Ancheta VR
Eugenia Bojoga
BASARABIA VAZUTA "SUB LENTILA" / PRIN LENTILE (?)
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Volumele Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova de Vitalie Ciobanu si Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicocomice de inadecvare la realitate de Vasile Gârnet, aparute în 2005 la Editura Polirom, au fost întâmpinate cu entuziasm în presa culturala româneasca. S-a afirmat, pe buna dreptate, ca în contextul „inapetentei noastre, provenite dintr-o îngâmfare inexplicabila pentru situatia din Rep. Moldova”, ele reprezinta „o analiza îndrazneata si precisa a situatiei de peste Prut” (Ov. Simonca1), ca „reconsidera temele cele mai importante din ultimii ani în Rep. Moldova, înfatisându-le în adevarata lor lumina” (N. Prelipceanu2). De asemenea, a fost sesizata si miza acestor analize si anume faptul ca „ratacirea pe calea unei identitati prefabricate, inexistente a fost stavila cea mai puternica în gasirea caii democratice” (M. Boiangiu)3.
Ei bine, ce mai pot spune astazi cititorului eseurile adunate în cele doua volume? Întâi de toate, consider ca îsi pastreaza întru totul actualitatea, oferind un adevarat model de analiza politica, sociala si culturala. Decelând „la rece”, competent, detasat si adesea ironic situatia actuala din Rep. Moldova si clivajele sale abia perceptibile pentru cineva din afara, Vitalie Ciobanu si Vasile Gârnet indica problemele endemice cele mai stringente din aceasta zona. Luate în ansamblu, textele lor expliciteaza „defazarea” / lipsa de sincronicitate dintre „cele doua tari românesti”, ajutându-ne astfel sa ne cunoastem mai bine. Daca la Bucuresti sau Cluj preocuparea ostentativa pentru identitatea româneasca ar putea sa para astazi ceva desuet – tema fiind cu totul deplasata, mai ales dupa glorioasa epoca în care „România lui Ceausescu a împins la extrem cultul marilor stramosi daci si proslavirea fiintei nationale”4 – în Rep. Moldova orice urma a aceleiasi fiinte nationale a fost extirpata în mod programatic decenii de-a rândul prin inventarea unei false identitati, impusa de sus în jos cetatenilor în perioada sovietica. În Republica Moldova abia efervescenta nationala din anii 1988-1989 – care a condus la legiferarea limbii române ca limba de stat si ulterior la declararea independentei pe 27 august 1991 – a permis întoarcerea la radacinile fiintei nationale. Acest proces însa a fost blocat în 1994, odata cu venirea la putere a vechii nomenclaturi, neînsemnând deloc un efort convergent si consecvent din partea elitei intelectuale si a celei politice. În plus, independenta, în opinia lui Vitalie Ciobanu, „nu a fost dublata de o decomunizare reala a spatiului basarabean, nu a existat o vointa politica si oameni capabili sa materializeze dezideratul. Nu am consemnat pledoarii ale intelectualilor pentru adoptarea legilor lustratiei si a accesului la dosarele politiei politice-KGB, ceea ce ne poate da o idee asupra pervertirii morale la care a fost supus acest teritoriu”(p. 145).
Prin urmare, aceste texte – aparute initial în Contrafort, Observatorul cultural si Revista 22 – au fost scrise „din neputinta de a asista fara replica la destinul „fara adresa” al Basarabiei” (V. Gârnet), au fost motivate de imposibilitatea de a asista pasiv la mersul sau „sontâcait”. De fapt, un travaliu extrem de anevoios, deoarece „una e sa transcrii agitatia unei societati deja instalate în sec. XXI, si alta e sa deslusesti angoasele, patologiile, recunoscute sau refulate, ale unei comunitati care si-a ratacit locul în istorie” (Vitalie Ciobanu). Dincolo de evenimentele punctuale care au provocat / determinat fiecare text în parte, as zice ca doua teme majore traverseaza ca un fir rosu ambele volume: pierderea / recuperarea identitatii românesti a populatiei majoritare din Rep. Moldova si prestatia intelectualului si a elitelor în procesul de democratizare a societatii.
Rep. Moldova – o corabie cu busola stricata
Referitor la primul bloc tematic, Vitalie Ciobanu considera ca independenta Rep. Moldova nu a constituit un proiect deopotriva asumat de elita intelectuala si cea politica, întrucât acest eveniment „a prins Basarabia la jumatatea drumului: între deposedarea ei de identitatea româneasca (certa) si dobândirea unei noi identitati (improbabile), proces care, în conditiile cunoscute, nu însemna decât o încercare de salvare a falsei identitati „moldovenesti”, fabricata de KGB” (p. 16). „Creatura a unui regim totalitar, de esenta pre-moderna”, „moldovenismul” a mizat pe îndepartarea spirituala, culturala si etnica a românilor din stânga Prutului de cei din dreapta Prutului. Nu întâmplator, artizanii sovietici ai noii identitati, la comanda partidului, au pornit demersul lor – odata cu crearea în 1924 a RASS Moldovenesti5 pe teritoriul aproximativ al Transnistriei de astazi –, de la instituirea unei dihotomii ireconciliabile între român si moldovean. O întreaga echipa de asa-zisi savanti sovietici – istorici, politologi, lingvisti, etnologi etc. – a avut obligatia sa legitimeze crearea unei noi culturi si a unei noi natiuni, ceea ce oficial s-a numit „activitate de educare a populatiei din aceasta zona în spiritul valorilor impuse de regimul sovietic, de sporire a sentimentului lor de loialitate fata de acesta”, angajându-se, de fapt, într-o campanie ideologica absurda împotriva românismului.
Cert este ca, în perioada sovietica, în vederea transformarii tuturor cetatenilor în homocusi – homo sovieticus la plural – basarabenilor le-a fost inventata o alta identitate: o istorie diferita de cea a României, o literatura „moldoveneasca” incluzând cronicarii moldoveni, pasoptistii si pe Eminescu (doar anumiti scriitori originari din fostul principat al Moldovei si doar anumite opere ale acestora, care aveau tangente cu revolta sociala). În ce priveste limba, aceasta a fost saracita si mutilata în mod premeditat pentru a-i transforma pe basarabeni în niste bâlbâiti, în fiinte complexate care sa nu-si cunoasca propriul grai, gata oricând sa îmbratiseze limba rusa, mai ales ca partidul comunist si stiinta „marxist-leninista” considerau influenta culturii ruse asupra culturii moldovenesti drept „un fenomen progresist”.
Prin urmare, cititorul din România ar trebui sa retina faptul ca în virtutea conjuncturilor geopolitice din ultimele doua secole, Basarabiei i-a lipsit „ragazul necesar pentru a-si împlini faza nationala, adica modernitatea de tip occidental”, scrie Vitalie Ciobanu. Caci, cu cuvintele sale, „odata cu institutiile statului român, în 1940 si, apoi, în 1944, dincolo de Prut s-a retras si traditia culturala româneasca, demnitatea carturarului, civilizatia Europei”. De aceea, „în timp ce natiunile din aceasta zona restabileau, odata cu revolutiile din 1989, libertatile democratice, economia de piata, conexiunile cu Occidentul, moldovenii abia îsi descopereau identitatea nationala proscrisa” (p. 29).
Ce s-a întâmplat dupa proclamarea independentei Rep. Moldova si pâna în prezent? Vitalie Ciobanu ne spune ca vechea „nomenclatura, careia nu i s-a putut opune o forta politica bine organizata, a revenit repede pe pozitii si a adoptat un discurs antireformist si ostil ideii de românism”. Iar odata cu revenirea, începând cu 1994, la doctrina moldovenismului — doctrina care fusese implantata subtil si programatic în mentalul colectiv în perioada sovietica – , independenta si-a pierdut pe drum motivatia originara. În acest context, întregul proiect de construire a unui stat suveran din 1991 a dat faliment din cauza faptului ca s-a cladit pe un fundament strâmb, inadecvat la o situatie normala. Altfel spus, mentinerea „moldovenismului” – „creatura a unui regim totalitar de esenta premoderna” si a românofobiei la rang de politica oficiala, scoate Basarabia din „aria Europei si o livreaza Rusiei” (p. 69).
De aceea, demersul ideologic independentist de azi al Chisinaului, socoate Vitalie Ciobanu, nu este nici pe departe unul inocent; el vizeaza în fapt justificarea separarii Basarabiei de România, nu independenta în sine, care este o calitate neutra si, teoretic, egal distribuita în exterior si care se mentine atâta timp cât exista resurse de imaginar si o necesitate obiectiva: „În cazul Rep. Moldova, o asemenea necesitate s-ar fi bazat pe contextul politic complicat, pe incapacitatea României de a adresa un îndemn clar la reunire în august 1991”. Oricum, chiar si în interiorul acestei paradigme a independentei, autorul crede ca s-ar fi putut contura o evolutie mai buna a lucrurilor: „E limpede însa ca într-o argumentatie onesta în favoarea unui statu quo pentru Basarabia nu ar fi avut ce cauta o identitate prefabricata, cu inventia ei stalinista: „limba moldoveneasca” (p. 145). În consecinta, „constiinta româneasca între Prut si Nistru, personificata mai ales de intelectualitate, adica de oamenii cei mai instruiti, nu a putut fi impusa de acestia dupa 1991 în termenii unei optiuni generale, sub forma unui program national aidoma celui adoptat de Partidul National Român din Transilvania în 1918 sau de fruntasii Sfatului tarii, care fusesera ajutati la vremea lor de un colaps geopolitic asemanator, provocat de primul razboi mondial” (Vitalie Ciobanu, p. 16).
Rezumând cele afirmate mai sus, atât Vitalie Ciobanu cât si Vasile Gârnet considera ca deriva actuala a Rep. Moldova si a cetatenilor ei se explica prin pierderea identitatii populatiei sale majoritare si prin substiuirea acesteia printr-o falsa identitate. Din cauza acestei monstruozitati, numita moldovenism, „populatia de aici nu a avut parte de o evolutie intelectuala potrivita aspiratiilor sale nationale, ci a fost victima unui proces de inginerie sociala aberanta, promovat de o birocratie de partid hipertrofiata si dublat de un control politienesc generalizat”. În concluzie, afirma Vitalie Ciobanu, „identitatea româneasca nu a fost readusa în legalitate în statul independent Rep. Moldova”, iar „criza de identitate naste o criza de legitimitate, care poate fi rezolvata în doua feluri: ori recuperând originea româneasca a locuitorilor acestui tinut, pusa la index în perioada postbelica, ori fabricându-le o alta identitate, pe baza unui specific regional, real sau inventat, nu conteaza” (p. 69). Folosind o metafora, pentru Vitalie Ciobanu Rep. Moldova este aidoma unei fiinte bolnave care ar trebui urgent ajutata „sa-si revina din starea ei de convalescenta postsovietica”, în acest sens ar trebui „sa i se faca de urgenta respiratie artificiala sau sa i se administreze un tratament cu antibiotice”. Vocabule din câmpul semantic al bolii – anamneza, diagnostic, coma, convalescenta – sunt reiterate cu obstinatie pentru ca autorul spera în însanatosire grabnica.
Pentru Vasile Gârnet, Rep. Moldova este „o corabie cu busola stricata”: „Degringolada institutiilor, insecuritatea cetateanului, adâncirea disparitatilor sociale – care nu reflecta inegalitatile naturale dintre oameni, ci rasturnarea scarii de valori în favoarea tupeului si hotiei si în detrimentul muncii oneste –, absenta unui sentiment al solidaritatii civice si descompunerea constiintei nationale creeaza o stare de fapt dezolanta” (p. 13). Mai mult, ea este asemuita cu „zona” din celebrul film al lui Tarkovski: „Spre deosebire de personajele lui Tarkovski, oamenii care locuiesc în R. M. au de facut efortul în sens invers: din „zona” spre lumea larga. Ei nu reusesc sa se smulga din acest spatiu, închis ermetic chiar si dupa caderea, acum un deceniu, a tuturor barierelor politice exterioare, decât renuntând la iluzii si la o parte adânc înradacinata a fiintei lor, de dragul unei libertati în numele careia nu mai pot emite nici un fel de pretentii”. În acest context, „cetatenii R. M. se situeaza dincolo de bine si rau, categoriile morale fiind inoperabile în cazul lor; ei trebuie priviti ca niste exemplare esuate ale speciei umane, ca un rebut antropologic, demn de mila si imposibil de reconditionat, potrivit cel mult la ilustrarea conditiei de mutant nascut în urma unor experiente malefice ale istoriei” (p. 12).
Intelectualii reediteaza faza Junimii lui Maiorescu
Cât priveste a doua tema, ambii autori mizeaza pe prestatia si responsabilitatea elitei intelectuale. Nu întâmplator, Vasile Gârnet afirma transant despre propria-i carte ca aceasta „exprima parerea de rau a autorului la adresa intelectualului basarabean în primul deceniu de dupa caderea Cortinei de Fier”, deoarece „esecul sau este si esecul Rep. Moldova în ansamblu”. Mai mult, „intelectualul s-a tradat în primul rând pe sine însusi, a tradat investitia de inteligenta si har cu care este dotat orice ins ce obisnuieste sa puna mâna pe carte. Iar tradându-se pe sine, el a abandonat si colectivitatea careia îi apartine” (p. 6). În opinia eseistului de la Contrafort, tot intelectualitatea nationala este si principalul vinovat pentru deriva postsovietica a Basarabiei. Pentru ca, „dincolo de expresiile siropoase si delirant-artistice care au delectat (mai exact ar trebui spus „ametit”) publicul, însetat – la începutul anilor ’90 – de un discurs patriotic bine rostit, s-a ajuns la un rezultat dezastruos: intelectualii au fost învinsi. Iar cel învins, mai ales dupa ce angajeaza pe acelasi traseu, sub faldurile inspiratiei sale civice, atâta lume, este si vinovat. Înlaturat ca o figura ineficienta din putinele structuri ale acestui stat, el a fost manipulat si corupt de putere, cu acceptul sau entuziast” (p. 5).
Vasile Gârnet recunoaste, nu fara regret, ca intelectualii basarabeni, în majoritate scriitori, „parca au scris cu degetul pe aburul unei sticle – foarte putine din proiectele lor, atunci când au capatat ceva coerenta, au fost duse la capat. Judecându-i retroactiv prestatia si renumele cu care s-a ales în „popor” dupa atâtea glorioase înfaptuiri, se poate afirma ca intelectualul a fost un diversionist într-un dublu sens: diversionist cu program si diversionist din prostie. În acest sens, figura prototipica prin excelenta este Ion Druta care scurtcircuiteaza periodic mediul cultural basarabean – „mediocru si amorf, somnolând lenes în pauzele dintre o sfâsietoare doina de jale interpretata de un taraf de amatori si o epuizanta petrecere bahica” – prin câte o... diversiune. Autorul Bisericii Albe, spre stupoarea tuturor, si-a declinat identitatea româneasca, devenind principalul ideolog al moldovenismului, primitiv si prorusesc la origine, promovat în Basarabia. „Postura sa de etern consilier apostolic, în pofida unor schimbari ale numelor la vârf, pe lânga conducerea de stat a Basarabiei în toti acesti ani, indica o profitabila (bine remunerata) functie politica, usor descifrabila de oricine. Când esti perceput ca ideolog al unei puteri ce guverneaza dezastruos aceasta tara (...), identificarea a ceea ce spui cu o diversiune este îndreptatita” (p. 97).
Cât priveste Uniunea Scriitorilor din Rep. Moldova, o institutie care si-a pierdut pozitiile de odinioara când era comparata cu o citadela a patriotismului, a devenit „o citadela cu numeroase fisuri, subminata voios-inconstient chiar de aparatorii ei. În interiorul organizatiei scriitoricesti, umflata artificial în ultimii ani prin primirea, în exces si, evident, prin coborârea exigentelor, de noi membri, coabiteaza (de fapt, se suporta) persoane care slujesc directii estetice si ideologice foarte diferite, neavând practic nimic în comun (...). Unele din aceste conflicte latente din sânul Uniunii Scriitorilor sunt motivate de nevoia unei schimbari de mentalitate, o schimbare care întârzie sa se produca din motive obiective: de tip istoric si personal (crudul, dar inevitabilul „drum al Damascului”)”(p. 98-99).
În definitiv, Vasile Gârnet si Vitalie Ciobanu, având curajul sa-si exprime public atitudinea critica, nu fac altceva decât sa se implice în... politica, întrucât si faptul de a-ti exprima transant opinia în anumite momente sensibile poate constitui un mod de angajament: „nu poti trai în afara politicii, dincolo de natura preocuparilor tale profesionale, pentru ca nu-ti poate fi indiferenta viata. De aceea, nu ma exclud din chestiune si nu ma erijez într-un judecator infailibil: ma simt si eu îmbibat de „scoriile”, de „toxinele” acestui loc si îmi asum responsabilitatea pentru „mersul sontâcait”, postsovietic, al comunitatii mele” (Gârnet, p. 6). Demersul celor doi redactori de la Contrafort însa, pe lânga dimensiunea vadit critica, comporta si o dimensiune pronuntat constructiva, deoarece ei sugereaza de multe ori si solutiile de revenire la normalitate. Iata solutia indicata de Vitalie Ciobanu: „Numai o constiinta româneasca recuperata si, odata cu ea, îmbratisarea modelului european ar putea sa precipite evolutia în bine a Rep. Moldova, conferindu-i legitimitate mult mai temeinica în fata lumii”; „Atât timp cât basarabenii nu vor accede la identitatea lor refulata, nu Eminescu, Blaga sau Noica vor fi spirite tutelare ale pamântului lor, ci „în veci neuitatii” Ribbentrop si Molotov. Cu acesti parinti vitregi, pe care nu am reusit sa-i exorcizam, prezentul nostru ramâne un infern” (p. 49). În viziunea lui Vasile Gârnet, „libertatea politica a teritoriului dintre Prut si Nistru, ca si sansele democratiei în România depind de capacitatea locuitorilor acestor tari si a elitelor intelectuale de a iesi din comoditatea suficientei, a ignorantei si a proastelor obiceiuri. România si Basarabia trebuie sa se desparta de straiele patriarhale, de poncifurile unei ideologii perimate, comuniste si nationaliste care i-au tinut pe români în mizerie si înapoiere, facându-i inapti sa sustina examenul comparatiei, sa întâmpine, cu folos, provocarea alteritatii” (p. 7).
Fiind constienti de faptul ca problemele identitatii nu se mai pot rezolva azi în datele secolului al XIX-lea, ci prin aliniere la provocarile globalizarii si ale revolutiei informatice, cei doi eseisti considera ca salvarea identitatii nationale a românilor de la est de Prut, periclitata de influenta ruseasca, precum si pastrarea directiei de integrare europeana sunt prioritare. Acesta ar fi rostul, cinstit, al unui stat ca Republica Moldova, care nu va putea oferi siguranta si prosperitate cetatenilor sai decât îmbratisând modelul de civilizatie occidental.
În acest context, tot intelectualii sunt chemati sa-si suflece mânecile, pentru ca în Basarabia, precizeaza Vitalie Ciobanu, doar ei au capacitatea sa dea expresie unor aspiratii colective, sa articuleze niste principii, o directie de urmat: „Ne-am obisnuit, în ultimul deceniu, sa facem diverse paralele istorice. Cel mai adesea, militantii anilor ’88 –’89 din Basarabia au fost numiti „pasoptisti”, desi paseismul literar în care s-au îngropat si versatilitatea politica de care au dat dovada le-au compromis acest renume (...). Urmând aceeasi ciclicitate a conventiilor, am impresia ca actuala generatie de tineri intelectuali de la noi reediteaza faza Junimii lui Titu Maiorescu, pentru ca au de raspuns simultan la doua genuri de provocari sau comandamente: pe de o parte, sa scrie o noua literatura, postmoderna, sincrona cu tendintele confratilor lor din România, si care sa înglobeze experienta universala a literelor, iar pe de alta parte, sa promoveze un alt tip de politica în Basarabia, depasind retorica populist-nationalista a predecesorilor lor, o politica evoluata, axata pe europenism si modernitate. Va fi interesant de vazut daca vor reusi (vom reusi) sa le faca (facem) la fel de performant” (p. 103).
As încheia parafrazându-l pe criticul Mircea A. Diaconu, în opinia caruia Vitalie Ciobanu si Vasile Gârnet certifica existenta unei generatii care, alimentându-se din idealuri rationaliste, crede doar în forta dialogului intelectual, a spiritului critic, a luciditatii aspre, refuzând mitologiile atavice ale unui popor care îsi face scut din nostalgii fataliste si din complexe de tot felul. Or, „în România, unde principiile sunt servite cu mai putina devotiune si conditiile ideologice sunt de zece ori mai blânde si mai înselatoare, modul lor de a trai ideile îi face inconfundabili si îi transforma în modele. Avem de-a face aici cu prima generatie europeana a Basarabiei, care opune derivelor de tot felul luciditatea si ratiunea. E un privilegiu sa stii ca exista”6.
(Eugenia BOJOGA este lector la Facultatea de Litere, Universitatea Babes-Bolyai, traducatoare, autoare a numeroase studii si articole publicate în tara si în strainatate, editoare, împreuna cu Libuse Valentova, a volumului Primul simpozion international de studii românesti din Cehia. Prvni mezinarodni symposium ceske rumunistiky, Praga 2005)
Ei bine, ce mai pot spune astazi cititorului eseurile adunate în cele doua volume? Întâi de toate, consider ca îsi pastreaza întru totul actualitatea, oferind un adevarat model de analiza politica, sociala si culturala. Decelând „la rece”, competent, detasat si adesea ironic situatia actuala din Rep. Moldova si clivajele sale abia perceptibile pentru cineva din afara, Vitalie Ciobanu si Vasile Gârnet indica problemele endemice cele mai stringente din aceasta zona. Luate în ansamblu, textele lor expliciteaza „defazarea” / lipsa de sincronicitate dintre „cele doua tari românesti”, ajutându-ne astfel sa ne cunoastem mai bine. Daca la Bucuresti sau Cluj preocuparea ostentativa pentru identitatea româneasca ar putea sa para astazi ceva desuet – tema fiind cu totul deplasata, mai ales dupa glorioasa epoca în care „România lui Ceausescu a împins la extrem cultul marilor stramosi daci si proslavirea fiintei nationale”4 – în Rep. Moldova orice urma a aceleiasi fiinte nationale a fost extirpata în mod programatic decenii de-a rândul prin inventarea unei false identitati, impusa de sus în jos cetatenilor în perioada sovietica. În Republica Moldova abia efervescenta nationala din anii 1988-1989 – care a condus la legiferarea limbii române ca limba de stat si ulterior la declararea independentei pe 27 august 1991 – a permis întoarcerea la radacinile fiintei nationale. Acest proces însa a fost blocat în 1994, odata cu venirea la putere a vechii nomenclaturi, neînsemnând deloc un efort convergent si consecvent din partea elitei intelectuale si a celei politice. În plus, independenta, în opinia lui Vitalie Ciobanu, „nu a fost dublata de o decomunizare reala a spatiului basarabean, nu a existat o vointa politica si oameni capabili sa materializeze dezideratul. Nu am consemnat pledoarii ale intelectualilor pentru adoptarea legilor lustratiei si a accesului la dosarele politiei politice-KGB, ceea ce ne poate da o idee asupra pervertirii morale la care a fost supus acest teritoriu”(p. 145).
Prin urmare, aceste texte – aparute initial în Contrafort, Observatorul cultural si Revista 22 – au fost scrise „din neputinta de a asista fara replica la destinul „fara adresa” al Basarabiei” (V. Gârnet), au fost motivate de imposibilitatea de a asista pasiv la mersul sau „sontâcait”. De fapt, un travaliu extrem de anevoios, deoarece „una e sa transcrii agitatia unei societati deja instalate în sec. XXI, si alta e sa deslusesti angoasele, patologiile, recunoscute sau refulate, ale unei comunitati care si-a ratacit locul în istorie” (Vitalie Ciobanu). Dincolo de evenimentele punctuale care au provocat / determinat fiecare text în parte, as zice ca doua teme majore traverseaza ca un fir rosu ambele volume: pierderea / recuperarea identitatii românesti a populatiei majoritare din Rep. Moldova si prestatia intelectualului si a elitelor în procesul de democratizare a societatii.
Rep. Moldova – o corabie cu busola stricata
Referitor la primul bloc tematic, Vitalie Ciobanu considera ca independenta Rep. Moldova nu a constituit un proiect deopotriva asumat de elita intelectuala si cea politica, întrucât acest eveniment „a prins Basarabia la jumatatea drumului: între deposedarea ei de identitatea româneasca (certa) si dobândirea unei noi identitati (improbabile), proces care, în conditiile cunoscute, nu însemna decât o încercare de salvare a falsei identitati „moldovenesti”, fabricata de KGB” (p. 16). „Creatura a unui regim totalitar, de esenta pre-moderna”, „moldovenismul” a mizat pe îndepartarea spirituala, culturala si etnica a românilor din stânga Prutului de cei din dreapta Prutului. Nu întâmplator, artizanii sovietici ai noii identitati, la comanda partidului, au pornit demersul lor – odata cu crearea în 1924 a RASS Moldovenesti5 pe teritoriul aproximativ al Transnistriei de astazi –, de la instituirea unei dihotomii ireconciliabile între român si moldovean. O întreaga echipa de asa-zisi savanti sovietici – istorici, politologi, lingvisti, etnologi etc. – a avut obligatia sa legitimeze crearea unei noi culturi si a unei noi natiuni, ceea ce oficial s-a numit „activitate de educare a populatiei din aceasta zona în spiritul valorilor impuse de regimul sovietic, de sporire a sentimentului lor de loialitate fata de acesta”, angajându-se, de fapt, într-o campanie ideologica absurda împotriva românismului.
Cert este ca, în perioada sovietica, în vederea transformarii tuturor cetatenilor în homocusi – homo sovieticus la plural – basarabenilor le-a fost inventata o alta identitate: o istorie diferita de cea a României, o literatura „moldoveneasca” incluzând cronicarii moldoveni, pasoptistii si pe Eminescu (doar anumiti scriitori originari din fostul principat al Moldovei si doar anumite opere ale acestora, care aveau tangente cu revolta sociala). În ce priveste limba, aceasta a fost saracita si mutilata în mod premeditat pentru a-i transforma pe basarabeni în niste bâlbâiti, în fiinte complexate care sa nu-si cunoasca propriul grai, gata oricând sa îmbratiseze limba rusa, mai ales ca partidul comunist si stiinta „marxist-leninista” considerau influenta culturii ruse asupra culturii moldovenesti drept „un fenomen progresist”.
Prin urmare, cititorul din România ar trebui sa retina faptul ca în virtutea conjuncturilor geopolitice din ultimele doua secole, Basarabiei i-a lipsit „ragazul necesar pentru a-si împlini faza nationala, adica modernitatea de tip occidental”, scrie Vitalie Ciobanu. Caci, cu cuvintele sale, „odata cu institutiile statului român, în 1940 si, apoi, în 1944, dincolo de Prut s-a retras si traditia culturala româneasca, demnitatea carturarului, civilizatia Europei”. De aceea, „în timp ce natiunile din aceasta zona restabileau, odata cu revolutiile din 1989, libertatile democratice, economia de piata, conexiunile cu Occidentul, moldovenii abia îsi descopereau identitatea nationala proscrisa” (p. 29).
Ce s-a întâmplat dupa proclamarea independentei Rep. Moldova si pâna în prezent? Vitalie Ciobanu ne spune ca vechea „nomenclatura, careia nu i s-a putut opune o forta politica bine organizata, a revenit repede pe pozitii si a adoptat un discurs antireformist si ostil ideii de românism”. Iar odata cu revenirea, începând cu 1994, la doctrina moldovenismului — doctrina care fusese implantata subtil si programatic în mentalul colectiv în perioada sovietica – , independenta si-a pierdut pe drum motivatia originara. În acest context, întregul proiect de construire a unui stat suveran din 1991 a dat faliment din cauza faptului ca s-a cladit pe un fundament strâmb, inadecvat la o situatie normala. Altfel spus, mentinerea „moldovenismului” – „creatura a unui regim totalitar de esenta premoderna” si a românofobiei la rang de politica oficiala, scoate Basarabia din „aria Europei si o livreaza Rusiei” (p. 69).
De aceea, demersul ideologic independentist de azi al Chisinaului, socoate Vitalie Ciobanu, nu este nici pe departe unul inocent; el vizeaza în fapt justificarea separarii Basarabiei de România, nu independenta în sine, care este o calitate neutra si, teoretic, egal distribuita în exterior si care se mentine atâta timp cât exista resurse de imaginar si o necesitate obiectiva: „În cazul Rep. Moldova, o asemenea necesitate s-ar fi bazat pe contextul politic complicat, pe incapacitatea României de a adresa un îndemn clar la reunire în august 1991”. Oricum, chiar si în interiorul acestei paradigme a independentei, autorul crede ca s-ar fi putut contura o evolutie mai buna a lucrurilor: „E limpede însa ca într-o argumentatie onesta în favoarea unui statu quo pentru Basarabia nu ar fi avut ce cauta o identitate prefabricata, cu inventia ei stalinista: „limba moldoveneasca” (p. 145). În consecinta, „constiinta româneasca între Prut si Nistru, personificata mai ales de intelectualitate, adica de oamenii cei mai instruiti, nu a putut fi impusa de acestia dupa 1991 în termenii unei optiuni generale, sub forma unui program national aidoma celui adoptat de Partidul National Român din Transilvania în 1918 sau de fruntasii Sfatului tarii, care fusesera ajutati la vremea lor de un colaps geopolitic asemanator, provocat de primul razboi mondial” (Vitalie Ciobanu, p. 16).
Rezumând cele afirmate mai sus, atât Vitalie Ciobanu cât si Vasile Gârnet considera ca deriva actuala a Rep. Moldova si a cetatenilor ei se explica prin pierderea identitatii populatiei sale majoritare si prin substiuirea acesteia printr-o falsa identitate. Din cauza acestei monstruozitati, numita moldovenism, „populatia de aici nu a avut parte de o evolutie intelectuala potrivita aspiratiilor sale nationale, ci a fost victima unui proces de inginerie sociala aberanta, promovat de o birocratie de partid hipertrofiata si dublat de un control politienesc generalizat”. În concluzie, afirma Vitalie Ciobanu, „identitatea româneasca nu a fost readusa în legalitate în statul independent Rep. Moldova”, iar „criza de identitate naste o criza de legitimitate, care poate fi rezolvata în doua feluri: ori recuperând originea româneasca a locuitorilor acestui tinut, pusa la index în perioada postbelica, ori fabricându-le o alta identitate, pe baza unui specific regional, real sau inventat, nu conteaza” (p. 69). Folosind o metafora, pentru Vitalie Ciobanu Rep. Moldova este aidoma unei fiinte bolnave care ar trebui urgent ajutata „sa-si revina din starea ei de convalescenta postsovietica”, în acest sens ar trebui „sa i se faca de urgenta respiratie artificiala sau sa i se administreze un tratament cu antibiotice”. Vocabule din câmpul semantic al bolii – anamneza, diagnostic, coma, convalescenta – sunt reiterate cu obstinatie pentru ca autorul spera în însanatosire grabnica.
Pentru Vasile Gârnet, Rep. Moldova este „o corabie cu busola stricata”: „Degringolada institutiilor, insecuritatea cetateanului, adâncirea disparitatilor sociale – care nu reflecta inegalitatile naturale dintre oameni, ci rasturnarea scarii de valori în favoarea tupeului si hotiei si în detrimentul muncii oneste –, absenta unui sentiment al solidaritatii civice si descompunerea constiintei nationale creeaza o stare de fapt dezolanta” (p. 13). Mai mult, ea este asemuita cu „zona” din celebrul film al lui Tarkovski: „Spre deosebire de personajele lui Tarkovski, oamenii care locuiesc în R. M. au de facut efortul în sens invers: din „zona” spre lumea larga. Ei nu reusesc sa se smulga din acest spatiu, închis ermetic chiar si dupa caderea, acum un deceniu, a tuturor barierelor politice exterioare, decât renuntând la iluzii si la o parte adânc înradacinata a fiintei lor, de dragul unei libertati în numele careia nu mai pot emite nici un fel de pretentii”. În acest context, „cetatenii R. M. se situeaza dincolo de bine si rau, categoriile morale fiind inoperabile în cazul lor; ei trebuie priviti ca niste exemplare esuate ale speciei umane, ca un rebut antropologic, demn de mila si imposibil de reconditionat, potrivit cel mult la ilustrarea conditiei de mutant nascut în urma unor experiente malefice ale istoriei” (p. 12).
Intelectualii reediteaza faza Junimii lui Maiorescu
Cât priveste a doua tema, ambii autori mizeaza pe prestatia si responsabilitatea elitei intelectuale. Nu întâmplator, Vasile Gârnet afirma transant despre propria-i carte ca aceasta „exprima parerea de rau a autorului la adresa intelectualului basarabean în primul deceniu de dupa caderea Cortinei de Fier”, deoarece „esecul sau este si esecul Rep. Moldova în ansamblu”. Mai mult, „intelectualul s-a tradat în primul rând pe sine însusi, a tradat investitia de inteligenta si har cu care este dotat orice ins ce obisnuieste sa puna mâna pe carte. Iar tradându-se pe sine, el a abandonat si colectivitatea careia îi apartine” (p. 6). În opinia eseistului de la Contrafort, tot intelectualitatea nationala este si principalul vinovat pentru deriva postsovietica a Basarabiei. Pentru ca, „dincolo de expresiile siropoase si delirant-artistice care au delectat (mai exact ar trebui spus „ametit”) publicul, însetat – la începutul anilor ’90 – de un discurs patriotic bine rostit, s-a ajuns la un rezultat dezastruos: intelectualii au fost învinsi. Iar cel învins, mai ales dupa ce angajeaza pe acelasi traseu, sub faldurile inspiratiei sale civice, atâta lume, este si vinovat. Înlaturat ca o figura ineficienta din putinele structuri ale acestui stat, el a fost manipulat si corupt de putere, cu acceptul sau entuziast” (p. 5).
Vasile Gârnet recunoaste, nu fara regret, ca intelectualii basarabeni, în majoritate scriitori, „parca au scris cu degetul pe aburul unei sticle – foarte putine din proiectele lor, atunci când au capatat ceva coerenta, au fost duse la capat. Judecându-i retroactiv prestatia si renumele cu care s-a ales în „popor” dupa atâtea glorioase înfaptuiri, se poate afirma ca intelectualul a fost un diversionist într-un dublu sens: diversionist cu program si diversionist din prostie. În acest sens, figura prototipica prin excelenta este Ion Druta care scurtcircuiteaza periodic mediul cultural basarabean – „mediocru si amorf, somnolând lenes în pauzele dintre o sfâsietoare doina de jale interpretata de un taraf de amatori si o epuizanta petrecere bahica” – prin câte o... diversiune. Autorul Bisericii Albe, spre stupoarea tuturor, si-a declinat identitatea româneasca, devenind principalul ideolog al moldovenismului, primitiv si prorusesc la origine, promovat în Basarabia. „Postura sa de etern consilier apostolic, în pofida unor schimbari ale numelor la vârf, pe lânga conducerea de stat a Basarabiei în toti acesti ani, indica o profitabila (bine remunerata) functie politica, usor descifrabila de oricine. Când esti perceput ca ideolog al unei puteri ce guverneaza dezastruos aceasta tara (...), identificarea a ceea ce spui cu o diversiune este îndreptatita” (p. 97).
Cât priveste Uniunea Scriitorilor din Rep. Moldova, o institutie care si-a pierdut pozitiile de odinioara când era comparata cu o citadela a patriotismului, a devenit „o citadela cu numeroase fisuri, subminata voios-inconstient chiar de aparatorii ei. În interiorul organizatiei scriitoricesti, umflata artificial în ultimii ani prin primirea, în exces si, evident, prin coborârea exigentelor, de noi membri, coabiteaza (de fapt, se suporta) persoane care slujesc directii estetice si ideologice foarte diferite, neavând practic nimic în comun (...). Unele din aceste conflicte latente din sânul Uniunii Scriitorilor sunt motivate de nevoia unei schimbari de mentalitate, o schimbare care întârzie sa se produca din motive obiective: de tip istoric si personal (crudul, dar inevitabilul „drum al Damascului”)”(p. 98-99).
În definitiv, Vasile Gârnet si Vitalie Ciobanu, având curajul sa-si exprime public atitudinea critica, nu fac altceva decât sa se implice în... politica, întrucât si faptul de a-ti exprima transant opinia în anumite momente sensibile poate constitui un mod de angajament: „nu poti trai în afara politicii, dincolo de natura preocuparilor tale profesionale, pentru ca nu-ti poate fi indiferenta viata. De aceea, nu ma exclud din chestiune si nu ma erijez într-un judecator infailibil: ma simt si eu îmbibat de „scoriile”, de „toxinele” acestui loc si îmi asum responsabilitatea pentru „mersul sontâcait”, postsovietic, al comunitatii mele” (Gârnet, p. 6). Demersul celor doi redactori de la Contrafort însa, pe lânga dimensiunea vadit critica, comporta si o dimensiune pronuntat constructiva, deoarece ei sugereaza de multe ori si solutiile de revenire la normalitate. Iata solutia indicata de Vitalie Ciobanu: „Numai o constiinta româneasca recuperata si, odata cu ea, îmbratisarea modelului european ar putea sa precipite evolutia în bine a Rep. Moldova, conferindu-i legitimitate mult mai temeinica în fata lumii”; „Atât timp cât basarabenii nu vor accede la identitatea lor refulata, nu Eminescu, Blaga sau Noica vor fi spirite tutelare ale pamântului lor, ci „în veci neuitatii” Ribbentrop si Molotov. Cu acesti parinti vitregi, pe care nu am reusit sa-i exorcizam, prezentul nostru ramâne un infern” (p. 49). În viziunea lui Vasile Gârnet, „libertatea politica a teritoriului dintre Prut si Nistru, ca si sansele democratiei în România depind de capacitatea locuitorilor acestor tari si a elitelor intelectuale de a iesi din comoditatea suficientei, a ignorantei si a proastelor obiceiuri. România si Basarabia trebuie sa se desparta de straiele patriarhale, de poncifurile unei ideologii perimate, comuniste si nationaliste care i-au tinut pe români în mizerie si înapoiere, facându-i inapti sa sustina examenul comparatiei, sa întâmpine, cu folos, provocarea alteritatii” (p. 7).
Fiind constienti de faptul ca problemele identitatii nu se mai pot rezolva azi în datele secolului al XIX-lea, ci prin aliniere la provocarile globalizarii si ale revolutiei informatice, cei doi eseisti considera ca salvarea identitatii nationale a românilor de la est de Prut, periclitata de influenta ruseasca, precum si pastrarea directiei de integrare europeana sunt prioritare. Acesta ar fi rostul, cinstit, al unui stat ca Republica Moldova, care nu va putea oferi siguranta si prosperitate cetatenilor sai decât îmbratisând modelul de civilizatie occidental.
În acest context, tot intelectualii sunt chemati sa-si suflece mânecile, pentru ca în Basarabia, precizeaza Vitalie Ciobanu, doar ei au capacitatea sa dea expresie unor aspiratii colective, sa articuleze niste principii, o directie de urmat: „Ne-am obisnuit, în ultimul deceniu, sa facem diverse paralele istorice. Cel mai adesea, militantii anilor ’88 –’89 din Basarabia au fost numiti „pasoptisti”, desi paseismul literar în care s-au îngropat si versatilitatea politica de care au dat dovada le-au compromis acest renume (...). Urmând aceeasi ciclicitate a conventiilor, am impresia ca actuala generatie de tineri intelectuali de la noi reediteaza faza Junimii lui Titu Maiorescu, pentru ca au de raspuns simultan la doua genuri de provocari sau comandamente: pe de o parte, sa scrie o noua literatura, postmoderna, sincrona cu tendintele confratilor lor din România, si care sa înglobeze experienta universala a literelor, iar pe de alta parte, sa promoveze un alt tip de politica în Basarabia, depasind retorica populist-nationalista a predecesorilor lor, o politica evoluata, axata pe europenism si modernitate. Va fi interesant de vazut daca vor reusi (vom reusi) sa le faca (facem) la fel de performant” (p. 103).
As încheia parafrazându-l pe criticul Mircea A. Diaconu, în opinia caruia Vitalie Ciobanu si Vasile Gârnet certifica existenta unei generatii care, alimentându-se din idealuri rationaliste, crede doar în forta dialogului intelectual, a spiritului critic, a luciditatii aspre, refuzând mitologiile atavice ale unui popor care îsi face scut din nostalgii fataliste si din complexe de tot felul. Or, „în România, unde principiile sunt servite cu mai putina devotiune si conditiile ideologice sunt de zece ori mai blânde si mai înselatoare, modul lor de a trai ideile îi face inconfundabili si îi transforma în modele. Avem de-a face aici cu prima generatie europeana a Basarabiei, care opune derivelor de tot felul luciditatea si ratiunea. E un privilegiu sa stii ca exista”6.
(Eugenia BOJOGA este lector la Facultatea de Litere, Universitatea Babes-Bolyai, traducatoare, autoare a numeroase studii si articole publicate în tara si în strainatate, editoare, împreuna cu Libuse Valentova, a volumului Primul simpozion international de studii românesti din Cehia. Prvni mezinarodni symposium ceske rumunistiky, Praga 2005)