu mai
este cel de odinioară. Nu mai aud niciunde vorbindu-se în dulcele grai
bănățean, cum nu mai văd niciunde un țăran purtând o piesă sau două din
minunatul port național. E un melanj de personaje venite din toate zările
țării. Parcă a dispărut mândria de a fi bănățean, sau „fruncea”, cum se
spunea. Poate mă înşel, dar aud şi de la alții considerații defavorabile.
N-a fost cumva plecarea ta la Jimbolia, inițial, izvorâtă din aceeaşi
dorință de a sta departe de lumea dezlănțuită, ca să folosesc titlul unui
film celebru cândva, cu care te-ai retras altădată la Bulbucata?
Când m-am retras la Bulbucata mă aflam lângă Bucureşti. Când mă
durea capul dădeam o fugă în satul lui Nichifor Cainic şi îmi răcoream
fruntea în apa Neajlovului. Apoi mângâiam blana iepurilor şi aşteptam
vizita prietenilor Modest Morariu sau Ion Drăgănoiu.
Mă simțeam bine la Bulbucata, pentru că simțeam un respect deosebit,
diferit de Jimbolia. Dar Bulbucata a fost un episod, ceva trecător,
pregătind parcă ieşirea în Banat.
Sigur, mai cu seamă după ce am vândut „moşia“ de la Bulbucata,
simțeam tot mai mult dorința de a fugi din lumea dezlănțuită, cum spui tu.
În ciuda acestei dorințe de a fugi, m-am bucurat de o dezlănțuire. Ea s-a
petrecut în decembrie 1989, când steagul cu secera şi ciocanul,
socialismul victorios au pierit sub huiduielile şi scuipatul mulțimii.
Apar în ultimii ani tot felul de amintiri literare din perioada pe care tu
ai trăit-o ca scriitor tânăr sau adult. Ca unul care ştii atâtea din acele
vremuri, ce crezi despre amintirile care se deapănă acum la gura
computerelor, că sobele au cam dispărut?
Dragă Prelipceanu, am citit cât mi-a permis încă lumina ochilor
amintiri literare, de la minciuni mărunte până la altele de calibrul
Baronului von Münchhausen. Am dat peste atâția tineri care vorbeau
despre madam Candrea fără să o fi văzut vreodată. Ce să mai spun despre
amintirile cu subiectul Nichita. Despre Nichituşa puteai spune orice
pentru că era într-adevăr întruchiparea boemei, cu darul unic de a dansa pe
sârma morții. Orice ai spune despre el poate primi crezare. Destui şarlatani
au profitat de acest fapt. Pentru a vorbi corect şi atrăgător despre fantastica
boemă dâmbovițeană ți-ar trebui tomuri.
Mi-ar place să spun, însă, câteva cuvinte despre boema oraşului de pe
Someş, unde apărea cea mai curajoasă revistă, nu numai din România ci
din lagărul socialist. E drept, numai o scurtă perioadă de timp.
Am citit în urmă cu vreo patru ani despre teribilele întâmplări de la
Cluj. În anii de după plecarea mea de la Steaua, vorbea cineva despre un
act interesant dar incredibil, că poetul Gheorghe Pituț se străduia să tragă
un cal într-o cofetărie; pagina de evocări mai conținea câteva bazaconii
fără haz. Eu am cunoscut boema Clujului în toată frumusețea ei. Se
deosebea de cea bucureşteană prin noblețea ei, nu ştiu dacă termenul este
potrivit. E de amintit poetul Aurel Gurghianu, cu deambulările lui
nocturne, oprindu-se la câte un birt ieşit în calea lui la întâmplare, ca să
legumească o cinzeacă de rachiu.
Care noctambul nu cunoştea silueta lui înaltă, mersul lui dirijat de
gânduri înălțătoare? Opusul lui era Florea-Rarişte, un astentic fiu al lui
Bachus care-i putea speria pe concitadinii lui Lucian Blaga.
Boem în frumosul sens al cuvântului era Sandy Căprariu, cu care îmi
plăcea să pierd nopțile jucând pocker. O figură pitorească, plecat şi el
dintre noi, era bunul Negoiță Irimie, care oricât alcool ar fi îngurgitat nu
ar fi putut să jignească pe nimeni.
Boema clujeană e de neconceput fără colegii mei de vârstă: Mircea
Tomuş, cu care am pus la cale multe plimbări nocturne însoțit de
damigene şi domnişoare, şi poți să-l uiți pe D.R. Popescu? Care în primii
ani ai minunatelor sale scrieri era mai puțin sobru, gata să petreacă în jurul
paharelor până dimineața. Cu afinități selective pot spune că era Leonida
Neamțu, la început autor de versuri şi mai târziu creator de romane
polițiste cu largă audiență în public. Din lumea scriitorilor clujeni mai
puțin casnici nu putea lipsi pictorul Alfred Grieb.
Sigur, în urma acestei generații a venit alta, a echinoxiştilor. Nu îmi dau
seama în ce măsură au trăit boema în felul în care au trăit-o cei amintiți.
Ei, aici aş putea să spun eu câte ceva, dar nu amintirile mele le
publicăm aici, ci pe alte tale.
Ca încheiere, îmi place să spun că boema clujeană diferea mult de cea
bucureşteană, era una cu cămaşă scrobită, incomodă şi adesea agresivă.
NICOLAE PRELIPCEANU
Dragă Petre, când te-ai retras la Jimbolia îți imaginai că vei face
din oraşul acesta ceea ce a devenit? Adică un oraş al muzeelor,
cu statui - sau, mă rog, busturi - ale unor personalități naționale
şi locale, iar acum, acest Muzeu al Presei, cu care într-adevăr Jimbolia se
poate mândri. Revin: erau toate acestea în proiectele tale? Cine te-a
sprijinit în toate aceste demersuri fără precedent într-un mic oraş de
provincie?
Nu, sincer să fiu nu mi-am imaginat dimensiunea culturală pe care o va
primi – prin contribuția mea – această urbe. Mai cu seamă în momentul
descălecării mele aici, localitatea se afla într-o situație foarte grea.
Motoarele economice ale oraşului, fie că erau distruse, fie că îşi pierduseră
importanța. Şomajul era, deci, la el acasă. Teoretic vorbind, cui îi mai
ardea de cultură? Ochii, inima şi sufletul erau îndreptate spre granița cu
fosta Iugoslavie, unde benzina sporea micile venituri ale localnicilor, ca să
nu mai spun că Jimbolia devenise, prin masiva plecare a şvabilor în 1990, un oraş care însuma cetățeni din toate marginile țării. Şi totuşi, şi totuşi....
Până mi-am organizat sediul, aflat într-o situație jalnică, cu ajutorul
statului german, Casa Memorială St. Jager s-a extins primind statutul de
muzeu. Este primul pas care a dus spre universul cultural jimbolean. Am
participat şi eu la acest moment printr-o expoziție de carte rară. Aş minți
spunând că la început nu am fost decepționat, am avut însă şansa să mă
bucur de ajutorul şi sprijinul unor persoane, puține, e drept, dar cultivate
şi înzestrate cu noblețe sufletească. Mă rezum aici să amintesc numele
profesoarei de limba franceză, Suzana Micuț, directoarea bibliotecii, care
nu numai că m-a încurajat, dar a pus şi umărul la realizarea proiectelor mele.
Proiectele mele, cu unele am venit de acasă, mai modeste la început, au
găsit sprijin cu precădere din partea celor aflați cu treburi importante în
fruntea urbei. Dar marile proiecte culturale ale fundației, fie că au fost
făcute de unul singur, fie că au avut caracter de inițiativă, au luat amploare
odată cu alegerea ca primar a domnului Kaba Gábor. Foarte sensibil nu
numai la sugestiile mele, dar şi inspirator al meu, pe lângă extraordinarele
transformări la care a supus oraşul înlesnind viața concitadinilor (apă
potabilă la orice oră, construcții edilitare de folos obştesc, relații cu
importante localități din vecinătate, introducerea gazului etc.) acest om nu
mi-a refuzat nici o inițiativă, aş spune dimpotrivă. Mulțumită lui am
realizat aleea poeților, începând cu Mihai Eminescu, şi aleea muzicienilor,
care-şi are începutul cu bustul lui George Enescu. Dau câteva exemple:
mulțumită lui înfățişarea fundației este total schimbată, arătând ca o
adevărată instituție.
Ultima noastră realizare, pornită de la sugestia mea, este întemeierea
Muzeului Presei. Dragă Nae, ai fost de față la inaugurarea acestui templu
şi ai văzut aerul lui european. Atât primarul cât şi eu şi colaboratorii mei
am depus un efort considerabil ca să întemeiem o instituție unicat pe
continentul nostru. Zilnicii vizitatori nu mai contenesc să-şi exprime
admirația.
De când datează această pasiune a ta pentru presă?
Pasiunea mea pentru presă datează din copilărie. Factorul poştal punea
zinic pe masa din veranda casei părinteşti o sumă de publicații dintre care
îmi amintesc bine Universul şi Vestul. Atras de imagini – era în timpul
războiului – eram curios să aflu şi textul ilustrației. În felul acesta am
devenit captivul paginii cu proaspăt miros de cerneală tipografică. În clasa
a cincea de liceu, asta în 1945, cumpăram toată presa de la chioşcul lui
Silághi bácsi, aflat pe trotuarul din fața restaurantului Loyd. Prins citind
ziare în timpul lecțiilor, adesea penalizat, curând am fost poreclit
„jurnalistul”, de aici un pas până la a mă visa chiar ziarist.
Ai aici o serie de reviste foarte vechi, dintre primele apărute în
România. Prin ce întâmplări norocoase le-ai dobândit?
Publicațiile vechi, începând cu Albina Românească, le-am cumpărat nu
cu gândul de a construi un muzeu al presei, ci pentru a-mi întregi
biblioteca spre a fi cât mai bogată. Să ştii că am avut mai multe reviste şi
ziare vechi, însă situații neprevăzute din viața mea le-au risipit.
În holurile muzeului, am văzut nişte maşini vechi, un aparat de
fotografiat de altădată, cu burduf. Ce e cu ele, de când sunt, fac parte din
colecțiile tale sau ți-au fost donate de alții?
Aparatul foto, estimat la cinci mii de euro, tiparnița de la intrare,
precum şi componentele unei tipografii din 1904, sunt procurate de
primar.
Pasiunea ta pentru obiectele cu patină este cunoscută, încă de la
poemele din Bunica se aşează în fotoliu. Le-ai descoperit prin podurile
caselor din Banatul unde ai copilărit? Cum s-a putut apropia un copil,
un adolescent, de asemenea vechituri care, de obicei, fac deliciul unor
maturi cu educație estetică oarecum decadentă, în sensul cel mai pozitiv
al cuvântului?
Bănățenii, chibzuiți din fire, aveau obiceiul să păstreze obiectele care –
vezi Doamne – într-o zi le-ar putea folosi. Cam toate podurile caselor
aveau orânduite cufere, sticle cu etichete haioase, obiecte casnice ieşite
din uz, lămpi înlocuite cu altele moderne şi mai practice etc.
Atras de mister, îmi plăcea întotdeauna să prospectez locuri unde mi se
părea mie că există universuri care nu apar chiar la lumina zilei şi nu se
arată oricui. Podul casei pe care îl frecventam adesea era locul în care fie
mă ascundeam de o pedeapsă a părințior, fie îmi plăcea să scotocesc în
cufere, unde găseam cutii, cutiuțe şi obiecte al căror scop îmi rămânea
necunoscut sau îmi sugera viziuni enigmatice. Toate acestea m-au obsedat
de-a lungul vieții, după ce istoria a reuşit să le pulverizeze. Ele au apărut
în poezia mea ca o dulce obsesie. Încercam să le dau viață; criticii literari
cataloghează acest tip de poezie ca animistă. Rar azi în Banat se mai
găsesc asemenea universuri, atât de frumoase şi pline de nostalgie, ele sau
spulberat definitiv în 1990, odată cu plecarea şvabilor bănățeni în
Germania. Podurile au fost golite de mâini hapsâne şi lucrurile au fost
spulberate în patru vânturi.
Care este prima ta experiență de publicist şi de făcător de reviste?
Prima mea experiență de publicist? Vei râde... în clasa a zecea de liceu
– vezi, pe mine m-a prins nefericita reformă în învățământ – am publicat
în Sportul Popular Bănățean o relatare despre un meci de handbal de
câmp în care am fost şi eu protagonist. Ăsta da debut publicistic, fără
polemică, fără teamă de a primi una după ceafă.
Stai puțin, îmi spuneai acum câteva luni, la Jimbolia, chiar aici, în
muzeul cu care te mândreşti pe bună dreptate, că ai scos o revistă într-un
exemplar, pe când erai în liceu. Cum a fost cu asta, cum se chema şi ce sa
întâmplat mai departe?
Revista de care am vorbit e redactată de mine şi conținutul îmi aparține
exclusiv. Publicația urma să apară lunar şi purta un nume împrumutat din
graiul bănățean, Fruncea. Pe atunci nu ştiam că apăruse la Timişoara cu
ani în urmă o revistă cu acelaşi titlu, scoasă de un gazetar cu numele Ivan.
În ciuda titlului provincial, materialele de publicat aveau un aer modern.
După ce am tehnoredactat revista mea, Fruncea, m-am prezentat la
Tipografia românească aflată chiar în centrul Timişoarei. M-a întâmpinat
un domn, Țirioi, ziarist şi eseist cunoscut în metropola Banatului şi nu
numai. Aflând prețul, am făcut stânga-mprejur uitând să mai dau bună
ziua. Bine că nu a apărut, creația mea juvenilă având un conținut
mediocru, în mare parte scrisă în grai bănățean.
Şi, ca să rămânem în aceeaşi perioadă din viața ta, cum a fost cu
tancul german părăsit?
Privitor la tancul german părăsit, mă văd nevoit să înşirui o poveste
lungă. După 23 August ’44, trupele germane, dintre câte mai erau în
Iugoslavia, se străduiau să cucerească Timişoara. Coloana care pornea
spre cetatea de pe Bega trecea prin comuna mea aproape zilnic până ce a
fost decimată în apropierea marelui oraş bănățean.
În ciuda faptului că trupele române şi cele sovietice se îndreptau deja
spre Budapesta, comuna adolescenței mele, Denta, situată la doi paşi de
punctul vamal Stamora-Moravița, a fost asaltată de un divizion de tancuri
tigru de ultimul tip. Precizez că, înainte de acest eveniment, premilitarii,
la dispoziția oficialităților române, au minat şoseaua pe margini, pe unde
se bănuia că vor trece monştrii de oțel. Unul a călcat pe mină sfârtecândui-
se şenila. La câteva ore după această incursiune, sosind trupele
românesti şi apoi cele sovietice, agresorii s-au retras într-o asemenea
grabă încât nu au mai putut să repare defecțiunea, abandonând jucăria de
oțel cu tot ce se afla într-însa.
Deşi nu aveam încă 14 ani, am avut curajul să mă apropii de tanc, ba
să-l şi scotocesc. Am sustras un Mauser rabatabil fără a şti că e stricat.
Specialiştii mecanici ai locului, apărând şi ei în urma mea, s-au ales cu o
aparatură mecanică foarte scumpă, jaful durând câteva zile, până ce tancul
a rămas golit de măruntaie.
La vreo doi ani după aceea, au venit rusnacii să ridice tancul,
considerându-l pradă de război. În urma unei mici anchete s-a aflat că eu
am devalizat tancul. Era lucrătura împotriva mea a titoiştilor, care pe
vremea aceea se aflau pe cai mari. Curtea marțială a absolvit pe loc un
copil complet nevinovat. Şi pentru că tot m-am apucat să deapăn această
istorioară, e bine să spun pentru cei care nu ştiu, şi mulți nu ştiu, că trupele
germane însoțite de pâlcuri de legionari țineau morțiş să stăpânească o
porțiune de pământ românesc, ca Horia Sima să-şi justifice guvernul pe
care l-a alcătuit la Viena, o aberație ca multe altele.
Îmi amintesc de tine de pe vremea Dreptății, când nu aveai timp, toată
ziua, nici de-o vodcă. Dar nu-mi amintesc decât vag, din povestiri
îndepărtate, de cea când erai redactor corespondent la Steaua. Cum a
început şi cât a durat? Ce făceai, de fapt, pentru Steaua, care apărea la
Cluj, încă nu -Napoca, iar tu locuiai la Bucureşti, şi ce afinități aveai cu
acei oameni, scriitori importanți ai epocii respective?
Experiența mea de publicist am trăit-o mai întâi ca redactor
corespondent la revista Steaua din Cluj, dar publicist în adevăratul sens al
cuvântului am fost îndată după evenimentele din decembrie 1989. Am
debutat încă de la primele numere în Dreptatea, unde urma să devin
redactor şef. Rar număr din acest cotidian foarte popular la începuturi, în
care să nu-mi apară numele, deseori metamorfozat în pseudonime. Puțini
sunt cei care ştiu că rubrica de polemici semnată Entomolog era creația
mea. Răsfoind recent Dreptatea, am tresărit de emoție când m-am văzut
tipărit pe prima pagină sus, la puține zile de la apariția ziarului, cu
articolul Iuliu Maniu, mereu atent la destinele neamului.
Activitatea mea de corespondent la Bucureşti al revistei Steaua a
început simultan cu debutul meu la revista clujeană Steaua. Deci anul
încoronării mele în acest domeniu este 1956. Istoricul momentului îşi are
originea în întâlnirea mea cu A.E. Baconsky. Nu publicasem încă nimic,
dar plicul cu poemele mele ajunsese pe masa redactorului şef al Stelei.
Într-o bună zi, cineva din cadrul redacției editurii unde lucram mă cheamă
să vin în biroul domnului profesor Al. Balaci, directorul adjunct al
faimoasei edituri ESPLA. Aici m-a aşteptat un bărbat de ținută elevată,
încărunțit timpuriu. În contrast cu el eu eram neras, slăbănog şi cu
pantalonii rupți în fund. A început să mă chestioneze: câți ani am, ce şcoli
am urmat, situația materială, etc. După aceea, m-a supus la un examen mai
dificil: m-a întrebat ce poeți îmi plac. Aici am dat lovitura: Trakl şi
Bolintineanu. „Trakl şi Bolintineanu? Ce are unul cu altul?” I-am povestit
toată aventura mea cu Trakl şi după aceea i-am mărturisit cu o oarecare
exagerare, dar întemeiat, că Bolintineanu mi se pare un poet modern
întrucât în Florile Bosforului se găsesc suficiente versuri suprarealiste
care să justifice catalogarea mea. A fost încântat de răspunsul meu şi m-a
asigurat că va vorbi cu Petru, e vorba de Petru Dumitriu care îi era foarte
bun prieten, că mă va scoate de la subsol (aşa spunea el secției corecturii)
şi mă va numi redactor la secția de literatură universală. L-am implorat să
nu facă acest gest întrucât eu detest realismul socialist şi prefer să fiu
măturător al greşelilor de tipar. În schimb m-a încălzit afirmația că va
vorbi cu Petru, directorul editurii, să îmi dea o locuință adecvată, de altfel
destinată înainte pentru mine, dar pe care au pus ochii nişte şmecheri.
Pentru că la sfârşit ai o întrebare despre amintiri literare, să îți spun câteva
picături de natură sentimentală: locuiam la o mansardă la etajul 6 pe strada
Gutenberg 16 A, unde se urca foarte greu. Era o scară aproape verticală.
Fănuş Neagu botezase scara „tub de beton”. Aici, în această mansardă, am
împărțit doi ani patul cu Nichita Stănescu. Deşi suprafața odăii era atât de
mică încât încăpeau doar un pat şi o măsuță cu două scaune, pe aici au
trecut foarte mulți viitori mari sau mai mici scriitori. Mi-ar trebui o pagină
întreagă să înşirui numele celor care au fost pe aici. Ştiu că în ziua mutării,
care n-a fost deloc uşoară, cel care mi-a dat un mare ajutor purtând
dormeza în spinare a fost viitorul clasic al literaturii române, Nicolae
Breban. Pe atunci Nicu, aşa îi spuneam noi, era un băiat destul de speriat
şi gata să-ți facă mii de servicii.
Am făcut o lungă paranteză şi revin la întrebarea ta. Din momentul
întâlnirii cu Baconsky, acesta mi-a publicat prompt şase poeme şi
numeroase traduceri. Pe cheltuiala Fondului Literar, evident, am plecat la
Cluj să-l cunosc mai îndeaproape pe mentorul meu şi pe colaboratorii săi
imediați, strâns uniți în jurul lui. Am aşteptat vreo două ore pe strada
Horea 17, unde se afla redacția, până a venit femeia de serviciu căreia iam
spus cine sunt şi m-a lăsat înăuntru. De îndată ce a venit, Baconsky ma
poftit în biroul său. Era la fel de elegant ca atunci când l-am cunoscut la
Bucureşti. Ce m-a frapat, ba m-a şi speriat, era faptul că pe pereți nu se
aflau tablouri cu pozele celor nouă mahări ai Comitetului Central. În
schimb, deasupra biroului atârna un mare portret Bacovia în faza lui
aproape finală. Mă simțeam în altă lume. Golindu-se sacul meu cu noutăți
literare de pe malul Dâmboviței, m-a prezentat redactorilor, pe Aurel Rău
îl cunoscusem deja dintr-o vizită a lui la ESPLA. M-am simțit prieten cu
câțiva oameni care tipăreau în acei ani o revistă incendiară. Cu o parte din
ei am luat masa la o pensiune, iar după-masă, împreună cu D.R. Popescu
şi cu Mircea Tomuş, am aterizat pe stadion la un meci cu U. De aici,
evident, am poposit la o grădină de vară, unde am golit un şir de halbe de
bere. Din ziua acelei vizite, când eu mi-am luat numeroase angajamente
pe care le-am dus repede la finalizare, credibilitatea mea a devenit
infailibilă. Procuram pentru Steaua materiale care nu puteau să apară la
nici o altă revistă, ştiind că Baconsky se zbate cu cele patru cenzuri ale
revistei de provincie ca să scoată tipăritura la lumină. Prin munca mea de
corector şi alergăturile mele de corespondent şi ulterior redactor
corespondent al Stelei, am reuşit, spre marea mea bucurie, să cunosc
aproape toată scriitorimea românească de la maeştri până la tineri talentați.
Nu a fost casă de scriitori cenzurați sau închişi mai apoi unde să nu fi intrat
ca invitat. Îmi stăruie şi azi în minte vizita la profesorul Petrovici, om de
cultură şi fost ministru, destul de recent ieşit din închisoare. Îl solicitasem
pentru un material destinat publicației clujene. Regret şi azi că nu am pus
pe hârtie frumoasele discuții purtate cu acest mare om, ajuns la puşcărie
cu totul pe nedrept, în ciuda faptului că în calitatea sa de ministru în
guvernul Antonescu a făcut totul să îndulcească soarta evreilor din țară.
Un alt „puşcăriaş“ pe care îl vizitam des şi pe care îl determinasem să
devină colaborator al Stelei mele dragi s-a numit Ion Vinea. Pot spune atât:
că nu există nume de prestigiu din peisajul literaturii române cu care să nu
fi avut legături în calitatea mea de redactor al revistei asupra căreia insişti
cu întrebările.
Închei spunând că am stat de câteva ori la dreapta lui Sadoveanu în
modesta mea calitate de vehicul între Bucureşti şi Cluj. Să fac acum un
catalog al tuturor numelor care m-au frecventat şi m-au apreciat pentru
rolul meu de „poştaş” ar cere cu câteva pagini în plus. Rolul meu de „omul
nostru din Havana” , cum mă botezaseră, a durat până la numirea mea ca
redactor la revista Secolul 20. Relațiile au rămas la fel de bune, însă timpul
nu îmi mai permitea să mă ocup de două reviste.
Să ne întoarcem de la anii 90, la cei dinainte, când debutai în
literatură. Cum era prin subsolurile generației tale şi a lui Nichita
Stănescu, în care vă întâlneați nu numai în ritualuri bahice? Cine erau
companionii tăi în acele demersuri?
Constat că întrebările tale lunecă pe alt făgaş. Ar fi multe, foarte multe
de spus despre zilele acelea minunate când eram la debut sau înaintea
debutului, mai precis când ni se părea că cerul e populat de îngerii poeziei
care zburau de pe umerii noştri. Pe scurt, un catalog al prietenilor care-şi
juraseră credință pe veşnicie, pe o veşnicie de fapt iluzorie, (iau la
întâmplare): Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Modest Morariu, Vasile
Gorduz, Eugen Mihăescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Irina
Mavrodin, vai, puțini dintre aceştia mai au bucuria să trăiască într-o lume,
chiar dacă nu ideală, totuşi liberă față de bezna în care bâjbâiam.
Ai cunoscut o seamă de mari scriitori români de altădată, pe când erai
corector la ESPLA. Mi-ai vorbit de atâtea ori despre unii dintre ei, dar
memoria mea nu a înregistrat totul. Poate revii. Cine au fost aceia dintre
(azi) clasicii care au trecut prin biroul tău de corector de pe Ana
Ipătescu?
Lista e nesfârşită, ținând seama de faptul că pe vremea aceea existau
doar două edituri: ESPLA şi Editura Tineretului. ESPLA era o editură
mamut, cu sute de angajați. Unde să vină să-şi predea manuscrisele
debutanți analfabeți sau geniali, scriitori clasici sau pe cale să devină
clasici? Aici i-am văzut şi auzit pe Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Victor
Eftimiu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Tudor Muşatescu, Lucian Blaga (venit
de la Cluj cu manuscrisul traducerii lui Faust la subțioară), şi tot aici -
subliniez cu tărie – a fost determinat destinul meu scriitoricesc prin
memorabila întâlnire cu o mare personalitate a scrisului nostru, nu ştiu de
ce azi dat uitării: A.E. Baconsky.
Dar despre experiența ta la Secolul 20?
Am ajuns redactor la Secolul 20 printr-un miracol pe care nici azi nu
mi-l pot explica. Era într-un moment în care şeful meu direct de la Editura
pentru Literatură Universală se pregătea să îmi desfacă contractul de
muncă. Se întâmpla în perioada în care grupul nostru, amintit deja, îşi trăia
vârful boemei. Secolul 20, în care am avut norocul să lucrez sub aripa
redactorului şef, Dan Hăulică, un om de mare inteligență şi cultură,
înțelegător în toate împrejurările. Treisprezece ani la Secolul 20 au fost
treisprezece ani de popularizare a literaturii de limbă germană. Am muncit
cu o plăcere enormă, deşi multe unelte de lucru îmi lipseau, dar ştiam că
efortul meu va rodi.
Am primit numeroase felicitări pentru efortul de a pune la îndemâna
cititorului român pagina beletristică scrisă în limba lui Hölderlin. Oamenii
care m-au îmbrățişat pentru realizările în domeniu au fost marii bărbați
Oscar Walter Cisek şi Alfred Margul-Sperber. De altfel marele domn
Cisek m-a recomandat şi mi-a facilitat primul meu drum în Germania. Mă
gândesc cu mult drag la zilele când trudeam la Secolul 20. Mă vizitau cu
materiale interesante intelectuali de bună calitate cu care în timp m-am şi
împrietenit.
Ca de exemplu?
Pune cuvântul împrietenit în toate sensurile; oameni mai în vârstă care
mă considerau ei prieten ar fi: Adrian Maniu, Edgar Papu, marele
traducător din germană Ion Roman, Leopold Voita, Ned Isbăşescu,
Mariana Şora (ne cunoşteam de demult, mi-a fost asistentă la germană),
Nemoianu, Nicolae Balotă, ciudatul Ion Caraion (care pentru binele pe
care mi l-a făcut mi-a dat o copită) şi mulți, mulți alții care nu îmi trec
acum prin fluviul memoriei.
M-am întrebat, când te-ai hotărât să pleci din Bucureşti - acum câți
ani, oare? - dacă nu cumva te duci să-ți împlineşti destinul: dorul tău
după o localitate mică, bănățeană, asemenea celor în care ai copilărit.
Dorul de a reveni pe meleagurile natale m-a obsedat zilnic. Nu s-a
putut. Făceam parte din categoria oamenilor pe care noua istorie, pe care
o poți considera ubuescă, nu-i favoriza, mă număram printre oamenii
neînregimentați, aşa că demersurile mele de a găsi un cuib îmi erau
refuzate. Cuibul părinților şi al bunicilor mei era demult demolat. A venit
revoluția, facilitând drumul meu spre soarele pustei bănățene. E drept că,
până atunci, trei ani m-am scăldat în smoala topită a presei din care am
ieşit mai mult mort decât viu. Cunoşti situația!
Au micile localități bănățene specificul lor, mai seamănă cele de azi cu
cele de acum 60, 70 de ani?
Sigur, Banatul copilăriei mele nu mai e ce a fost. Minunatele câmpuri
în care aurul se amesteca cu verdele şi brunul a devenit o imensă întindere
de pârloagă. Până şi Timişoara, un oraş de altminteri de prim rang, nu mai
este cel de odinioară. Nu mai aud niciunde vorbindu-se în dulcele grai
bănățean, cum nu mai văd niciunde un țăran purtând o piesă sau două din
minunatul port național. E un melanj de personaje venite din toate zările
țării. Parcă a dispărut mândria de a fi bănățean, sau „fruncea”, cum se
spunea. Poate mă înşel, dar aud şi de la alții considerații defavorabile.
N-a fost cumva plecarea ta la Jimbolia, inițial, izvorâtă din aceeaşi
dorință de a sta departe de lumea dezlănțuită, ca să folosesc titlul unui
film celebru cândva, cu care te-ai retras altădată la Bulbucata?
Când m-am retras la Bulbucata mă aflam lângă Bucureşti. Când mă
durea capul dădeam o fugă în satul lui Nichifor Cainic şi îmi răcoream
fruntea în apa Neajlovului. Apoi mângâiam blana iepurilor şi aşteptam
vizita prietenilor Modest Morariu sau Ion Drăgănoiu.
Mă simțeam bine la Bulbucata, pentru că simțeam un respect deosebit,
diferit de Jimbolia. Dar Bulbucata a fost un episod, ceva trecător,
pregătind parcă ieşirea în Banat.
Sigur, mai cu seamă după ce am vândut „moşia“ de la Bulbucata,
simțeam tot mai mult dorința de a fugi din lumea dezlănțuită, cum spui tu.
În ciuda acestei dorințe de a fugi, m-am bucurat de o dezlănțuire. Ea s-a
petrecut în decembrie 1989, când steagul cu secera şi ciocanul,
socialismul victorios au pierit sub huiduielile şi scuipatul mulțimii.
Apar în ultimii ani tot felul de amintiri literare din perioada pe care tu
ai trăit-o ca scriitor tânăr sau adult. Ca unul care ştii atâtea din acele
vremuri, ce crezi despre amintirile care se deapănă acum la gura
computerelor, că sobele au cam dispărut?
Dragă Prelipceanu, am citit cât mi-a permis încă lumina ochilor
amintiri literare, de la minciuni mărunte până la altele de calibrul
Baronului von Münchhausen. Am dat peste atâția tineri care vorbeau
despre madam Candrea fără să o fi văzut vreodată. Ce să mai spun despre
amintirile cu subiectul Nichita. Despre Nichituşa puteai spune orice
pentru că era într-adevăr întruchiparea boemei, cu darul unic de a dansa pe
sârma morții. Orice ai spune despre el poate primi crezare. Destui şarlatani
au profitat de acest fapt. Pentru a vorbi corect şi atrăgător despre fantastica
boemă dâmbovițeană ți-ar trebui tomuri.
Mi-ar place să spun, însă, câteva cuvinte despre boema oraşului de pe
Someş, unde apărea cea mai curajoasă revistă, nu numai din România ci
din lagărul socialist. E drept, numai o scurtă perioadă de timp.
Am citit în urmă cu vreo patru ani despre teribilele întâmplări de la
Cluj. În anii de după plecarea mea de la Steaua, vorbea cineva despre un
act interesant dar incredibil, că poetul Gheorghe Pituț se străduia să tragă
un cal într-o cofetărie; pagina de evocări mai conținea câteva bazaconii
fără haz. Eu am cunoscut boema Clujului în toată frumusețea ei. Se
deosebea de cea bucureşteană prin noblețea ei, nu ştiu dacă termenul este
potrivit. E de amintit poetul Aurel Gurghianu, cu deambulările lui
nocturne, oprindu-se la câte un birt ieşit în calea lui la întâmplare, ca să
legumească o cinzeacă de rachiu.
Care noctambul nu cunoştea silueta lui înaltă, mersul lui dirijat de
gânduri înălțătoare? Opusul lui era Florea-Rarişte, un astentic fiu al lui
Bachus care-i putea speria pe concitadinii lui Lucian Blaga.
Boem în frumosul sens al cuvântului era Sandy Căprariu, cu care îmi
plăcea să pierd nopțile jucând pocker. O figură pitorească, plecat şi el
dintre noi, era bunul Negoiță Irimie, care oricât alcool ar fi îngurgitat nu
ar fi putut să jignească pe nimeni.
Boema clujeană e de neconceput fără colegii mei de vârstă: Mircea
Tomuş, cu care am pus la cale multe plimbări nocturne însoțit de
damigene şi domnişoare, şi poți să-l uiți pe D.R. Popescu? Care în primii
ani ai minunatelor sale scrieri era mai puțin sobru, gata să petreacă în jurul
paharelor până dimineața. Cu afinități selective pot spune că era Leonida
Neamțu, la început autor de versuri şi mai târziu creator de romane
polițiste cu largă audiență în public. Din lumea scriitorilor clujeni mai
puțin casnici nu putea lipsi pictorul Alfred Grieb.
Sigur, în urma acestei generații a venit alta, a echinoxiştilor. Nu îmi dau
seama în ce măsură au trăit boema în felul în care au trăit-o cei amintiți.
Ei, aici aş putea să spun eu câte ceva, dar nu amintirile mele le
publicăm aici, ci pe alte tale.
Ca încheiere, îmi place să spun că boema clujeană diferea mult de cea
bucureşteană, era una cu cămaşă scrobită, incomodă şi adesea agresivă.
NICOLAE PRELIPCEANU