Eseuri
Nicolae Balota
CERCUL LITERAR ÎN SECOLUL AL 21-LEA
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Când îmi reprivesc viata înscrisa în timp, precum toate existentele, ma pot considera în mai multe privinte un supravietuitor. Dintre aceste perspective, dintre diversele planuri pe care mi-a fost dat sa traiesc aleg de asta data doar unul, acela al Cercului Literar de la Sibiu. Sunt, într-adevar, un supravietuitor al Cercului Literar. Ultimul mohican, pot spune, caci cum am aflat chiar cu ocazia recentului simpozion pe tema Cercului Literar, excelent organizat de Sanda Cordos la Universitatea din Cluj, l-am pierdut pe ultimul prieten cerchist din anii sibieni, Deliu Petroi. Istoria a facut sa nu-l mai întâlnesc de vreo saizeci de ani, istoria si poate geografia, într-atât Aradul poate sa ascunda un ins, ca o Patagonie sau un desert al Nevadei. Sunt astfel ultimul mohican al unui trib literar, ce asemenea oricarui trib uman în extinctie îsi risipeste fii pe care un timp – foarte scurt pentru Cercul Literar de la Sibiu – i-a tinut într-un manunchi împreuna.
Supravietuitorii sunt înclinati îndeobste sa priveasca în urma. Acesta e de altfel unul din motivele pentru care, ajuns la aceasta vârsta destul de înaintata, privesc mult în urma, fiind de ani de zile scufundat în explorarea adâncurilor, nu numai ale acelui put al timpului, ale acelui labirint prin care am haladuit în viata, ci ale abisului existential revelat în el si prin el. Dar, de asta data, chiar daca inevitabil vor fi referiri continui, în cele ce voi expune, la timpurile trecute, la istoria în care s-a înscris Cercul Literar, am ales o perspectiva oarecum rasturnata. Caut sa privesc nu în urma, ci înainte. De aici titlul anuntat al acestei expuneri: Cercul Literar în secolul al 21-lea. Permiteti-mi sa încep prin justificarea acestui titlu.
Istoric, Cercul Literar de la Sibiu apartine întru totul unui timp revolut, sângerosului secol al 20-lea. De altfel, daca privesc cronologia sub specia unei necrologii, aproape toti cerchistii, cu exceptia lui Doinas care ne-a parasit în 2001, au murit înainte de anul 2000. Din 1962 când se stinge Radu Stanca – moarte timpurie – si pâna în 1999 când ne paraseste Cornel Regman, mors atrox a închis biografia aproape tuturor scriitorilor fosti membri ai Cercului Literar în secolul trecut. Cele mai multe, daca nu chiar toate scrierile cerchistilor au aparut în acel secol. Mai sunt, probabil, pe ici pe colo unele inedite ce vor putea apare postum (printre acestea, ipotetice, pot aminti cu un grad relativ de certitudine Jurnalul lui Negoitescu, pe care acesta l-a destinat unei aparitii tardiv post-mortem). Ca atare, istoria literara va trata opera scriitorilor din Cercul Literar – adica atât scrierile lor din perioada, scurta, a fiintarii Cercului, cât si cele, mult mai numeroase, din mai lunga perioada fecunda de dupa destramarea Cercului si risipirea cerchistilor, în capitole ale literaturii din secolul al 20-lea. Dar, ma întreb, care istorie literara? Stiu ca la noi si înca în unele tari, tot mai putine, se mai practica aceasta disciplina marcata de istoricismul si pozitivismul secolului al 19-lea si care diluata prin impresionisme estetizante a mai durat prin reprezentanti uneori foarte talentati în prima jumatate a secolului al 20-lea. Sub criticile conjugate ale diverselor „noi critici” din anii '50-60 ca si ale structuralistilor si altor teoreticieni, adversari ideologici ai istoricismului ce privilegiau sincronia refuzând diacronia, istoria literara a sucombat în cea mai mare parte a Occidentului. Si chiar dupa perimarea „noilor critici” ca si a ideologiilor sincroniste, aceasta istorie n-a mai fost reabilitata si reactivata. S-a dobândit o libertate fata de tirania cronologiei, o libertate la care nu se mai poate renunta atunci când tratam despre creatia literar-artistica. Cum afirma pe drept cuvânt Stanley Fish: s-a ivit „sub pavajul disciplinar al istoriei literare, plaja tuturor libertatilor interpretative”. În orice caz, o istorie regizata de un determinism cronologic, cum a fost aceea a lui Lanson, a carui Istorie a literaturii franceze ma pasiona pe la 14-15 ani când am descoperit-o în Clujul meu natal si am citit-o si recitit-o cu fervoare, dar care a servit drept model multor spirite mai matur întelepte decât al adolescentului care eram, o asemenea istorie nu mai este posibila. Iscusitul conte Joseph de Maistre, atât de admirat de Cioran, care nu avea admiratia prea facila, observa deja în secolul al 18-lea ca „secolele intelectuale nu se regleaza dupa calendar precum secolele propriu zise”.
Acestea fiind spuse, sa ne întrebam cu prefacuta naivitate: e posibila o istorie a viitorului unui fapt literar? Da, putem raspunde mai putin naiv, atunci când acesta devine el însusi trecut. Modelul cel mai la îndemâna este de tipul acelui binecunoscut „Byzance après Byzance” al lui Iorga. Desi au trecut doar cincisprezece ani (cam o jumatate de generatie) de la moartea lui Nego, si abia sapte de la cea a lui Doinas, nu se poate vorbi, oare, deja despre o posteritate a Cercului Literar? Pe confratii mai tineri de la Echinox, pe sibienii de la Euphorion, pe atâtia altii mai tineri chiar decât acesti tineri, îi vad, îi aud asumând o mostenire, o posteritate cerchista. Ei se înscriu întrucâtva într-o istorie ulterioara istoriei Cercului prelungind-o pe aceasta într-un viitor ce fusese necunoscut cerchistilor. Si asemenea cercuri dupa Cerc, asemenea extensii cerchiste vor mai aparea înca. Modul cel mai simplu de a vorbi despre „viitorul” Cercului Literar este acela de a trata despre actualitatea sa, într-un timp pe care cerchistii nu l-au mai apucat. Simpozionul de la Universitatea din Cluj justifica, certifica o asemenea prezenta a Cercului într-un „viitor”. Dar eu as dori sa merg ceva mai departe decât acest viitor oarecum anterior, sa întredeschid, sa întrezaresc macar o proiectie a Cercului Literar într-un viitor netrait înca. Dar aceasta nu e perspectiva istorica – mi se poate riposta – ci una profetica. Treci dintr-o istorie a realiilor în utopie, ucronie, în imaginar.
Fireste, nu sunt profet. Dar lucrând cu substante imaginare (chiar daca foarte reale, fiind incorporate în opere) cred ca este perfect justificata proiectia lor într-un viitor chiar ipotetic. E desigur temerar de a ne întreba nu despre un azi, ci despre un mâine posibil al Cercului. Fara îndoiala, acest mâine, viitor probabil, se hraneste dintr-un azi, un prezent al actualitatii sale ca si din acel ieri al trecutului istoric în care s-a înscris. Ce anume din cele de ieri, traite, istoricizate ca si din cele ce le traim azi se proiecteaza în acel mâine al unei istorii înca nerevelate, netraite? Aceasta voi încerca sa schitez urmarind doar câteva linii de fuga în viitor ale defunctului Cerc Literar de la Sibiu. Am ales doar acele câteva caractere determinante înscrise în viziunea cerchista si în opera cerchistilor, determinante pe care le consider ca putând fi validate de o evolutie viitoare a literelor si artelor în masura în care aceasta este previzibila. Nu vreau doar sa fac proiectii himerice de viitor, ci, în masura posibilului, sa extrag ceva intemporal din ceea ce este – vai! – preasupus timpului.
Întrucât vorbeam despre o perspectiva temporala, sa încep excursia noastra privind spre raportul Cercului cu timpul. De la începuturile existentei sale, Cercul a manifestat referitor la planul temporal o anume ambiguitate fondatoare. El a aparut într-un moment istoric, deci temporal, solid, as spune chiar brutal determinat: razboi, destramare a fiintei nationale si culturale a tarii românesti, amenintare a timpurilor care întruchipau perfect vorba Cronicarului cu privire la „bietul om sub vremi”. Cercul ia de la primul sau text fondator o atitudine în raspar cu „imperativele” istorice asumate nu numai de autoritatile politice si culturale ale epocii, ci chiar în constiinta publica mai mult ori mai putin obscura a momentului. Atât în ceea ce cerchistii au ajuns sa numeasca ei însisi „Manifestul Cercului Literar”, scrisoarea deschisa adresata lui E. Lovinescu si publicata în jurnalul Viata la 13 mai 1943, cât si în texte precum Perspectiva, articol-program nesemnat dar scris de I. Negoitescu dupa discutii cu Radu Stanca, articol cu care se deschide nr. 1 al Revistei Cercului Literar din ianuarie 1945, cerchistii adopta o pozitie istoric determinata dar antiistoric orientata. Este aici acea semnificativa pozitie ambigua în raport cu planul temporal: pe deoparte, desi în textele amintite se exprima o împotrivire la anumite „imperative” istorice dominante în realitatea ca si în discursul momentului, aceasta opozitie este si ea determinata de situatia istorica, pozitia anti- (antinationalism, antiregionalism, în speta antiardelenism, antiortodoxism, mai târziu „antipasunism”) înscriindu-se de fapt si ea într-o logica istorica. Dar, totodata, esenta acestei pozitii nu se rezuma la o simpla opozitie istorica, ci ea este orientata net antiistoric. Valorile spre care se orientau mai mult ori mai putin constient tinerii cerchisti, de la începuturile coagularii gruparii, depaseau clar planul temporal-istoric (chiar si acela al pozitiei anti-). Aceste valori erau absolute Stellungnahmen, luari de pozitie absolute ori în absolut. Adeseori, prea adeseori s-a identificat aceasta vocatie a absolutului cu estetismul, cu o absolutizare a valorii estetice. Eroare atât a criticilor, adversari minori dar agresivi de prima ora (gen Gabriel Tepelea) cât si a criticilor de mai târziu, adeseori partizani sau discipoli fideli ai Cercului.
În cadrul acestui atemporalism antiistoric al Cercului doresc sa ma opresc un moment asupra tendintei sale antirevolutionare ce se subsumeaza acelui atemporalism. Mai mult decât propensiunea spre absolutizarea esteticului, decât asa zisul estetism pentru care a fost la început criticat de unii, mai târziu adulat de altii, acest refuz al oricarei revolutii determina orientarea estetic-culturala a Cercului, ba întrucâtva chiar cea existentiala a cerchistilor. Citim în amintitul text programatic, Perspectiva, cu care se deschide Revista Cercului Literar: „Manifestul Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresii ale orientarii generatiilor noui românesti, n-a tins la initierea unui curent nou, la revolutionarea tiparelor literare, la formulari îndraznete si la inventii fantaste”. Modestie, cuviinta, temperanta ardeleneasca? Nu, fara îndoiala. Conservatorism moderat al unei scoli provinciale? Nicidecum. Cerchistii nu erau, în tineretele lor sibiene, deci cele mai autentic cerchiste, niste moderati. Radu Stanca, spirit frondeur înclinat spre sarcasm, Negoitescu având într-însul samânta rebeliunii, a negativismului (Nego, nomen omen) alimentat subteran prin sursele oculte ale constitutiei sale sexuale (chiar si episodica sa adeziune la miscarea legionara a fost o urmare a incontrolabilelor pulsatii homoerotice), Sârbu în care fermenta un neastâmparat aluat plebeu, mânat de tulburi complexe de inferioritate-superioritate proletariana, Regman, criticul nascut iar nu facut, înzestrat cu duhul contradictiei, al polemicii de dragul polemos-ului, al umorului brutal, demascator, ba chiar si Doinas, cel mai putin „tânar” (ca natura, nu ca vârsta) dintre tinerii cerchisti, ce se voia, în epoca sibiana, împatimit doar de „amanta fara patima, Ideea” purtând bine ascunsa, dupa masca linistii imperturbabile, o neliniste nu a sângelui precum Nego, nici a sentimentelor precum pateticul Radu Stanca, ci a spiritului insatiabil si pururi nesatisfacut, cerchistii erau prin natura purtati spre imoderatie, spre diverse intemperante. Nu în zadar cultivau în perioada sibiana ironia, loc comun în care se întâlneau negativismele lor personale, ironia pentru care revendicau mostenirea romanticilor germani care o prasisera de asemenea. La 24 noiembrie 1945, într-o scrisoare catre Radu Stanca, Negoitescu îi scrie: „Ceea ce ne face asemanatori (pe noi din Cerc) romanticilor germani... e ironia noastra, dar si mai accentuata, caci la noi nu e numai ironia fata de lume, ci ironia fata de noi însine, teribila, devoratoare, delicioasa. De pilda acest Regman, atât de dizolvant, care îti rupe orice fulg nou care vrea sa se faca aripa!”. Dar nici negativismele, nici ironia nu faceau din cerchisti niste razvratiti pe tarâmul creatiei literar-artistice si – trebuie sa adaug – nici pe acela al actiunii social-politice. Ei depasisera oarecum firesc nihilismul avangardist, nevizând precum avangardistii o apocalipsa a literelor urmata de o noua instituire a verbului, dupa cum nu erau câtusi de putin sedusi de sirenele extremismelor ideologice ale revolutiei de dreapta sau de stânga. Fata de literatii bucuresteni, contemporanii lor de epoca si vârsta (printre care Tonegaru pe care-l cunosteau bine), tineri ce avangardizau cu voiosie si speranta spre sfârsitul razboiului si mai ales la începutul falsei paci postbelice, cerchistii sibieni pareau de un cras conservatorism reactionar. Dar ceea ce întelesesera as zice instinctiv acestia era ca Avangarda din prima jumatate a secolului 20 decedase si încercarile de a o reînvia erau lupte de ariergarda sortite esecului. André Breton, pontiful suprarealismului întors, la sfârsitul razboiului, din exilul american la Paris si încercând sa dea o suflare noua miscarii sale sufocate, Tristan Tzara revenind dupa razboi în România începuturilor sale si straduindu-se sa-i convinga pe comilitonii sai pledând dubla cauza „revolutionara” a comunismului stalinist si a avangardei, tânarul Isidore Isou fugind din Botosani, debarcând în august 1945 în Saint-Germain des Près si lansând Manifestul sau letrist, mai credea ca letrismul sau avangardist va repeta experienta lui Tzara, înca mai novator, mai revolutionar, doar se pretindea inventatorul „creaticii” sau „novaticii”, toti acestia se înselau si în curând aveau cu totii sa înteleaga ca Avangarda era un cadavru ce nu mai putea fi reanimat. Tot astfel, niciunul dintre cerchisti n-a fost sedus de sirenele Revolutiei care a ispitit atâtea spirite în lumea intelectuala din sângerosul secol trecut, printre care unele valoroase. N-au operat asupra lor nici magia retorica a lui Nae Ionescu, sa nu mai vorbesc de aceea rudimentara a lui Zelea Codreanu, dar nici prestigiile ideologice nefaste ale marxism-leninismului. În aprilie 1947, Negoitescu, dupa ce îl cerceteaza pe Constantin Noica în locuinta acestuia din padurea Andronache, îi scrie amicului sau Radu Stanca: „Am convingerea ca ne gasim în cu totul alta lume fata de generatiile dinaintea noastra”. Singur, Ovidiu Cotrus a fost si a ramas, fie si partial, marcat de atasamentul sau juvenil la cauza legionara. Exceptie nesemnificativa. Mult mai semnificativ e cazul lui Negoitescu. La douazeci de ani, în 1941, adolescent întârziat, avea geniul în ebulitie al novatorilor. În cautarea de sine, se rataceste, însa, aproape în acelasi timp, în camasa verde, pe acoperisul prefecturii din Sibiu, aparând cu arma pe care nu o stia manevra rebeliunea legionara, si pe coala alba pe care îl urmarea pe eroul sau, Tristan, care strabatuse Sahare cu strutul virgin în pahar. Când, revenind cam dezamagit dar perfect dezmeticit din ratacirea sa pe acoperisuri, citeste în cenaclul Sburatorul fragmente din Povestea trista a lui Ramon Ocg si aude doamnele mature ale cercului lui Lovinescu exclamând încântate – spre teribila sa deceptie: „Ce dragut! Vechiul suprarealism reînviat!” Încântarea aceasta care îi azvârlea poema pe care si-o închipuise novatoare în magazia antichitatilor desuete, l-a dezamagit si desteptat. Va deveni cu adevarat novator nepreconizând inovatia, ci privilegiind intemporalul fata de toate seductiile timpului.
Nu, cerchistii nu se voiau revolutionari. Tot într-o scrisoare a lui Negoitescu catre Radu Stanca, din 8 septembrie 1946, citim: „În ce consta resurectia noastra? Desigur, nu în revolutie în genul grupului de la Jena, ci într-o directiva pur creatoare, în sensul Sturm und Drang-ului schillerogoethean”. Priviti de aproape, poetii bucuresteni puteau sa para în epoca mai „moderni” decât poetii Cercului sibian care revendicau reabilitarea baladei, specie demult perimata. Tot astfel atasamentul declarat al cerchistilor la linia Mallarmé-Valéry mai putin excitant decât fronda jucaus-poetica din Libertatea de a trage cu pusca sau suprarealismele unor epigoni ai avangardei bucurestene. Când, în acelasi articol, Perspectiva, din primul numar al Revistei Cercului Literar citim critica vehementa a „obscurizarii perfide a principiilor în literatura, ca reînviere a unor curente mai vechi si care raposasera prin sterilizare”, nu întelegem prin aceasta doar o repudiere a formulelor unei literaturi angajate în slujba unor cauze politice, ci mai larg refuzul unei literaturi cazuta în robia actualitatii. Caci esentialul se afla în câteva cuvinte ale aceluiasi text, într-o fraza ce exprima finalitatea mai departata a initiativei cerchiste. Nu citez decât primele cuvinte ale acelei fraze, îngalata, din pacate, de patosul retoric al unui optimism înca juvenil, fraza începând cu cuvintele: ”Rupând zagazurile imediatului...”, si sfârsind cu invocarea ochilor ce stiu sa priveasca „în zarile largi”. Scriind aceste cuvinte, Nego ca si Radu Stanca nu-si dadeau poate întru totul seama ce anunta cuvintele lor, nu puteau sa prevada ce va însemna acea ruptura a „zagazurilor imediatului” într-un viitor ce va impune asemenea „zagazuri” cu o forta pe care nici nu o puteau banui. Abia iesiti (si înca nu întru totul) din catastrofele razboiului, nu puteau banui macar – în lumea aparent liberata de amenintari – cataclismele ce le rezerva „pacea” sovietica pe cale de a se instala. Era în noi o ratiune mai profunda decât aceea, cruda înca a tineretii noastre. Ori aceasta prevedea oarecum calea spre realizarea unor valori intemporale, calea ce a dus spre proiectul Euphorion, spre tentativa de a resuscita teatrul tragic sau patetic, spre aderarea la axiologia valorilor absolute, ca si la rezistenta fata de orice „angajare” în imediat a literelor si artelor. Dar, acea ratiune mai profunda nu prevedea sau nu presimtea ca proiectul Euphorion nu va putea fi realizat, ca teatrul „patetic” al lui Radu Stanca nu va putea fi transpus în timpul vietii sale din manuscrisele sale pe vreo scena, ca Academia sau colegiul Euphorion nu se va putea înfiinta de catre cerchisti. Putem spune, punând în cumpana cele proiectate cu cele realizate, ca axarea Cercului Literar pe intemporal s-a soldat cu un esec.
Oare? Mi s-a dat mie, unul dintre ultimii veniti în Cerc si ramas multa vreme doar tangent la el, niciodata pe deplin aderent, nici când întru totul integrat, privind, cautând, nazuind departe dincolo de el, sa întrezaresc într-o lume a începutului de secol al 21-lea esecul acelui esec, sa vad profilându-se nu posibilitatea reînvierii acelui Euphorion, ci a conditiilor ce fac si vor face tot mai posibila creatia în intemporal, a conditiilor favorabile initiativelor creatoare în regimul acelui atemporalism antiistoric ce se preconiza cu o jumatate de secol în urma în Cercul Literar. Am asistat, am participat la surparea multor din acele „zagazuri ale imediatului”, la spulberarea în vântoasele istoriei ale tentatiilor imediatului, la sfârsitul ideologiilor, al discursurilor revolutionare si, mai ales – pe tarâmul propriu zis literar-artistic – la încetarea, în mare parte a lumii sfârsitului de secol al 20-lea si al începutului acestui nou secol, a aservirii artei, a reducerii acesteia la servitudine pentru realizarea finalitatilor utopice ale unor regimuri totalitare. Or, liberate din injonctiunile utopismului social-politic, de sub terorismul angajarii, literaturile vizeaza din nou acea totalitate a conditiei umane pe care totalitarismul o monopoliza, reducând-o si anihilând-o prin servilitate.
Daca noile conditii ale culturii (cel putin în lumea occidentala) favorizeaza acel atemporalism al creatiei pe care tinerii cerchisti îl preconizau, justificarea postuma a pozitiei lor apare si pe un alt plan decât acela al raportului temporal, al raportului creatiei cu timpul istoric. A doua determinanta, dupa cea temporala, a conceptiilor si activitatii cerchiste, este una privitoare la obiectivul literaturii. Viziunea Cercului cu privire la finalitatea creatiei literare, clarificata mai ales într-un timp secund al scurtei sale istorii, în faza pe care o putem numi „Euphorion”, era una cert redemptoare. Într-un timp al tuturor amenintarilor, cerchistii credeau în valoarea salvatoare a artei. Citez iar cuvintele lui Negoitescu dintr-o scrisoare catre Radu Stanca din 1946: „În ce consta resurectia noastra? Desigur, nu în revolutie..., ci într-o directiva pur creatoare”. Cercul Literar axat initial pe o depasire, pe o subversiune a timpului si imperativelor sale, îsi descopera o vocatie pe care o putem califica drept mistica. În scurta prefata a editiei din 1978 a corespondentei dintre I. Negoitescu si Radu Stanca, Nego afirma ca nici el, nici Radu nu aveau o vocatie mistica, dar adauga: „Sau daca da, atunci era o mistica a literaturii...”. Chiar daca în rândurile acestei prefete, scrisa cu o anume prudenta circumspecta, se distanteaza de mistica religioasa, sunt numeroase pasaje din acel Roman epistolar care marturisesc fascinatia exercitata de mistici asupra celor doi epistolieri. Radu Stanca spune ca a „trecut prin fervorile mistice ale lui Angelus Silesius, prin uriasa poezie a autobiografiei Sf. Tereza...”, ceea ce îl duce la ideea unui „stat axiocratic”, conceptie necesara pentru „a completa ideologia cerchista”. Ar fi necesara, dupa el, „o întoarcere la conditiile sufletesti ale patristicii” pentru a asigura „evolutia spre un supracrestinism care sa faca posibila existenta unor mari spirite, ca Sf. Bonaventura, Sf. Ioan de la Cruz, Abelard sau Tertulian”. Negoitescu, la rândul sau, dupa ce îl citeste pe Meister Eckhart si pe Marie de l’Incarnation are revelatia Sfintei Tereza de Avila: „m-a zdrobit pur si simplu, a fost una din cele mai totale lecturi din viata mea... impresia a fost de fulger care si-a ales locas în odaia mea”. Desigur, exaltarea misticilor este, la cei doi cerchisti, îndeosebi literara. Dar ea nu se reduce doar la o receptare, fie si entuziasta, a unei anume literaturi de spiritualitate crestina, fara ca aceasta sa nu orienteze, sa nu marcheze propria lor viziune asupra literaturii. Asupra literaturii române, înainte de toate, în cadrele careia se exercita propriul lor demers creator, ca si asupra acestui demers, al propensiunilor finale ale propriei lor creatii. Un text din epistolarul celor doi cerchisti are, cred, o profunda semnificatie în aceste doua sensuri. Negoitescu scrie la 15 iulie 1947: „...nici o opera a acestei literaturi nu poate înca sa fie numita «mare». Nu e înconjurata de acea lumina astrala, care o raspândeste marea creatie. Scriitorii nostri n-au ajuns înca sa absoarba în plamânii lor eterul, eterul zeilor, pe care îl cânta Hoelderlin. Dar sunt convins ca noi doi am gustat în mod sigur, la modul contemplarii cel putin, acest eter zeesc: si putem, daca ne straduim sa ne deschidem plamânii, sa-l absorbim divinul eter, ca bolborosirea noastra sa-l marturiseasca”. Poti citi, nu fara un surâs melancolic, aceste rânduri, dar nici fara sa te miste mai adânc credinta celui ce nu mai era un adolescent exaltat, credinta într-o mistica literara care nu e straina de o vocatie mistica redemptoare a literaturii.
Nici aceasta credinta ferventa a tinerilor cerchisti nu avea sa se incorporeze în opere pe masura. Dar ea a protejat, fara îndoiala, lucrarile cerchistilor, în masura în care acestea s-au putut realiza în conditiile cele mai vitrege pe care le-a putut cunoaste creatia literara în Europa secolului trecut. Ea le-a protejat nu numai de acele injonctiuni ale utopismului politic la care ma refeream adineauri, ci de alte derive ale literaturii din secolul trecut, derive ce au dus, în deosebi în Occidentul european, dar nu numai, la ceea ce putem numi extenuarea literaturii. Este evident azi, când secolul al 20-lea ne sta întreg în urma, chiar daca nu avem înca toata distanta necesara unei mai clare judecati, ca literatura acestui secol a stat sub semnul crizei. Au fost multiple crize: criza a poeziei, care ajunge sa traverseze la sfârsitul veacului un adevarat desert al liricii; criza romanului, bulversat de divergentele dintre literatura de divertisment si cea experimentala, de refuzul tuturor conventiilor narationale; criza teatrului, a discursului, a verbului, dislocari ale spatiilor literare, ale genurilor, speciilor si însiruirea ar mai putea continua. Dar mai mult decât acestor crize ce diversificau literele în masura în care le si epuizau, extenuarea se datora epurarilor constante din corpul literaturii, acelei tendinte specifice secolului revolutiilor nu numai politice, ci si textuale, de a respinge tot mai departe limitele artei, de a tinde spre o puritate tot mai extrema ce însemna – pe plan literar – absolutul tacerii. Limita de neatins ce pretindea un efort extenuant al literelor. Cercetarile si explorarile succesive ale formalistilor rusi, ale stilisticienilor si morfologilor germani, ale discipolilor fideli ai lui Mallarmé si ale „noilor romancieri” din Franta, ale unor reprezentanti ai New Criticism-ului american, ca sa ne limitam numai la acestia au exercitat – cu toate remarcabilele lor rezultate extraliterare – un terorism sterilizant în constiinta si practica literara a epocii. Pâna la sfârsitul secolului – observa Tzvetan Todorov în opusculul sau recent, Literatura în pericol – „triada formalism-nihilism-solipsism ocupa pozitiile ideologice dominante” în lumea literelor si artelor. Nu si în anii ce se deschid în acest început de secol nou. Postmodernismul devenit în ultimele decenii ale secolului trecut un fel de denominator comun pentru un ansamblu heteroclit de conceptii si tendinte, un fel de bazar în care se soldau ideile în deruta ale sfârsitului modernitatii, cunoaste azi un total faliment la o bursa a valorilor conceptuale. Dupa Antoine Compagnon, poate cel mai perspicace cunoscator al literaturii Frantei contemporane, care asaza finalul studiului sau despre literatura franceza în secolul al 20-lea sub semnul „epuizarii literaturii”, sfârsitul ideologiilor, descompunerea oricarui avangardism peremptoriu, perimarea modelului revolutionar care ghida cercetarea literara de mai bine de o suta de ani anuntau nu numai sfârsitul secolului trecut, ci deschideau calea de trecere în noul secol. Dupa cum a rezistat – în fata agresiunilor ca si a tentatiilor Revolutiei, tot astfel Cercul Literar n-a sucombat tentatiilor conjugate ale formalismului si nihilismului contemporan. Si aceasta gratie, înainte de toate acelei credinte întrucâtva mistica în valoarea redemptoare a literaturii. Desigur, numerosi reprezentanti ai generatiilor mai tinere de literati români care, înainte dar mai ales dupa 1990, descopereau de-avalma valori si non-valori ignorate pâna atunci ale literaturii occidentale, erau fascinati de avangardisme, formalisme, textualisme ce erau demult sau erau pe cale de a deveni în Occident obsolete, erau sedusi de o întreaga productie literara produsa parca exclusiv pentru literati. Poezia unor Radu Stanca sau Doinas, ca si criticele lui Negoitescu sau Regman puteau sa apara acestor tineri literati ca apartinând unor registre literare prafuite ale trecutului. Proiectate în noul climat al literelor ce se anunta, ele nu redobândesc doar o noua actualitate, ci se reveleaza congenere cu cele mai recente experiente ale liricii. „Reîntoarecerea fanteziei”, „revenirea subiectului”, observabile în curentele noi literare nu sunt de fapt reveniri în urma, la mai vechi modele literare, dar constituie probe ale viabilitatii acestora în noile conditii ale noului secol. În acest sens se poate vorbi de o revenire a creatiei cerchiste, în acest sens opera poetilor Cercului devine paradigmatica în noua configuratie literara pe cale de a se constitui în secolul acesta al 21-lea.
Faptul acesta apare si mai evident când luam în considerare o alta determinanta, pe un alt plan de referinte ale creatiei cerchiste, acela al asa zisului sau „estetism”. Termenul a fost aplicat Cercului de la aparitia sa, cum am mai spus, atât de adversari, cât si de partizani, de unii critici ca un termen de oprobriu, de altii ca un titlu de noblete. Cerchistii s-au aparat, refuzând titlul care pentru ei nu era nici unul de onoare, nici unul de nedemnitate. Într-o ora târzie, publicând corespondenta junetelor comune cu Radu Stanca, Negoitescu revine asupra celor trecute si defineste chiar euphorionismul cerchist prin ceea ce numeste el: „preocuparea teoretica permenenta a conjugarii valorii estetice cu valoarea morala”. Adauga, ce e drept, oarecum spre îmblânzirea cenzorilor la pânda (suntem în 1978): „Totul în cultul pentru nobletea realului si pentru marile valori clasice”. Clasicismul reprezenta într-adevar un orizont ideal al celor mai înalte propensiuni ale Cercului. Nu si realul, pentru a carui „noblete” cerchistii nu întretineau nici un cult, ba nu aveau nici o consideratie. Si nu vorbesc doar despre realitatea concreta a mediului istoric ambiant, ci, mai larg, despre realul societal, acela al lumii românesti mai demult constituita. Procesul acesteia este magistral instruit de Negoitescu si condamnarea pronuntata fara apel într-o scrisoare a sa catre Stanca de la 8 septembrie 1946. El propune aici „ruperea total si definitiva de acea «substanta româneasca» ce a culminat în spatiul mioritic...”. Drept corolar pe plan literar: „Literatura noastra trebuie sa uite asadar cu desavârsire de tot ceea ce un veac sociologic a cautat sa ne faca sa înghitim si astfel sa ne sufocam”. Remarcam ca nu este pus sub acuzare doar „pasunismul”, recte diverse ipostaze ale samanatorismului, adevarata bête noire a Cercului, ci mai mult decât atât „balcanismul” pe care – spune Negoitescu – „...l-am elogiat în lupta împotriva samanatorismului”, apoi tot ceea ce propunea „generatia ortodoxista”, în sfârsit chiar viziunea asupra „substantei românesti” a magistrului Blaga. Ruperea totala si definitiva de aceasta „substanta” implica o deschidere spre lume, orientarea „în directia traditiei mari europene”. Aici îsi are locul referirea la modelul exemplar al clasicismului francez dar si mai apropiat al clasicitatii goetheene.
Legatura dintre conjunctia esteticului cu moralul, pe deoparte, si condamnarea „substantei românesti” pe de alta parte, nu pare la prima vedere evidenta, desi ea e esentiala pentru întelegerea cerchismului. Accentul pus pe conjugarea esteticului cu moralul deriva, în mod imediat, tocmai dintr-o judecata critica asupra realitatii românesti. Caci tot Negoitescu este cel care reclama „ca în cultura noastra sa înceapa dezbaterea grava, adânca, asupra structurii axiologice a spiritului românesc” (scrisoarea sa din 13 august 1947). Citise cu pasiune Etica lui Max Scheler (pe care îl citeaza cu aceasta ocazie) si dorea sa orienteze Cercul spre a deveni un fel de laborator de studii asupra moralei, tragicului etc. Când vorbeste despre amoralitatea (nu imoralitatea) lumii românesti din teatrul lui Caragiale, când îl judeca cu severitate pe Blaga pentru lipsa unei morale din edificiul sau filosofic, el vede în acestea manifestari condamnabile de estetism. Caci moravurile, sustine el, tin de estetic (idee preluata din Scrisorile lui Schiller asupra educatiei estetice a omului). De aceea, pe Proust, ca analist al socialului, îl considera un estet. Or, tocmai aceasta subordonare la estetism este repudiata de Negoitescu atunci când propovaduieste „împlântarea noastra în moral” (scris. din 6 august 1947). De aceea sustine el cu ardoare ca „maximum de realizare estetica se obtine prin conjunctia estetic-moral”, moralul formând chiar centrul structurii axiologice umane (scris. din 17 sept. 1947). Printr-o recentrare axiologica, literatura euphorionica, si înainte de toate teatrul, prin resurectia tragediei, urmeaza sa realizeze „clasicitatea absoluta”, sa duca în spatiul cultural imediat la „fundamentarea clasicismului românesc” (scris. din 15 iulie 1947).
Asemenea consideratii erau de o superba inactualitate în epoca, sub bolta de plumb a comunismului. Utopismul realizarii unui nou clasicism în conditiile totalitarismului le faceau de-a dreptul himerice. Dar nu mai putin inactuale puteau sa para în atmosfera de fin de siècle, a diverselor postmodernisme mai mult ori mai putin formaliste, cu rapiditate desuete, din ultimele decenii ale secolul al 20-lea. Erau foarte prezente (si mai sunt) factorii propagatori ai unei postculturi si mai des chiar ai unei sau unor subculturi, opuse modelelor unei culturi clasice, chiar si într-o varianta mult renovata. Dar alaturi de acestea sunt din ce în ce mai numeroase semnele din acest început de secol care indica o eliberare de ceea ce punea piedeca realizarii unui asemenea program cultural. Deocamdata, desigur, sunt înca minoritare vocile celor ce – asemenea aceleia a cerchistilor altadata – reclama o depasire a anomiei si propun o noua ordine în cultura literar-artistica. Citez din nou una din aceste voci, aceea a judiciosului diagnostician al „literaturii în pericol”, Tzvetan Todorov, care propune: „a libera literatura din corsetul sufocant în care e închisa, corset facut din jocuri formale, lamentatii nihiliste si nombrilism solipsist. Aceasta eliberare ar putea sa antreneze critica spre orizonturi mai largi, facând-o sa iasa din ghetoul formalist ce nu intereseaza decât pe alti critici si sa o deschida acelei mari dezbateri de idei care priveste întreaga cunoastere a omului”. Desigur, termenul „clasic” nu mai apare în formularea terapeutica a acelor diagnosticieni ai culturii care, asemenea lui Todorov sau Fumaroli în Franta, propun cai de iesire din impasurile actuale, dar modul în care ei definesc finalitatea literaturii si artelor este subsumabil viziunii unei clasicitati intemporale.
Ceea ce propuneau si, înainte de toate, îsi propuneau cerchistii, o stiau prea bine ei însisi, nu presupunea doar realizarea unor opere, ci si pregatirea unui public receptor. De aici acel nisus formativus, acea nazuinta formatoare pe care pseudoestetii de la Sibiu si Cluj o manifestau, nazuinta ce avea sa ramâna (ca multe din proiectele Cercului Literar) aproape exclusiv veleitara. Caci nu întâmplator manifesta cerchistii certe veleitati pedagogice. Era oarecum firesc ca un conventicul asemenea Cercului Literar de la Sibiu sa apara în ceea ce eu numesc uneori provincia pedagogica, în Ardeal. Atribui, desigur, un sens goethean acestei Castalii. Dar cerchistii erau nu numai ardeleni, ci majoritatea lor chiar dascali. Poate singurul care n-a practicat meseria decât ridicol de episodic, la o scoala profesionala, era tocmai cel care visa mai organic la o paideia. E Negoitescu, pentru care paideia comunica organic cu paiderastia. Aproape toti cerchistii au exercitat nobila meserie si, fara îndoiala, ar fi exercitat-o cu mai mult spor daca o faceau în acel „Colegiu Euphorion” la care visau. Regretul binevoitor al celor ce azi, decenii mai târziu, îl exprima unii, de a nu-i fi putut avea profesori, mai ales profesori de filosofie, pe cerchisti, se întâlneste cu regretul cerchistilor de a nu-i fi putut avea discipoli. Ideea de Bildung, de formare nu numai intelectuala, de formare a omului întreg, cultivata în Cerc, era legata de modul clasic cerchist de a concepe obiectul literaturii ca rezidând în conditia umana ca o totalitate. Acest plan, pedagogic, ultimul dintre cele câteva pe care le-am schitat ca definitorii pentru Cercul Literar, fiind cel mai nerealizat, ramas doar la stadiul aburos inform al unei reverii utopice, este cel care în acest început de secol nou anunta mai pronuntat ruptura cu secolul trecut, prin initiativele de reforma pedagogica din numeroase tarii. Dar perspectivele sunt înca prea vagi, prea incerte, pentru a putea întrevedea ca rezultând din aceste initiative o restaurare a verbului, a valorii eminente a verbului, într-o cultura ce a cunoscut de un secol si mai cunoaste tocmai ceea ce un Georg Steiner numea o universala „retragere a cuvântului”.
Apropiindu-ma de încheierea „cuvântarii” mele despre Cercul Literar, permiteti-mi sa-mi exprim încrederea mea în restaurarea Cuvântului dupa aceasta „retragere”. O încredere care are temeiuri mai adânci în mine, dar printre acestea temeiul cerchist este unul dintre cele ce mi-au întemeiat viata. Chiar si acum, dupa numeroasele naufragii prin care am trecut, chiar si în acest început de secol care a adus alte amenintari, alte dezastre, dupa încheierea ce parea promitatoare a sângerosului secol al 20-lea, îndraznesc sa vad viitorul, viitorul Cuvântului, al culturii – daca nu în roz – dar mai luminos decât ne apare adeseori când îl privim de aproape, în amanuntele sale prea adeseori sordide. Nu sunt profet, spuneam la începutul acestei vorbiri. Daca totusi am deschis o perspectiva de viitor pozitiva celor câteva „determinante” care definesc pentru mine Cercul Literar, initiativele sale, creatia sa, este pentru ca încerc sa privesc spre unele curente de fond ce nu se zaresc înca la suprafata prezentului nostru. Încredere cerchista, constat facându-mi examenul de constiinta. Dar nu este istoria toata a Cercului Literar o istorie a esecurilor? Sa amintesc doar unul dintre acestea. Sfârsitul lui 1946, Negoitescu se pregateste sa plece la Bucuresti, „spre urbea zgomotului si a literaturitei, înarmat cu toate actele oficiale” – cum îi scrie el, lui Radu Stanca, la 21 decembrie – pentru a obtine autorizatia si subventia necesara scoaterii revistei. Aceasta „nu va da viata lui EUPHORION, copilul florilor noastre onirice”, dar înseamna o modalitate de a ajunge la scopul râvnit. Evident copilul ramâne sa pluteasca pe mai departe în eterul oniric. Era înscris în destinul goetheanului Euphorion zborul urmat de prabusire. Un an mai târziu, dupa repetate încercari de a realiza revista, apoi de a pleca la studii în Apus, urmate de tot atât de repetate esecuri, Negoitescu întelegând ca „lupta pentru euphorionism, aici si asa, e titanica, aproape imposibila, absurda”, transpune intentia de realizare concreta pe un tarâm pur spiritual, as zice întrucâtva mistic: „Chiar daca noi nu am fi, dar Euphorion este si trebuie sa fie geniul. Or, ceea ce caracterizeaza geniul cred ca e tocmai capacitatea sa de realizare, de creatie” (scris. din 15 dec. 1947). Geniul e cel ce „asimileaza aceste conditii vitrege creatiei sale si le «rastoarna» în pozitive”. Animati de un asemenea „geniu” cerchistii au cautat, cu mai mult ori mai putine sanse pentru unii sau pentru altii sa depaseasca esecul, sa zadarniceasca zadarnicia la care îi condamna istoria.
De aici munca obscura, subterana, anii de studiu, de elaborare a unor scrieri comunicate doar între noi. Cum marturiseste plin de speranta acelasi Negoitescu (fara îndoiala cel mai autentic cerchist din Cerc, animatorul lui Euphorion; acolo unde era el era si Cercul): „Va veni însa si EUPHORION. Eu numai pentru el ma pregatesc” (scris. din 1 dec. 1947). Obstinatie patetica, din care nu lipseste disperarea. Caci tot Nego marturiseste: „obstinatia mea literara e în cea mai mare parte disperare” (scris din 30 mai 1947).
Speram în pofida disperarii, reluam efortul de a face si a reface, când nu era doar simplul efort de a fi, de a exista, asa ne vad pe noi cei din Cercul Literar, acum când într-o ora târzie a vietii „contemplu tineretea mea straina ca o columna astazi în ruina” (Doinas, Remember).
NICOLAE BALOTA
Supravietuitorii sunt înclinati îndeobste sa priveasca în urma. Acesta e de altfel unul din motivele pentru care, ajuns la aceasta vârsta destul de înaintata, privesc mult în urma, fiind de ani de zile scufundat în explorarea adâncurilor, nu numai ale acelui put al timpului, ale acelui labirint prin care am haladuit în viata, ci ale abisului existential revelat în el si prin el. Dar, de asta data, chiar daca inevitabil vor fi referiri continui, în cele ce voi expune, la timpurile trecute, la istoria în care s-a înscris Cercul Literar, am ales o perspectiva oarecum rasturnata. Caut sa privesc nu în urma, ci înainte. De aici titlul anuntat al acestei expuneri: Cercul Literar în secolul al 21-lea. Permiteti-mi sa încep prin justificarea acestui titlu.
Istoric, Cercul Literar de la Sibiu apartine întru totul unui timp revolut, sângerosului secol al 20-lea. De altfel, daca privesc cronologia sub specia unei necrologii, aproape toti cerchistii, cu exceptia lui Doinas care ne-a parasit în 2001, au murit înainte de anul 2000. Din 1962 când se stinge Radu Stanca – moarte timpurie – si pâna în 1999 când ne paraseste Cornel Regman, mors atrox a închis biografia aproape tuturor scriitorilor fosti membri ai Cercului Literar în secolul trecut. Cele mai multe, daca nu chiar toate scrierile cerchistilor au aparut în acel secol. Mai sunt, probabil, pe ici pe colo unele inedite ce vor putea apare postum (printre acestea, ipotetice, pot aminti cu un grad relativ de certitudine Jurnalul lui Negoitescu, pe care acesta l-a destinat unei aparitii tardiv post-mortem). Ca atare, istoria literara va trata opera scriitorilor din Cercul Literar – adica atât scrierile lor din perioada, scurta, a fiintarii Cercului, cât si cele, mult mai numeroase, din mai lunga perioada fecunda de dupa destramarea Cercului si risipirea cerchistilor, în capitole ale literaturii din secolul al 20-lea. Dar, ma întreb, care istorie literara? Stiu ca la noi si înca în unele tari, tot mai putine, se mai practica aceasta disciplina marcata de istoricismul si pozitivismul secolului al 19-lea si care diluata prin impresionisme estetizante a mai durat prin reprezentanti uneori foarte talentati în prima jumatate a secolului al 20-lea. Sub criticile conjugate ale diverselor „noi critici” din anii '50-60 ca si ale structuralistilor si altor teoreticieni, adversari ideologici ai istoricismului ce privilegiau sincronia refuzând diacronia, istoria literara a sucombat în cea mai mare parte a Occidentului. Si chiar dupa perimarea „noilor critici” ca si a ideologiilor sincroniste, aceasta istorie n-a mai fost reabilitata si reactivata. S-a dobândit o libertate fata de tirania cronologiei, o libertate la care nu se mai poate renunta atunci când tratam despre creatia literar-artistica. Cum afirma pe drept cuvânt Stanley Fish: s-a ivit „sub pavajul disciplinar al istoriei literare, plaja tuturor libertatilor interpretative”. În orice caz, o istorie regizata de un determinism cronologic, cum a fost aceea a lui Lanson, a carui Istorie a literaturii franceze ma pasiona pe la 14-15 ani când am descoperit-o în Clujul meu natal si am citit-o si recitit-o cu fervoare, dar care a servit drept model multor spirite mai matur întelepte decât al adolescentului care eram, o asemenea istorie nu mai este posibila. Iscusitul conte Joseph de Maistre, atât de admirat de Cioran, care nu avea admiratia prea facila, observa deja în secolul al 18-lea ca „secolele intelectuale nu se regleaza dupa calendar precum secolele propriu zise”.
Acestea fiind spuse, sa ne întrebam cu prefacuta naivitate: e posibila o istorie a viitorului unui fapt literar? Da, putem raspunde mai putin naiv, atunci când acesta devine el însusi trecut. Modelul cel mai la îndemâna este de tipul acelui binecunoscut „Byzance après Byzance” al lui Iorga. Desi au trecut doar cincisprezece ani (cam o jumatate de generatie) de la moartea lui Nego, si abia sapte de la cea a lui Doinas, nu se poate vorbi, oare, deja despre o posteritate a Cercului Literar? Pe confratii mai tineri de la Echinox, pe sibienii de la Euphorion, pe atâtia altii mai tineri chiar decât acesti tineri, îi vad, îi aud asumând o mostenire, o posteritate cerchista. Ei se înscriu întrucâtva într-o istorie ulterioara istoriei Cercului prelungind-o pe aceasta într-un viitor ce fusese necunoscut cerchistilor. Si asemenea cercuri dupa Cerc, asemenea extensii cerchiste vor mai aparea înca. Modul cel mai simplu de a vorbi despre „viitorul” Cercului Literar este acela de a trata despre actualitatea sa, într-un timp pe care cerchistii nu l-au mai apucat. Simpozionul de la Universitatea din Cluj justifica, certifica o asemenea prezenta a Cercului într-un „viitor”. Dar eu as dori sa merg ceva mai departe decât acest viitor oarecum anterior, sa întredeschid, sa întrezaresc macar o proiectie a Cercului Literar într-un viitor netrait înca. Dar aceasta nu e perspectiva istorica – mi se poate riposta – ci una profetica. Treci dintr-o istorie a realiilor în utopie, ucronie, în imaginar.
Fireste, nu sunt profet. Dar lucrând cu substante imaginare (chiar daca foarte reale, fiind incorporate în opere) cred ca este perfect justificata proiectia lor într-un viitor chiar ipotetic. E desigur temerar de a ne întreba nu despre un azi, ci despre un mâine posibil al Cercului. Fara îndoiala, acest mâine, viitor probabil, se hraneste dintr-un azi, un prezent al actualitatii sale ca si din acel ieri al trecutului istoric în care s-a înscris. Ce anume din cele de ieri, traite, istoricizate ca si din cele ce le traim azi se proiecteaza în acel mâine al unei istorii înca nerevelate, netraite? Aceasta voi încerca sa schitez urmarind doar câteva linii de fuga în viitor ale defunctului Cerc Literar de la Sibiu. Am ales doar acele câteva caractere determinante înscrise în viziunea cerchista si în opera cerchistilor, determinante pe care le consider ca putând fi validate de o evolutie viitoare a literelor si artelor în masura în care aceasta este previzibila. Nu vreau doar sa fac proiectii himerice de viitor, ci, în masura posibilului, sa extrag ceva intemporal din ceea ce este – vai! – preasupus timpului.
Întrucât vorbeam despre o perspectiva temporala, sa încep excursia noastra privind spre raportul Cercului cu timpul. De la începuturile existentei sale, Cercul a manifestat referitor la planul temporal o anume ambiguitate fondatoare. El a aparut într-un moment istoric, deci temporal, solid, as spune chiar brutal determinat: razboi, destramare a fiintei nationale si culturale a tarii românesti, amenintare a timpurilor care întruchipau perfect vorba Cronicarului cu privire la „bietul om sub vremi”. Cercul ia de la primul sau text fondator o atitudine în raspar cu „imperativele” istorice asumate nu numai de autoritatile politice si culturale ale epocii, ci chiar în constiinta publica mai mult ori mai putin obscura a momentului. Atât în ceea ce cerchistii au ajuns sa numeasca ei însisi „Manifestul Cercului Literar”, scrisoarea deschisa adresata lui E. Lovinescu si publicata în jurnalul Viata la 13 mai 1943, cât si în texte precum Perspectiva, articol-program nesemnat dar scris de I. Negoitescu dupa discutii cu Radu Stanca, articol cu care se deschide nr. 1 al Revistei Cercului Literar din ianuarie 1945, cerchistii adopta o pozitie istoric determinata dar antiistoric orientata. Este aici acea semnificativa pozitie ambigua în raport cu planul temporal: pe deoparte, desi în textele amintite se exprima o împotrivire la anumite „imperative” istorice dominante în realitatea ca si în discursul momentului, aceasta opozitie este si ea determinata de situatia istorica, pozitia anti- (antinationalism, antiregionalism, în speta antiardelenism, antiortodoxism, mai târziu „antipasunism”) înscriindu-se de fapt si ea într-o logica istorica. Dar, totodata, esenta acestei pozitii nu se rezuma la o simpla opozitie istorica, ci ea este orientata net antiistoric. Valorile spre care se orientau mai mult ori mai putin constient tinerii cerchisti, de la începuturile coagularii gruparii, depaseau clar planul temporal-istoric (chiar si acela al pozitiei anti-). Aceste valori erau absolute Stellungnahmen, luari de pozitie absolute ori în absolut. Adeseori, prea adeseori s-a identificat aceasta vocatie a absolutului cu estetismul, cu o absolutizare a valorii estetice. Eroare atât a criticilor, adversari minori dar agresivi de prima ora (gen Gabriel Tepelea) cât si a criticilor de mai târziu, adeseori partizani sau discipoli fideli ai Cercului.
În cadrul acestui atemporalism antiistoric al Cercului doresc sa ma opresc un moment asupra tendintei sale antirevolutionare ce se subsumeaza acelui atemporalism. Mai mult decât propensiunea spre absolutizarea esteticului, decât asa zisul estetism pentru care a fost la început criticat de unii, mai târziu adulat de altii, acest refuz al oricarei revolutii determina orientarea estetic-culturala a Cercului, ba întrucâtva chiar cea existentiala a cerchistilor. Citim în amintitul text programatic, Perspectiva, cu care se deschide Revista Cercului Literar: „Manifestul Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresii ale orientarii generatiilor noui românesti, n-a tins la initierea unui curent nou, la revolutionarea tiparelor literare, la formulari îndraznete si la inventii fantaste”. Modestie, cuviinta, temperanta ardeleneasca? Nu, fara îndoiala. Conservatorism moderat al unei scoli provinciale? Nicidecum. Cerchistii nu erau, în tineretele lor sibiene, deci cele mai autentic cerchiste, niste moderati. Radu Stanca, spirit frondeur înclinat spre sarcasm, Negoitescu având într-însul samânta rebeliunii, a negativismului (Nego, nomen omen) alimentat subteran prin sursele oculte ale constitutiei sale sexuale (chiar si episodica sa adeziune la miscarea legionara a fost o urmare a incontrolabilelor pulsatii homoerotice), Sârbu în care fermenta un neastâmparat aluat plebeu, mânat de tulburi complexe de inferioritate-superioritate proletariana, Regman, criticul nascut iar nu facut, înzestrat cu duhul contradictiei, al polemicii de dragul polemos-ului, al umorului brutal, demascator, ba chiar si Doinas, cel mai putin „tânar” (ca natura, nu ca vârsta) dintre tinerii cerchisti, ce se voia, în epoca sibiana, împatimit doar de „amanta fara patima, Ideea” purtând bine ascunsa, dupa masca linistii imperturbabile, o neliniste nu a sângelui precum Nego, nici a sentimentelor precum pateticul Radu Stanca, ci a spiritului insatiabil si pururi nesatisfacut, cerchistii erau prin natura purtati spre imoderatie, spre diverse intemperante. Nu în zadar cultivau în perioada sibiana ironia, loc comun în care se întâlneau negativismele lor personale, ironia pentru care revendicau mostenirea romanticilor germani care o prasisera de asemenea. La 24 noiembrie 1945, într-o scrisoare catre Radu Stanca, Negoitescu îi scrie: „Ceea ce ne face asemanatori (pe noi din Cerc) romanticilor germani... e ironia noastra, dar si mai accentuata, caci la noi nu e numai ironia fata de lume, ci ironia fata de noi însine, teribila, devoratoare, delicioasa. De pilda acest Regman, atât de dizolvant, care îti rupe orice fulg nou care vrea sa se faca aripa!”. Dar nici negativismele, nici ironia nu faceau din cerchisti niste razvratiti pe tarâmul creatiei literar-artistice si – trebuie sa adaug – nici pe acela al actiunii social-politice. Ei depasisera oarecum firesc nihilismul avangardist, nevizând precum avangardistii o apocalipsa a literelor urmata de o noua instituire a verbului, dupa cum nu erau câtusi de putin sedusi de sirenele extremismelor ideologice ale revolutiei de dreapta sau de stânga. Fata de literatii bucuresteni, contemporanii lor de epoca si vârsta (printre care Tonegaru pe care-l cunosteau bine), tineri ce avangardizau cu voiosie si speranta spre sfârsitul razboiului si mai ales la începutul falsei paci postbelice, cerchistii sibieni pareau de un cras conservatorism reactionar. Dar ceea ce întelesesera as zice instinctiv acestia era ca Avangarda din prima jumatate a secolului 20 decedase si încercarile de a o reînvia erau lupte de ariergarda sortite esecului. André Breton, pontiful suprarealismului întors, la sfârsitul razboiului, din exilul american la Paris si încercând sa dea o suflare noua miscarii sale sufocate, Tristan Tzara revenind dupa razboi în România începuturilor sale si straduindu-se sa-i convinga pe comilitonii sai pledând dubla cauza „revolutionara” a comunismului stalinist si a avangardei, tânarul Isidore Isou fugind din Botosani, debarcând în august 1945 în Saint-Germain des Près si lansând Manifestul sau letrist, mai credea ca letrismul sau avangardist va repeta experienta lui Tzara, înca mai novator, mai revolutionar, doar se pretindea inventatorul „creaticii” sau „novaticii”, toti acestia se înselau si în curând aveau cu totii sa înteleaga ca Avangarda era un cadavru ce nu mai putea fi reanimat. Tot astfel, niciunul dintre cerchisti n-a fost sedus de sirenele Revolutiei care a ispitit atâtea spirite în lumea intelectuala din sângerosul secol trecut, printre care unele valoroase. N-au operat asupra lor nici magia retorica a lui Nae Ionescu, sa nu mai vorbesc de aceea rudimentara a lui Zelea Codreanu, dar nici prestigiile ideologice nefaste ale marxism-leninismului. În aprilie 1947, Negoitescu, dupa ce îl cerceteaza pe Constantin Noica în locuinta acestuia din padurea Andronache, îi scrie amicului sau Radu Stanca: „Am convingerea ca ne gasim în cu totul alta lume fata de generatiile dinaintea noastra”. Singur, Ovidiu Cotrus a fost si a ramas, fie si partial, marcat de atasamentul sau juvenil la cauza legionara. Exceptie nesemnificativa. Mult mai semnificativ e cazul lui Negoitescu. La douazeci de ani, în 1941, adolescent întârziat, avea geniul în ebulitie al novatorilor. În cautarea de sine, se rataceste, însa, aproape în acelasi timp, în camasa verde, pe acoperisul prefecturii din Sibiu, aparând cu arma pe care nu o stia manevra rebeliunea legionara, si pe coala alba pe care îl urmarea pe eroul sau, Tristan, care strabatuse Sahare cu strutul virgin în pahar. Când, revenind cam dezamagit dar perfect dezmeticit din ratacirea sa pe acoperisuri, citeste în cenaclul Sburatorul fragmente din Povestea trista a lui Ramon Ocg si aude doamnele mature ale cercului lui Lovinescu exclamând încântate – spre teribila sa deceptie: „Ce dragut! Vechiul suprarealism reînviat!” Încântarea aceasta care îi azvârlea poema pe care si-o închipuise novatoare în magazia antichitatilor desuete, l-a dezamagit si desteptat. Va deveni cu adevarat novator nepreconizând inovatia, ci privilegiind intemporalul fata de toate seductiile timpului.
Nu, cerchistii nu se voiau revolutionari. Tot într-o scrisoare a lui Negoitescu catre Radu Stanca, din 8 septembrie 1946, citim: „În ce consta resurectia noastra? Desigur, nu în revolutie în genul grupului de la Jena, ci într-o directiva pur creatoare, în sensul Sturm und Drang-ului schillerogoethean”. Priviti de aproape, poetii bucuresteni puteau sa para în epoca mai „moderni” decât poetii Cercului sibian care revendicau reabilitarea baladei, specie demult perimata. Tot astfel atasamentul declarat al cerchistilor la linia Mallarmé-Valéry mai putin excitant decât fronda jucaus-poetica din Libertatea de a trage cu pusca sau suprarealismele unor epigoni ai avangardei bucurestene. Când, în acelasi articol, Perspectiva, din primul numar al Revistei Cercului Literar citim critica vehementa a „obscurizarii perfide a principiilor în literatura, ca reînviere a unor curente mai vechi si care raposasera prin sterilizare”, nu întelegem prin aceasta doar o repudiere a formulelor unei literaturi angajate în slujba unor cauze politice, ci mai larg refuzul unei literaturi cazuta în robia actualitatii. Caci esentialul se afla în câteva cuvinte ale aceluiasi text, într-o fraza ce exprima finalitatea mai departata a initiativei cerchiste. Nu citez decât primele cuvinte ale acelei fraze, îngalata, din pacate, de patosul retoric al unui optimism înca juvenil, fraza începând cu cuvintele: ”Rupând zagazurile imediatului...”, si sfârsind cu invocarea ochilor ce stiu sa priveasca „în zarile largi”. Scriind aceste cuvinte, Nego ca si Radu Stanca nu-si dadeau poate întru totul seama ce anunta cuvintele lor, nu puteau sa prevada ce va însemna acea ruptura a „zagazurilor imediatului” într-un viitor ce va impune asemenea „zagazuri” cu o forta pe care nici nu o puteau banui. Abia iesiti (si înca nu întru totul) din catastrofele razboiului, nu puteau banui macar – în lumea aparent liberata de amenintari – cataclismele ce le rezerva „pacea” sovietica pe cale de a se instala. Era în noi o ratiune mai profunda decât aceea, cruda înca a tineretii noastre. Ori aceasta prevedea oarecum calea spre realizarea unor valori intemporale, calea ce a dus spre proiectul Euphorion, spre tentativa de a resuscita teatrul tragic sau patetic, spre aderarea la axiologia valorilor absolute, ca si la rezistenta fata de orice „angajare” în imediat a literelor si artelor. Dar, acea ratiune mai profunda nu prevedea sau nu presimtea ca proiectul Euphorion nu va putea fi realizat, ca teatrul „patetic” al lui Radu Stanca nu va putea fi transpus în timpul vietii sale din manuscrisele sale pe vreo scena, ca Academia sau colegiul Euphorion nu se va putea înfiinta de catre cerchisti. Putem spune, punând în cumpana cele proiectate cu cele realizate, ca axarea Cercului Literar pe intemporal s-a soldat cu un esec.
Oare? Mi s-a dat mie, unul dintre ultimii veniti în Cerc si ramas multa vreme doar tangent la el, niciodata pe deplin aderent, nici când întru totul integrat, privind, cautând, nazuind departe dincolo de el, sa întrezaresc într-o lume a începutului de secol al 21-lea esecul acelui esec, sa vad profilându-se nu posibilitatea reînvierii acelui Euphorion, ci a conditiilor ce fac si vor face tot mai posibila creatia în intemporal, a conditiilor favorabile initiativelor creatoare în regimul acelui atemporalism antiistoric ce se preconiza cu o jumatate de secol în urma în Cercul Literar. Am asistat, am participat la surparea multor din acele „zagazuri ale imediatului”, la spulberarea în vântoasele istoriei ale tentatiilor imediatului, la sfârsitul ideologiilor, al discursurilor revolutionare si, mai ales – pe tarâmul propriu zis literar-artistic – la încetarea, în mare parte a lumii sfârsitului de secol al 20-lea si al începutului acestui nou secol, a aservirii artei, a reducerii acesteia la servitudine pentru realizarea finalitatilor utopice ale unor regimuri totalitare. Or, liberate din injonctiunile utopismului social-politic, de sub terorismul angajarii, literaturile vizeaza din nou acea totalitate a conditiei umane pe care totalitarismul o monopoliza, reducând-o si anihilând-o prin servilitate.
Daca noile conditii ale culturii (cel putin în lumea occidentala) favorizeaza acel atemporalism al creatiei pe care tinerii cerchisti îl preconizau, justificarea postuma a pozitiei lor apare si pe un alt plan decât acela al raportului temporal, al raportului creatiei cu timpul istoric. A doua determinanta, dupa cea temporala, a conceptiilor si activitatii cerchiste, este una privitoare la obiectivul literaturii. Viziunea Cercului cu privire la finalitatea creatiei literare, clarificata mai ales într-un timp secund al scurtei sale istorii, în faza pe care o putem numi „Euphorion”, era una cert redemptoare. Într-un timp al tuturor amenintarilor, cerchistii credeau în valoarea salvatoare a artei. Citez iar cuvintele lui Negoitescu dintr-o scrisoare catre Radu Stanca din 1946: „În ce consta resurectia noastra? Desigur, nu în revolutie..., ci într-o directiva pur creatoare”. Cercul Literar axat initial pe o depasire, pe o subversiune a timpului si imperativelor sale, îsi descopera o vocatie pe care o putem califica drept mistica. În scurta prefata a editiei din 1978 a corespondentei dintre I. Negoitescu si Radu Stanca, Nego afirma ca nici el, nici Radu nu aveau o vocatie mistica, dar adauga: „Sau daca da, atunci era o mistica a literaturii...”. Chiar daca în rândurile acestei prefete, scrisa cu o anume prudenta circumspecta, se distanteaza de mistica religioasa, sunt numeroase pasaje din acel Roman epistolar care marturisesc fascinatia exercitata de mistici asupra celor doi epistolieri. Radu Stanca spune ca a „trecut prin fervorile mistice ale lui Angelus Silesius, prin uriasa poezie a autobiografiei Sf. Tereza...”, ceea ce îl duce la ideea unui „stat axiocratic”, conceptie necesara pentru „a completa ideologia cerchista”. Ar fi necesara, dupa el, „o întoarcere la conditiile sufletesti ale patristicii” pentru a asigura „evolutia spre un supracrestinism care sa faca posibila existenta unor mari spirite, ca Sf. Bonaventura, Sf. Ioan de la Cruz, Abelard sau Tertulian”. Negoitescu, la rândul sau, dupa ce îl citeste pe Meister Eckhart si pe Marie de l’Incarnation are revelatia Sfintei Tereza de Avila: „m-a zdrobit pur si simplu, a fost una din cele mai totale lecturi din viata mea... impresia a fost de fulger care si-a ales locas în odaia mea”. Desigur, exaltarea misticilor este, la cei doi cerchisti, îndeosebi literara. Dar ea nu se reduce doar la o receptare, fie si entuziasta, a unei anume literaturi de spiritualitate crestina, fara ca aceasta sa nu orienteze, sa nu marcheze propria lor viziune asupra literaturii. Asupra literaturii române, înainte de toate, în cadrele careia se exercita propriul lor demers creator, ca si asupra acestui demers, al propensiunilor finale ale propriei lor creatii. Un text din epistolarul celor doi cerchisti are, cred, o profunda semnificatie în aceste doua sensuri. Negoitescu scrie la 15 iulie 1947: „...nici o opera a acestei literaturi nu poate înca sa fie numita «mare». Nu e înconjurata de acea lumina astrala, care o raspândeste marea creatie. Scriitorii nostri n-au ajuns înca sa absoarba în plamânii lor eterul, eterul zeilor, pe care îl cânta Hoelderlin. Dar sunt convins ca noi doi am gustat în mod sigur, la modul contemplarii cel putin, acest eter zeesc: si putem, daca ne straduim sa ne deschidem plamânii, sa-l absorbim divinul eter, ca bolborosirea noastra sa-l marturiseasca”. Poti citi, nu fara un surâs melancolic, aceste rânduri, dar nici fara sa te miste mai adânc credinta celui ce nu mai era un adolescent exaltat, credinta într-o mistica literara care nu e straina de o vocatie mistica redemptoare a literaturii.
Nici aceasta credinta ferventa a tinerilor cerchisti nu avea sa se incorporeze în opere pe masura. Dar ea a protejat, fara îndoiala, lucrarile cerchistilor, în masura în care acestea s-au putut realiza în conditiile cele mai vitrege pe care le-a putut cunoaste creatia literara în Europa secolului trecut. Ea le-a protejat nu numai de acele injonctiuni ale utopismului politic la care ma refeream adineauri, ci de alte derive ale literaturii din secolul trecut, derive ce au dus, în deosebi în Occidentul european, dar nu numai, la ceea ce putem numi extenuarea literaturii. Este evident azi, când secolul al 20-lea ne sta întreg în urma, chiar daca nu avem înca toata distanta necesara unei mai clare judecati, ca literatura acestui secol a stat sub semnul crizei. Au fost multiple crize: criza a poeziei, care ajunge sa traverseze la sfârsitul veacului un adevarat desert al liricii; criza romanului, bulversat de divergentele dintre literatura de divertisment si cea experimentala, de refuzul tuturor conventiilor narationale; criza teatrului, a discursului, a verbului, dislocari ale spatiilor literare, ale genurilor, speciilor si însiruirea ar mai putea continua. Dar mai mult decât acestor crize ce diversificau literele în masura în care le si epuizau, extenuarea se datora epurarilor constante din corpul literaturii, acelei tendinte specifice secolului revolutiilor nu numai politice, ci si textuale, de a respinge tot mai departe limitele artei, de a tinde spre o puritate tot mai extrema ce însemna – pe plan literar – absolutul tacerii. Limita de neatins ce pretindea un efort extenuant al literelor. Cercetarile si explorarile succesive ale formalistilor rusi, ale stilisticienilor si morfologilor germani, ale discipolilor fideli ai lui Mallarmé si ale „noilor romancieri” din Franta, ale unor reprezentanti ai New Criticism-ului american, ca sa ne limitam numai la acestia au exercitat – cu toate remarcabilele lor rezultate extraliterare – un terorism sterilizant în constiinta si practica literara a epocii. Pâna la sfârsitul secolului – observa Tzvetan Todorov în opusculul sau recent, Literatura în pericol – „triada formalism-nihilism-solipsism ocupa pozitiile ideologice dominante” în lumea literelor si artelor. Nu si în anii ce se deschid în acest început de secol nou. Postmodernismul devenit în ultimele decenii ale secolului trecut un fel de denominator comun pentru un ansamblu heteroclit de conceptii si tendinte, un fel de bazar în care se soldau ideile în deruta ale sfârsitului modernitatii, cunoaste azi un total faliment la o bursa a valorilor conceptuale. Dupa Antoine Compagnon, poate cel mai perspicace cunoscator al literaturii Frantei contemporane, care asaza finalul studiului sau despre literatura franceza în secolul al 20-lea sub semnul „epuizarii literaturii”, sfârsitul ideologiilor, descompunerea oricarui avangardism peremptoriu, perimarea modelului revolutionar care ghida cercetarea literara de mai bine de o suta de ani anuntau nu numai sfârsitul secolului trecut, ci deschideau calea de trecere în noul secol. Dupa cum a rezistat – în fata agresiunilor ca si a tentatiilor Revolutiei, tot astfel Cercul Literar n-a sucombat tentatiilor conjugate ale formalismului si nihilismului contemporan. Si aceasta gratie, înainte de toate acelei credinte întrucâtva mistica în valoarea redemptoare a literaturii. Desigur, numerosi reprezentanti ai generatiilor mai tinere de literati români care, înainte dar mai ales dupa 1990, descopereau de-avalma valori si non-valori ignorate pâna atunci ale literaturii occidentale, erau fascinati de avangardisme, formalisme, textualisme ce erau demult sau erau pe cale de a deveni în Occident obsolete, erau sedusi de o întreaga productie literara produsa parca exclusiv pentru literati. Poezia unor Radu Stanca sau Doinas, ca si criticele lui Negoitescu sau Regman puteau sa apara acestor tineri literati ca apartinând unor registre literare prafuite ale trecutului. Proiectate în noul climat al literelor ce se anunta, ele nu redobândesc doar o noua actualitate, ci se reveleaza congenere cu cele mai recente experiente ale liricii. „Reîntoarecerea fanteziei”, „revenirea subiectului”, observabile în curentele noi literare nu sunt de fapt reveniri în urma, la mai vechi modele literare, dar constituie probe ale viabilitatii acestora în noile conditii ale noului secol. În acest sens se poate vorbi de o revenire a creatiei cerchiste, în acest sens opera poetilor Cercului devine paradigmatica în noua configuratie literara pe cale de a se constitui în secolul acesta al 21-lea.
Faptul acesta apare si mai evident când luam în considerare o alta determinanta, pe un alt plan de referinte ale creatiei cerchiste, acela al asa zisului sau „estetism”. Termenul a fost aplicat Cercului de la aparitia sa, cum am mai spus, atât de adversari, cât si de partizani, de unii critici ca un termen de oprobriu, de altii ca un titlu de noblete. Cerchistii s-au aparat, refuzând titlul care pentru ei nu era nici unul de onoare, nici unul de nedemnitate. Într-o ora târzie, publicând corespondenta junetelor comune cu Radu Stanca, Negoitescu revine asupra celor trecute si defineste chiar euphorionismul cerchist prin ceea ce numeste el: „preocuparea teoretica permenenta a conjugarii valorii estetice cu valoarea morala”. Adauga, ce e drept, oarecum spre îmblânzirea cenzorilor la pânda (suntem în 1978): „Totul în cultul pentru nobletea realului si pentru marile valori clasice”. Clasicismul reprezenta într-adevar un orizont ideal al celor mai înalte propensiuni ale Cercului. Nu si realul, pentru a carui „noblete” cerchistii nu întretineau nici un cult, ba nu aveau nici o consideratie. Si nu vorbesc doar despre realitatea concreta a mediului istoric ambiant, ci, mai larg, despre realul societal, acela al lumii românesti mai demult constituita. Procesul acesteia este magistral instruit de Negoitescu si condamnarea pronuntata fara apel într-o scrisoare a sa catre Stanca de la 8 septembrie 1946. El propune aici „ruperea total si definitiva de acea «substanta româneasca» ce a culminat în spatiul mioritic...”. Drept corolar pe plan literar: „Literatura noastra trebuie sa uite asadar cu desavârsire de tot ceea ce un veac sociologic a cautat sa ne faca sa înghitim si astfel sa ne sufocam”. Remarcam ca nu este pus sub acuzare doar „pasunismul”, recte diverse ipostaze ale samanatorismului, adevarata bête noire a Cercului, ci mai mult decât atât „balcanismul” pe care – spune Negoitescu – „...l-am elogiat în lupta împotriva samanatorismului”, apoi tot ceea ce propunea „generatia ortodoxista”, în sfârsit chiar viziunea asupra „substantei românesti” a magistrului Blaga. Ruperea totala si definitiva de aceasta „substanta” implica o deschidere spre lume, orientarea „în directia traditiei mari europene”. Aici îsi are locul referirea la modelul exemplar al clasicismului francez dar si mai apropiat al clasicitatii goetheene.
Legatura dintre conjunctia esteticului cu moralul, pe deoparte, si condamnarea „substantei românesti” pe de alta parte, nu pare la prima vedere evidenta, desi ea e esentiala pentru întelegerea cerchismului. Accentul pus pe conjugarea esteticului cu moralul deriva, în mod imediat, tocmai dintr-o judecata critica asupra realitatii românesti. Caci tot Negoitescu este cel care reclama „ca în cultura noastra sa înceapa dezbaterea grava, adânca, asupra structurii axiologice a spiritului românesc” (scrisoarea sa din 13 august 1947). Citise cu pasiune Etica lui Max Scheler (pe care îl citeaza cu aceasta ocazie) si dorea sa orienteze Cercul spre a deveni un fel de laborator de studii asupra moralei, tragicului etc. Când vorbeste despre amoralitatea (nu imoralitatea) lumii românesti din teatrul lui Caragiale, când îl judeca cu severitate pe Blaga pentru lipsa unei morale din edificiul sau filosofic, el vede în acestea manifestari condamnabile de estetism. Caci moravurile, sustine el, tin de estetic (idee preluata din Scrisorile lui Schiller asupra educatiei estetice a omului). De aceea, pe Proust, ca analist al socialului, îl considera un estet. Or, tocmai aceasta subordonare la estetism este repudiata de Negoitescu atunci când propovaduieste „împlântarea noastra în moral” (scris. din 6 august 1947). De aceea sustine el cu ardoare ca „maximum de realizare estetica se obtine prin conjunctia estetic-moral”, moralul formând chiar centrul structurii axiologice umane (scris. din 17 sept. 1947). Printr-o recentrare axiologica, literatura euphorionica, si înainte de toate teatrul, prin resurectia tragediei, urmeaza sa realizeze „clasicitatea absoluta”, sa duca în spatiul cultural imediat la „fundamentarea clasicismului românesc” (scris. din 15 iulie 1947).
Asemenea consideratii erau de o superba inactualitate în epoca, sub bolta de plumb a comunismului. Utopismul realizarii unui nou clasicism în conditiile totalitarismului le faceau de-a dreptul himerice. Dar nu mai putin inactuale puteau sa para în atmosfera de fin de siècle, a diverselor postmodernisme mai mult ori mai putin formaliste, cu rapiditate desuete, din ultimele decenii ale secolul al 20-lea. Erau foarte prezente (si mai sunt) factorii propagatori ai unei postculturi si mai des chiar ai unei sau unor subculturi, opuse modelelor unei culturi clasice, chiar si într-o varianta mult renovata. Dar alaturi de acestea sunt din ce în ce mai numeroase semnele din acest început de secol care indica o eliberare de ceea ce punea piedeca realizarii unui asemenea program cultural. Deocamdata, desigur, sunt înca minoritare vocile celor ce – asemenea aceleia a cerchistilor altadata – reclama o depasire a anomiei si propun o noua ordine în cultura literar-artistica. Citez din nou una din aceste voci, aceea a judiciosului diagnostician al „literaturii în pericol”, Tzvetan Todorov, care propune: „a libera literatura din corsetul sufocant în care e închisa, corset facut din jocuri formale, lamentatii nihiliste si nombrilism solipsist. Aceasta eliberare ar putea sa antreneze critica spre orizonturi mai largi, facând-o sa iasa din ghetoul formalist ce nu intereseaza decât pe alti critici si sa o deschida acelei mari dezbateri de idei care priveste întreaga cunoastere a omului”. Desigur, termenul „clasic” nu mai apare în formularea terapeutica a acelor diagnosticieni ai culturii care, asemenea lui Todorov sau Fumaroli în Franta, propun cai de iesire din impasurile actuale, dar modul în care ei definesc finalitatea literaturii si artelor este subsumabil viziunii unei clasicitati intemporale.
Ceea ce propuneau si, înainte de toate, îsi propuneau cerchistii, o stiau prea bine ei însisi, nu presupunea doar realizarea unor opere, ci si pregatirea unui public receptor. De aici acel nisus formativus, acea nazuinta formatoare pe care pseudoestetii de la Sibiu si Cluj o manifestau, nazuinta ce avea sa ramâna (ca multe din proiectele Cercului Literar) aproape exclusiv veleitara. Caci nu întâmplator manifesta cerchistii certe veleitati pedagogice. Era oarecum firesc ca un conventicul asemenea Cercului Literar de la Sibiu sa apara în ceea ce eu numesc uneori provincia pedagogica, în Ardeal. Atribui, desigur, un sens goethean acestei Castalii. Dar cerchistii erau nu numai ardeleni, ci majoritatea lor chiar dascali. Poate singurul care n-a practicat meseria decât ridicol de episodic, la o scoala profesionala, era tocmai cel care visa mai organic la o paideia. E Negoitescu, pentru care paideia comunica organic cu paiderastia. Aproape toti cerchistii au exercitat nobila meserie si, fara îndoiala, ar fi exercitat-o cu mai mult spor daca o faceau în acel „Colegiu Euphorion” la care visau. Regretul binevoitor al celor ce azi, decenii mai târziu, îl exprima unii, de a nu-i fi putut avea profesori, mai ales profesori de filosofie, pe cerchisti, se întâlneste cu regretul cerchistilor de a nu-i fi putut avea discipoli. Ideea de Bildung, de formare nu numai intelectuala, de formare a omului întreg, cultivata în Cerc, era legata de modul clasic cerchist de a concepe obiectul literaturii ca rezidând în conditia umana ca o totalitate. Acest plan, pedagogic, ultimul dintre cele câteva pe care le-am schitat ca definitorii pentru Cercul Literar, fiind cel mai nerealizat, ramas doar la stadiul aburos inform al unei reverii utopice, este cel care în acest început de secol nou anunta mai pronuntat ruptura cu secolul trecut, prin initiativele de reforma pedagogica din numeroase tarii. Dar perspectivele sunt înca prea vagi, prea incerte, pentru a putea întrevedea ca rezultând din aceste initiative o restaurare a verbului, a valorii eminente a verbului, într-o cultura ce a cunoscut de un secol si mai cunoaste tocmai ceea ce un Georg Steiner numea o universala „retragere a cuvântului”.
Apropiindu-ma de încheierea „cuvântarii” mele despre Cercul Literar, permiteti-mi sa-mi exprim încrederea mea în restaurarea Cuvântului dupa aceasta „retragere”. O încredere care are temeiuri mai adânci în mine, dar printre acestea temeiul cerchist este unul dintre cele ce mi-au întemeiat viata. Chiar si acum, dupa numeroasele naufragii prin care am trecut, chiar si în acest început de secol care a adus alte amenintari, alte dezastre, dupa încheierea ce parea promitatoare a sângerosului secol al 20-lea, îndraznesc sa vad viitorul, viitorul Cuvântului, al culturii – daca nu în roz – dar mai luminos decât ne apare adeseori când îl privim de aproape, în amanuntele sale prea adeseori sordide. Nu sunt profet, spuneam la începutul acestei vorbiri. Daca totusi am deschis o perspectiva de viitor pozitiva celor câteva „determinante” care definesc pentru mine Cercul Literar, initiativele sale, creatia sa, este pentru ca încerc sa privesc spre unele curente de fond ce nu se zaresc înca la suprafata prezentului nostru. Încredere cerchista, constat facându-mi examenul de constiinta. Dar nu este istoria toata a Cercului Literar o istorie a esecurilor? Sa amintesc doar unul dintre acestea. Sfârsitul lui 1946, Negoitescu se pregateste sa plece la Bucuresti, „spre urbea zgomotului si a literaturitei, înarmat cu toate actele oficiale” – cum îi scrie el, lui Radu Stanca, la 21 decembrie – pentru a obtine autorizatia si subventia necesara scoaterii revistei. Aceasta „nu va da viata lui EUPHORION, copilul florilor noastre onirice”, dar înseamna o modalitate de a ajunge la scopul râvnit. Evident copilul ramâne sa pluteasca pe mai departe în eterul oniric. Era înscris în destinul goetheanului Euphorion zborul urmat de prabusire. Un an mai târziu, dupa repetate încercari de a realiza revista, apoi de a pleca la studii în Apus, urmate de tot atât de repetate esecuri, Negoitescu întelegând ca „lupta pentru euphorionism, aici si asa, e titanica, aproape imposibila, absurda”, transpune intentia de realizare concreta pe un tarâm pur spiritual, as zice întrucâtva mistic: „Chiar daca noi nu am fi, dar Euphorion este si trebuie sa fie geniul. Or, ceea ce caracterizeaza geniul cred ca e tocmai capacitatea sa de realizare, de creatie” (scris. din 15 dec. 1947). Geniul e cel ce „asimileaza aceste conditii vitrege creatiei sale si le «rastoarna» în pozitive”. Animati de un asemenea „geniu” cerchistii au cautat, cu mai mult ori mai putine sanse pentru unii sau pentru altii sa depaseasca esecul, sa zadarniceasca zadarnicia la care îi condamna istoria.
De aici munca obscura, subterana, anii de studiu, de elaborare a unor scrieri comunicate doar între noi. Cum marturiseste plin de speranta acelasi Negoitescu (fara îndoiala cel mai autentic cerchist din Cerc, animatorul lui Euphorion; acolo unde era el era si Cercul): „Va veni însa si EUPHORION. Eu numai pentru el ma pregatesc” (scris. din 1 dec. 1947). Obstinatie patetica, din care nu lipseste disperarea. Caci tot Nego marturiseste: „obstinatia mea literara e în cea mai mare parte disperare” (scris din 30 mai 1947).
Speram în pofida disperarii, reluam efortul de a face si a reface, când nu era doar simplul efort de a fi, de a exista, asa ne vad pe noi cei din Cercul Literar, acum când într-o ora târzie a vietii „contemplu tineretea mea straina ca o columna astazi în ruina” (Doinas, Remember).
NICOLAE BALOTA