Eseuri
Daniela Magiaru
DESPRE CULTURA RÂSULUI BINE DRAMUIT
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
De la sensation d'élasticité lorsqu'on marche sur des cadavres, cea mai recenta piesa a lui Matei Visniec, este un omagiu adus lui Eugène Ionesco si o recuperare morala – o comemorare a victimelor închisorilor comuniste.
Piesa este alcatuita pe sistemul parantezelor matematice, fiecare nucleu trebuie rezolvat în sine si abia apoi stabilite conexiunile. Dramaturgul abordeaza o tema care nu îi este deloc straina: limbajul codat, gândirea dubla, care forteaza individul sa se dedubleze pentru a putea supravietui. Personajul central al piesei e Poetul care îsi duce existenta boema la barul Uniunii Scriitorilor, consumându-si energia creativa în apararea împotriva sistemului. În contextul lui Big Brother te urmareste, orice miscare e supravegheata, orice rând scris poate si va fi folosit împotriva personajului pentru ca acesta nu poate întelege ca partidul nu îi este iubita, ca ceea ce defineste el ca lume absurda este, de fapt, o realitate. Poeziile lui, chiar si cele scrise pe servetele, sunt imediat examinate, rasuflarile îi sunt înregistrate. De aici si pâna la a fi pus sub interdictie nu mai e decât un pas: restrictia de a mai semna orice, oriunde; e pe lista neagra.
Aceasta sentinta nu mai lasa cale de întoarcere, astfel ca gasirea unui motiv oarecare pentru arest e doar o chestiune de timp. Motivul este, desigur, consemnat într-un raport oficial: traducerea unei piese ce se numeste Cântareata Cheala, un text ce nu „poate contribui în niciun fel la constructia omului nou, la ridicarea edificiului socialismului si comunismului în tara noastra” (spune personajul numit Secretarul comisiei ideologice pentru literatura), un „delir verbal practicat de scriitorii francezi nu îsi are rostul la noi.” Raportul cade în ridicol: „Noi nu suntem o tara de « cântarete chele». La noi asa ceva nu exista”. „În Franta acesta se numeste « teatrul absurdului ». Dar noi nu suntem o tara a absurdului. Noi nu construim o societate a absurdului. Astfel ca nu avem nevoie de absurd la noi. Noi, noi suntem într-o logica stiintifica. Pentru noi, absurdul e inacceptabil. Filosofia « marxist-leninista » nu e compatibila cu « cântaretele chele absurde »”.
çntr-o lume în care orice respiratie este blocata, supravietuirea nu poate fi decât o subtilitate. De aceea, poetul Sergiu Penegaru îsi gaseste un spatiu mental liber pe care îl umple cu figuri ale marii literaturi. Primul care populeaza aceasta lume alternativa este Eugène Ionesco. Întâlnirile culturale au o intimitate desavârsita, de pilda un episod frumos pe care l-am putea numi cu Ionesco la plimbare în curtea închisorii. Mintea poetului se umple de replici din piesele ionesciene, existenta lui e posibila doar într-o mare familie culturala. Rigoarea pasilor numarati si închistarea trupului se razbuna în frumusetea libertatii intelectuale: „ce forma sublima de extaz!” – o rafinata înselare a sistemului, care poate verifica actiuni si trupuri, dar esueaza în a tine sub control mintea. Rezistenta prin cultura este singura care îi poate salva.
Nu lipsesc din textul piesei lectii de propaganda cu discursuri sinistre despre recolta de poezii care s-a triplat, încurajarile stupide ale partidului catre camarazii poeti, reprosurile ca scriitorii beau prea mult (iar partidul nu are nevoie de poezii patriotice scrise sub influenta alcoolului sau care contin greseli de ortografie – semn al carentei ideologice) si remarca faptului ca romanul treneaza, în ciuda eforturilor partidului hiperprotector si sufocant.
Rezulta din textul piesei ca marea literatura poate fi tradusa si studiata exclusiv ca monstruozitate: antipiesele lui Ionesco si Beckett, subromanele lui Kafka si Gide si subpoeziile lui Tristan Tzara si André Breton – o imagine frumoasa, dar înfricosatoare, de bistro suprarealist unde troneaza borcane cu lichid septic în care plutesc portretele scriitorilor interzisi.
Piesa e bine îmbracata în umor, care a fost, o stim prea-bine, arma cea mai eficienta împotriva sistemului. Astfel, poetul Sergiu Penegaru o întreaba pe Miti, chelnerita de la restaurantul Uniunii Scriitorilor, de ce ar trebui sa scrie si el poezii patriotice: „Daca tu ai fi partidul, tu ai avea timp sa citesti toate aceste poeme patriotice?” Raspunsul ei nu vine, dar, cred ca nu, partidul era oricum prea ocupat cu darâmarea ultimelor urme de umanitate. Cu toate acestea merita facuta o încercare. Titlul poeziei: Poem patriotic scris de modestul poet Sergiu Penegaru / la ora doua dimineata / la restaurantul Uniunii Scriitorilor / când nimic nu îl mai împiedica sa spuna adevarul. Voi reda întreaga poezie, caci începe sub forma de joc, dar se transforma în spasm de durere si sfârseste în lezare a autoritatii. Oamenii sunt cadavre pe care calca cu lejeritate si desfatare monstrul numit partid: „Partidule, îmi face placere sa te am în gura / ca pe-o gura de votca buna / îmi place sa te simt în sala de asteptare a cuvintelor mele, asa ca, iata, ma pun în genunchi în fata ta / si îti sarut buricul / si îti sarut mâinile / si îti sarut genunchii / si îti sarut gleznele / si îti sarut talpa picioarelor / în ciuda faptului ca picioarele tale miros urât, draga partidule, / caci mergi mult si n-ai întotdeauna timp sa îti speli / sosetele, sa îti cureti cizmele / dar mie, mie îmi place când mergi pe buzele mele / si când calci pur si simplu pe mine / si pe alte milioane de cadavre / oh, ce agreabila trebuie sa fie / senzatia de elasticitate când pasesti pe cadavre / da, dragul meu partid, sunt covorul tau de cuvinte / si pentru a-ti arata cât de mult te ador si te doresc, draga partid / te pup si-n cur.” (trad. m., D.M.)
Valentele râsului
Ce înseamna sa râzi? De ce ai face-o în comunism? Care sunt resorturile si, mai ales, consecintele râsului? Ceea ce este impresionant e ca râsul separa de fapt doua situatii extreme: (de pilda la bancurile cu Radio Erevan) de ce nu râzi? – Ca sa ramân în viata. Autocenzurarea, reprimarea impulsului natural de a râde este vitala – o lume absurda? Da, dar cât se poate de reala, la fel ca aceea din piesa lui Matei Visniec.
La polul opus se afla râsul eliberator: în închisoare, râsul este singurul mod de a ramâne în viata. Râsul înlatura oprimarea, reda umanitatea pe care sistemul le-o ia indivizilor cu de-a sila. „Trebuia sa râzi pentru a nu deveni nebun” (spune Nicolae Balota, devenit personaj al acestei piese). Pastrarea limpezimii gândirii devine o chestiune de disciplina. Orice te poate ajuta. De pilda detinutii Rosetti, Noica, Steinhardt si Sergiu Penegaru fac lectii de germana, greaca, filosofie, exercitii de etimologie. Marile spirite se întâlnesc si în suferinta si în mentinerea demnitatii.
Râsul e, cu siguranta, cel mai mare inamic al totalitarismului, singurul care îl poate fisura, de aceea e tinut în maxima siguranta, sub vesnica observatie, socotit, dramuit, asezat într-o statistica viciata: detinutii râd toti patru cu începere de la ora unsprezece seara si pâna catre doua dimineata, provocând un vacarm de nedescris, izbucnesc în râs în acelasi timp, o data la doua minute, de 115 ori pentru ca interpreteaza Cântareata cheala. Fireste, orice explicatie referitoare la piesa jucata e considerata bataie de joc la adresa regimului.
Privarea de toate libertatile fizice e esentiala. Te întrebi, cititor, cum se mai poate mutila libertatea umana. Metodele sunt infinite – ne-o arata piesa, dar diversificarile sunt oricând binevenite, asa ca se pot numara chiar izbucnirile de râs sau pasii de la plimbarea din curtea închisorii – nimic nu e prea mult.
Mentinerea sanatatii mentale, distrugerea demonilor de catre poetul Sergiu Penegaru se face prin scris, chiar daca acesta e efemer, caci e facut aproape cu grafomanie: pe servetele, în toalete, cu creta alba, pe peretii închisorii. Scrisul e curativ, înregistrarea trebuie facuta cu orice pret.
Paranteza în paranteza – constructie si prefigurari
Pentru amatorii de constructii textuale, sa nu uitam ca citim un text timbrat Matei Visniec, asa ca linearitatea este total exclusa, aluziile si jocurile sunt de la sine întelese. Penegaru primeste vizitele imaginate ale scriitorilor francezi, iar intrarile acestora sunt anuntate de batai de gong, astfel ca se reface Cântareata cheala, iar odata cu aparitia personajelor invizibile, suntem transferati brusc în Scaunele; e pastrata chiar si accelerarea jocului în momentul în care sunt aduse scaune pentru „marea literatura franceza”. E ca si cum ne-am îmbarca într-o capsula a textelor ionesciene. Atunci când Securitatea vine la usa, agentii sunt, fireste, rinoceri, iar asteptarea lor îmi lasa impresia de ora cinci a sosit, omul negru... a venit.
Daca marii scriitori francezi sunt invizibili, secretarul comisiei ideologice din închisoare e cât se poate de vizibil si omniprezent. Fiecare încercare de explicare a piesei Cântareata cheala necesita rejucarea ei, un nou pretext de reluare a interogatoriului, de tocare a intelectului.
Scenele „suplimentare” gândite de autor vin sa completeze o eventuala viziune regizorala: una dintre ele e sinistra si înfatisaza cuplul Ceausescu la masa cu generalul de Gaulle – Elena Ceausescu e panicata la auzul unor nume de intelectuali, caci nu stie cum sa reactioneze; o alta înfatisaza un doctorand în opera lui Ionesco, care retraieste pe propria piele Lectia, în fata comisiei de doctorat.
Cinism românesc
Un raport de auto-critica din închisoare inventariaza „minunea” de a fi român încarcerat si de a avea sansa teribila de a petrece cea de-a 583-a zi româneasca (din cei sapte ani pentru activitati anti-românesti) într-o celula româneasca dintr-o închisoare româneasca. Unul dintre colegii de celula e mort de o moarte româneasca, dar a fost înlocuit de un alt detinut român. Au mâncat o supa româneasca execrabila si o varza româneasca fara nici un gust. Au calculat numarul total al zilelor pe care îl au de petrecut în prizonierat românesc (ce-i drept!), un frig românesc crunt în celula româneasca, iar din când în când un gardian român deschide vizeta usii românesti si le ordona în româna sa nu mai vorbeasca între ei. De aceea când tac, tac în româna. În fond, cum spune un alt personaj al piesei, „a visa când nu existi e tipic românesc si contra legilor române”.
Personaje fetis
Cântareata cheala îi serveste Poetului Sergiu Penegaru drept muza si calauza, o Beatrice dintr-o epoca rinocerizata, la fel cum Doamna care face firmituri era însotitoarea lui Cioran în Mansarda la Paris cu vedere spre moarte. Are loc o minunata plimbare într-un Bucuresti al culturii, al rafinamentul culinar, vestimentar si al referintelor istorice. Sergiu Penegaru se plimba la brat cu Cântareata cheala – personaj de o extraordinara blândete – printr-o epoca apusa.
Mai mult decât o coincidenta, caci e cultivata, e preferinta pentru personajele „recuperate”, personajele împrumutate din alte scrieri, fara istorie, pentru ca ele sunt la origine personaje absente (Godot, Bobik, Cântareata cheala). Cântareata cheala poate lua orice înfatisare, dar e sugerata de catre autor „Girafa” lui Dali.
Din aceeasi serie a personajelor purtate dintr-o piesa în alta: „calaii blânzi”, aici, judecatorul care stabileste o relatie de camaraderie cu cel judecat (de fapt, kafkian, cu cel niciodata judecat). Personajul e bine informat: se stie ca Penegaru a spus 387 de glume politice la restaurantul Uniunii Scriitorilor – abominabila exactitate, si toate bancurile sunt transcrise. Dar Judecatorul e dispus sa negocieze timpul pe care îl va petrece Poetul în închisoare, în asa fel încât sa nu fie batator la ochi: „Trei ani merge?” (Judecatorul) „Sa punem patru sa nu va banuiasca”. Comandantul îi ofera tigari poetului (Penegaru). Discursul despre normalitate este josnic, caci a auzi de la un pion al sistemului replici manipulatoare de tipul „Suntem mai întâi de toate oameni” (spune Comandantul închisorii) suna spart în urechi.
Normalitatea elastica
Normalitatea este un termen extrem de elastic: „Credeti ca e normal sa fiu închis fara a fi judecat?”, întreaba Poetul; „Credeti ca e normal sa urinati pe statuia lui Stalin?”, raspunde judecatorul. Normal sau nu, va fi un pretext excelent pentru a face închisoare. Întelegem ca si normalitatea este la norma, asa ca orice norma trebuie îndeplinita.
Tot ca normalitate abuziva ar putea fi descifrata si cautarea insistenta a numelor de cod de catre agentii specializati ai sistemului. Orice nu e înteles este, cu siguranta, un atac la adresa sistemului. De aceea atacul trebuie prevenit, investigat si stârpit cu toata seriozitatea.
Închipuiti-va Cântareata cheala ca fiind numele unei operatiuni de trimitere a sase parasutisti în Carpati sau replici ale piesei descifrate aberant drept mesaje codate. „Uite ca s-a facut ora noua”, „Copiii au baut apa englezeasca”, „Uleiul de la bacanul din colt e de calitate mult mai buna decât uleiul de la bacanul de vizavi”, „Mary a fiert bine cartofii”, „Iaurtul e ideal pentru stomac, rinichi, apendicita si apoteoza”, „În Anglia numai marina e cinstita” (am folosit trad. lui Vlad Zografi si Vlad Russo, Ed. Humanitas, 2002) – sunt „redutabile prin simplitatea lor”, spune unul dintre expertii bramburiti ai regimului; ele seamana cu mesajele codate transmise la Radio Londra. În fond, paranoia poate atinge cote alarmante: Ionesco trebuie sa fie si el un nume de cod pentru cel care coordoneaza operatiunea de parasutism (caci prea sunt multi Ionescu în România!).
Pe fondul deschiderii culturale, scrierile lui Ionesco sunt acceptate, iar peste timp (înlaturând ramele uneia dintre povesti) dramatugul este invitat la o reprezentatie în cinstea lui. Acesta apare într-o imagine supraraelista à la Magritte – o tigara care se fumeaza singura. Îi simti prezenta, dar ramâne invizibil si, ironia sortii, primeste drept cadou dosarul sau de la Securitate – în jur de sapte sute de pagini.
Realitati
Pentru a demonstra veridicitatea întâmplarilor, Matei Visniec face apel la figuri esentiale ale culturii române: Eugène Ionesco, Constantin Noica, Al. Rosetti, Nicolae Steinhardt, Nicolae Balota. Ultimul, asa cum aflam si din text si din nota de final a autorului, a povestit episodul cu Cântareata cheala, ca fapt întâmplat în timpul încarcerarii sale între 1956 si 1960.
Într-un interviu, Nicolae Balota spunea, referitor la aceasta întâmplare: „Ne aparam de absurditatea ambianta prin reducerea ironica sau umoristica la absurd. Absurdul era denuntare a absurditatii regimului si totodata aparare contra sa prin comicul, grotescul absurd.” (Interviu cu Nicolae Balota, realizat de Ruxandra Cesereanu, în Steaua, nr. 7-8/2007, preluat de pe http://nicolaebalota.blogspot.com/)
Despre senzatia de elasticitate când pasim pe cadavre rememoreaza episoade despre lupta câstigata cu sistemul comunist si readuce în discutie rezistenta în si prin cultura. E o piesa cu mult umor de toate culorile si cu mult adevar istoric.
Piesa este alcatuita pe sistemul parantezelor matematice, fiecare nucleu trebuie rezolvat în sine si abia apoi stabilite conexiunile. Dramaturgul abordeaza o tema care nu îi este deloc straina: limbajul codat, gândirea dubla, care forteaza individul sa se dedubleze pentru a putea supravietui. Personajul central al piesei e Poetul care îsi duce existenta boema la barul Uniunii Scriitorilor, consumându-si energia creativa în apararea împotriva sistemului. În contextul lui Big Brother te urmareste, orice miscare e supravegheata, orice rând scris poate si va fi folosit împotriva personajului pentru ca acesta nu poate întelege ca partidul nu îi este iubita, ca ceea ce defineste el ca lume absurda este, de fapt, o realitate. Poeziile lui, chiar si cele scrise pe servetele, sunt imediat examinate, rasuflarile îi sunt înregistrate. De aici si pâna la a fi pus sub interdictie nu mai e decât un pas: restrictia de a mai semna orice, oriunde; e pe lista neagra.
Aceasta sentinta nu mai lasa cale de întoarcere, astfel ca gasirea unui motiv oarecare pentru arest e doar o chestiune de timp. Motivul este, desigur, consemnat într-un raport oficial: traducerea unei piese ce se numeste Cântareata Cheala, un text ce nu „poate contribui în niciun fel la constructia omului nou, la ridicarea edificiului socialismului si comunismului în tara noastra” (spune personajul numit Secretarul comisiei ideologice pentru literatura), un „delir verbal practicat de scriitorii francezi nu îsi are rostul la noi.” Raportul cade în ridicol: „Noi nu suntem o tara de « cântarete chele». La noi asa ceva nu exista”. „În Franta acesta se numeste « teatrul absurdului ». Dar noi nu suntem o tara a absurdului. Noi nu construim o societate a absurdului. Astfel ca nu avem nevoie de absurd la noi. Noi, noi suntem într-o logica stiintifica. Pentru noi, absurdul e inacceptabil. Filosofia « marxist-leninista » nu e compatibila cu « cântaretele chele absurde »”.
çntr-o lume în care orice respiratie este blocata, supravietuirea nu poate fi decât o subtilitate. De aceea, poetul Sergiu Penegaru îsi gaseste un spatiu mental liber pe care îl umple cu figuri ale marii literaturi. Primul care populeaza aceasta lume alternativa este Eugène Ionesco. Întâlnirile culturale au o intimitate desavârsita, de pilda un episod frumos pe care l-am putea numi cu Ionesco la plimbare în curtea închisorii. Mintea poetului se umple de replici din piesele ionesciene, existenta lui e posibila doar într-o mare familie culturala. Rigoarea pasilor numarati si închistarea trupului se razbuna în frumusetea libertatii intelectuale: „ce forma sublima de extaz!” – o rafinata înselare a sistemului, care poate verifica actiuni si trupuri, dar esueaza în a tine sub control mintea. Rezistenta prin cultura este singura care îi poate salva.
Nu lipsesc din textul piesei lectii de propaganda cu discursuri sinistre despre recolta de poezii care s-a triplat, încurajarile stupide ale partidului catre camarazii poeti, reprosurile ca scriitorii beau prea mult (iar partidul nu are nevoie de poezii patriotice scrise sub influenta alcoolului sau care contin greseli de ortografie – semn al carentei ideologice) si remarca faptului ca romanul treneaza, în ciuda eforturilor partidului hiperprotector si sufocant.
Rezulta din textul piesei ca marea literatura poate fi tradusa si studiata exclusiv ca monstruozitate: antipiesele lui Ionesco si Beckett, subromanele lui Kafka si Gide si subpoeziile lui Tristan Tzara si André Breton – o imagine frumoasa, dar înfricosatoare, de bistro suprarealist unde troneaza borcane cu lichid septic în care plutesc portretele scriitorilor interzisi.
Piesa e bine îmbracata în umor, care a fost, o stim prea-bine, arma cea mai eficienta împotriva sistemului. Astfel, poetul Sergiu Penegaru o întreaba pe Miti, chelnerita de la restaurantul Uniunii Scriitorilor, de ce ar trebui sa scrie si el poezii patriotice: „Daca tu ai fi partidul, tu ai avea timp sa citesti toate aceste poeme patriotice?” Raspunsul ei nu vine, dar, cred ca nu, partidul era oricum prea ocupat cu darâmarea ultimelor urme de umanitate. Cu toate acestea merita facuta o încercare. Titlul poeziei: Poem patriotic scris de modestul poet Sergiu Penegaru / la ora doua dimineata / la restaurantul Uniunii Scriitorilor / când nimic nu îl mai împiedica sa spuna adevarul. Voi reda întreaga poezie, caci începe sub forma de joc, dar se transforma în spasm de durere si sfârseste în lezare a autoritatii. Oamenii sunt cadavre pe care calca cu lejeritate si desfatare monstrul numit partid: „Partidule, îmi face placere sa te am în gura / ca pe-o gura de votca buna / îmi place sa te simt în sala de asteptare a cuvintelor mele, asa ca, iata, ma pun în genunchi în fata ta / si îti sarut buricul / si îti sarut mâinile / si îti sarut genunchii / si îti sarut gleznele / si îti sarut talpa picioarelor / în ciuda faptului ca picioarele tale miros urât, draga partidule, / caci mergi mult si n-ai întotdeauna timp sa îti speli / sosetele, sa îti cureti cizmele / dar mie, mie îmi place când mergi pe buzele mele / si când calci pur si simplu pe mine / si pe alte milioane de cadavre / oh, ce agreabila trebuie sa fie / senzatia de elasticitate când pasesti pe cadavre / da, dragul meu partid, sunt covorul tau de cuvinte / si pentru a-ti arata cât de mult te ador si te doresc, draga partid / te pup si-n cur.” (trad. m., D.M.)
Valentele râsului
Ce înseamna sa râzi? De ce ai face-o în comunism? Care sunt resorturile si, mai ales, consecintele râsului? Ceea ce este impresionant e ca râsul separa de fapt doua situatii extreme: (de pilda la bancurile cu Radio Erevan) de ce nu râzi? – Ca sa ramân în viata. Autocenzurarea, reprimarea impulsului natural de a râde este vitala – o lume absurda? Da, dar cât se poate de reala, la fel ca aceea din piesa lui Matei Visniec.
La polul opus se afla râsul eliberator: în închisoare, râsul este singurul mod de a ramâne în viata. Râsul înlatura oprimarea, reda umanitatea pe care sistemul le-o ia indivizilor cu de-a sila. „Trebuia sa râzi pentru a nu deveni nebun” (spune Nicolae Balota, devenit personaj al acestei piese). Pastrarea limpezimii gândirii devine o chestiune de disciplina. Orice te poate ajuta. De pilda detinutii Rosetti, Noica, Steinhardt si Sergiu Penegaru fac lectii de germana, greaca, filosofie, exercitii de etimologie. Marile spirite se întâlnesc si în suferinta si în mentinerea demnitatii.
Râsul e, cu siguranta, cel mai mare inamic al totalitarismului, singurul care îl poate fisura, de aceea e tinut în maxima siguranta, sub vesnica observatie, socotit, dramuit, asezat într-o statistica viciata: detinutii râd toti patru cu începere de la ora unsprezece seara si pâna catre doua dimineata, provocând un vacarm de nedescris, izbucnesc în râs în acelasi timp, o data la doua minute, de 115 ori pentru ca interpreteaza Cântareata cheala. Fireste, orice explicatie referitoare la piesa jucata e considerata bataie de joc la adresa regimului.
Privarea de toate libertatile fizice e esentiala. Te întrebi, cititor, cum se mai poate mutila libertatea umana. Metodele sunt infinite – ne-o arata piesa, dar diversificarile sunt oricând binevenite, asa ca se pot numara chiar izbucnirile de râs sau pasii de la plimbarea din curtea închisorii – nimic nu e prea mult.
Mentinerea sanatatii mentale, distrugerea demonilor de catre poetul Sergiu Penegaru se face prin scris, chiar daca acesta e efemer, caci e facut aproape cu grafomanie: pe servetele, în toalete, cu creta alba, pe peretii închisorii. Scrisul e curativ, înregistrarea trebuie facuta cu orice pret.
Paranteza în paranteza – constructie si prefigurari
Pentru amatorii de constructii textuale, sa nu uitam ca citim un text timbrat Matei Visniec, asa ca linearitatea este total exclusa, aluziile si jocurile sunt de la sine întelese. Penegaru primeste vizitele imaginate ale scriitorilor francezi, iar intrarile acestora sunt anuntate de batai de gong, astfel ca se reface Cântareata cheala, iar odata cu aparitia personajelor invizibile, suntem transferati brusc în Scaunele; e pastrata chiar si accelerarea jocului în momentul în care sunt aduse scaune pentru „marea literatura franceza”. E ca si cum ne-am îmbarca într-o capsula a textelor ionesciene. Atunci când Securitatea vine la usa, agentii sunt, fireste, rinoceri, iar asteptarea lor îmi lasa impresia de ora cinci a sosit, omul negru... a venit.
Daca marii scriitori francezi sunt invizibili, secretarul comisiei ideologice din închisoare e cât se poate de vizibil si omniprezent. Fiecare încercare de explicare a piesei Cântareata cheala necesita rejucarea ei, un nou pretext de reluare a interogatoriului, de tocare a intelectului.
Scenele „suplimentare” gândite de autor vin sa completeze o eventuala viziune regizorala: una dintre ele e sinistra si înfatisaza cuplul Ceausescu la masa cu generalul de Gaulle – Elena Ceausescu e panicata la auzul unor nume de intelectuali, caci nu stie cum sa reactioneze; o alta înfatisaza un doctorand în opera lui Ionesco, care retraieste pe propria piele Lectia, în fata comisiei de doctorat.
Cinism românesc
Un raport de auto-critica din închisoare inventariaza „minunea” de a fi român încarcerat si de a avea sansa teribila de a petrece cea de-a 583-a zi româneasca (din cei sapte ani pentru activitati anti-românesti) într-o celula româneasca dintr-o închisoare româneasca. Unul dintre colegii de celula e mort de o moarte româneasca, dar a fost înlocuit de un alt detinut român. Au mâncat o supa româneasca execrabila si o varza româneasca fara nici un gust. Au calculat numarul total al zilelor pe care îl au de petrecut în prizonierat românesc (ce-i drept!), un frig românesc crunt în celula româneasca, iar din când în când un gardian român deschide vizeta usii românesti si le ordona în româna sa nu mai vorbeasca între ei. De aceea când tac, tac în româna. În fond, cum spune un alt personaj al piesei, „a visa când nu existi e tipic românesc si contra legilor române”.
Personaje fetis
Cântareata cheala îi serveste Poetului Sergiu Penegaru drept muza si calauza, o Beatrice dintr-o epoca rinocerizata, la fel cum Doamna care face firmituri era însotitoarea lui Cioran în Mansarda la Paris cu vedere spre moarte. Are loc o minunata plimbare într-un Bucuresti al culturii, al rafinamentul culinar, vestimentar si al referintelor istorice. Sergiu Penegaru se plimba la brat cu Cântareata cheala – personaj de o extraordinara blândete – printr-o epoca apusa.
Mai mult decât o coincidenta, caci e cultivata, e preferinta pentru personajele „recuperate”, personajele împrumutate din alte scrieri, fara istorie, pentru ca ele sunt la origine personaje absente (Godot, Bobik, Cântareata cheala). Cântareata cheala poate lua orice înfatisare, dar e sugerata de catre autor „Girafa” lui Dali.
Din aceeasi serie a personajelor purtate dintr-o piesa în alta: „calaii blânzi”, aici, judecatorul care stabileste o relatie de camaraderie cu cel judecat (de fapt, kafkian, cu cel niciodata judecat). Personajul e bine informat: se stie ca Penegaru a spus 387 de glume politice la restaurantul Uniunii Scriitorilor – abominabila exactitate, si toate bancurile sunt transcrise. Dar Judecatorul e dispus sa negocieze timpul pe care îl va petrece Poetul în închisoare, în asa fel încât sa nu fie batator la ochi: „Trei ani merge?” (Judecatorul) „Sa punem patru sa nu va banuiasca”. Comandantul îi ofera tigari poetului (Penegaru). Discursul despre normalitate este josnic, caci a auzi de la un pion al sistemului replici manipulatoare de tipul „Suntem mai întâi de toate oameni” (spune Comandantul închisorii) suna spart în urechi.
Normalitatea elastica
Normalitatea este un termen extrem de elastic: „Credeti ca e normal sa fiu închis fara a fi judecat?”, întreaba Poetul; „Credeti ca e normal sa urinati pe statuia lui Stalin?”, raspunde judecatorul. Normal sau nu, va fi un pretext excelent pentru a face închisoare. Întelegem ca si normalitatea este la norma, asa ca orice norma trebuie îndeplinita.
Tot ca normalitate abuziva ar putea fi descifrata si cautarea insistenta a numelor de cod de catre agentii specializati ai sistemului. Orice nu e înteles este, cu siguranta, un atac la adresa sistemului. De aceea atacul trebuie prevenit, investigat si stârpit cu toata seriozitatea.
Închipuiti-va Cântareata cheala ca fiind numele unei operatiuni de trimitere a sase parasutisti în Carpati sau replici ale piesei descifrate aberant drept mesaje codate. „Uite ca s-a facut ora noua”, „Copiii au baut apa englezeasca”, „Uleiul de la bacanul din colt e de calitate mult mai buna decât uleiul de la bacanul de vizavi”, „Mary a fiert bine cartofii”, „Iaurtul e ideal pentru stomac, rinichi, apendicita si apoteoza”, „În Anglia numai marina e cinstita” (am folosit trad. lui Vlad Zografi si Vlad Russo, Ed. Humanitas, 2002) – sunt „redutabile prin simplitatea lor”, spune unul dintre expertii bramburiti ai regimului; ele seamana cu mesajele codate transmise la Radio Londra. În fond, paranoia poate atinge cote alarmante: Ionesco trebuie sa fie si el un nume de cod pentru cel care coordoneaza operatiunea de parasutism (caci prea sunt multi Ionescu în România!).
Pe fondul deschiderii culturale, scrierile lui Ionesco sunt acceptate, iar peste timp (înlaturând ramele uneia dintre povesti) dramatugul este invitat la o reprezentatie în cinstea lui. Acesta apare într-o imagine supraraelista à la Magritte – o tigara care se fumeaza singura. Îi simti prezenta, dar ramâne invizibil si, ironia sortii, primeste drept cadou dosarul sau de la Securitate – în jur de sapte sute de pagini.
Realitati
Pentru a demonstra veridicitatea întâmplarilor, Matei Visniec face apel la figuri esentiale ale culturii române: Eugène Ionesco, Constantin Noica, Al. Rosetti, Nicolae Steinhardt, Nicolae Balota. Ultimul, asa cum aflam si din text si din nota de final a autorului, a povestit episodul cu Cântareata cheala, ca fapt întâmplat în timpul încarcerarii sale între 1956 si 1960.
Într-un interviu, Nicolae Balota spunea, referitor la aceasta întâmplare: „Ne aparam de absurditatea ambianta prin reducerea ironica sau umoristica la absurd. Absurdul era denuntare a absurditatii regimului si totodata aparare contra sa prin comicul, grotescul absurd.” (Interviu cu Nicolae Balota, realizat de Ruxandra Cesereanu, în Steaua, nr. 7-8/2007, preluat de pe http://nicolaebalota.blogspot.com/)
Despre senzatia de elasticitate când pasim pe cadavre rememoreaza episoade despre lupta câstigata cu sistemul comunist si readuce în discutie rezistenta în si prin cultura. E o piesa cu mult umor de toate culorile si cu mult adevar istoric.