Cronica literară
Vitalie Ciobanu
CINE SUNTEM NOI SI CE PUTEM DEVENI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Una din constantele nefericite ale politicii Bucurestiului, dupa 1989, a fost lipsa unei expertize temeinice, aduse la zi, pe teme ale Estului în general si ale Basarabiei – actuala Republica Moldova – în particular. Multi ani asupra acestei zone s-a proiectat o viziune romantica, idealista, alimentata de traditia interbelica. Ratarea Unirii, la începutul anilor ‘90 – un proiect pentru care nu s-a lucrat în mod special si consecvent nici de o parte a Prutului, lucrurile ramânând, asa cum ne place noua cel mai tare, în posibil, în spatiul inefabil si indistinct al nicasianului întru, acolo unde virtualul, iluzia accesibilului te scuteste sa mai cobori pe terenul vulgar al realitatii –, a plasat în desuetudine subiectul „Basarabia”. Desi, oricât s-ar fi concentrat pe integrarea europeana si euroatlantica, oricât de dezamagite s-ar fi aratat elitele românesti de evolutiile nefaste din proximitatea estica a tarii, Basarabia nu pleaca nicaieri, ramâne tot acolo cu problemele ei identitare nerezolvate, cu rusii si cu Transnistria ei în coasta, furnizându-ne un perpetuu motiv de neliniste si insecuritate. Ignorat în general de oamenii de valoare, tinutul a fost luat în primire – previzibil – de unii „trubaduri” ai lui Ceausescu, dornici sa-si vâneze aici o noua legitimitate, de care îi deposedase revolutia din decembrie, si de o seama de „heralzi” sumbri, de sorginte legionaroida, care s-au grabit sa-si reverse resentimentele antioccidentale si pledoaria pentru un ortodoxism neguros, „organicist”, în receptacolul credul si neprevenit al Moldovei de peste Prut. A trebuit sa mai treaca un timp, ca însasi deplasarea liniei de demarcatie înspre mai est a Vestului si fixarea ei pe Prut sa readuca România în fata nevoii de a-si formula o viziune mai ampla asupra „împaratiei” angoasante de la Rasarit, reamintindu-si propriul loc pe harta. Discursurile patriotarde au amutit, ele mai rasuna marginal, pe la o festivitate literara, dar pe fond, statistic si oximoronic vorbind, tacerea este grea si asurzitoare. În acest conditii, putinele voci care se manifesta, vorbind despre cauza româneasca în Basarabia, au o rezonanta neobisnuita. Ma întreb însa cât de luate în seama sunt de catre factorii de decizie de la Bucuresti? I-am pus o data aceasta întrebare istoricului Armand Gosu, a carui competenta în materia la care ne referim nu mai trebuie demonstrata, si raspunsul sau a sunat mai degraba descurajant. E greu sa descâlcesti intentiile autoritatilor române, dincolo de frazeologia care a reaprins sperantele în Basarabia, dupa schimbarea de putere de la Bucuresti din 2004. În aceeasi ordine de idei, ar trebui sa amintesc si interesul publicistic al Alinei Mungiu-Pippidi, dar si un studiu al Societatii Academice din România, pe care o pastoreste aceasta, intitulat: Cum sa ajutam Moldova sa se ajute singura?, în care se propunea „modelul cipriot” ca solutie realista pentru iesirea din clinciul transnistrean – sursa majora de intoxicare a agendei publice de la Chisinau, chemata sa submineze avansarea Moldovei spre NATO si Uniunea Europeana. Idei utile si analize pertinente s-ar mai gasi, doar sa existe vointa în cercurile politice românesti de a se iesi din stagnarea actuala în relatia cu Chisinaul – si vointa este din ce în ce mai precara, azi, când recesiunea economica tinde sa disloce orice alta preocupare din atentia autoritatilor române.
În plina contractie de imaginatie si resurse, un volum de studii si articole politice, lansat concomitent, la Bucuresti si la Chisinau, în luna februarie curent, vine sa „reîncarce” arsenalul tot mai vlaguit al diplomatiei române pe directia Est, furnizând totodata si un set de consultatii pretioase unei viitoare guvernari democratice (când o fi sa se instaleze!) de la Chisinau, cu singura conditie: sa aiba dorinta sa le urmeze. Cartea poarta titlul Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, a aparut la Editura Cartier, iar autorul, Dan Dungaciu, face parte din aceeasi lista, mult prea scurta, a expertilor cu greutate în tematica rasariteana si moldoveneasca pe care poate miza România. Este un nume cunoscut (si aici citez din CV-ul atasat cartii): conferentiar la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala a Universitatii din Bucuresti si cercetator principal la Institutul de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Române. A lucrat si a avut stagii la mai multe institutii occidentale. Este autor a zeci de studii de specialitate si a câteva lucrari de profil, printre cele mai recente fiind: Natiunea si provocarile (post)modernitatii (2004), Moldova ante portas (2005), România si românii din jurul ei (2006), Portrete si controverse (2007). Se poate spune ca Dan Dungaciu se pronunta asupra realitatilor basarabene dintr-o dubla ipostaza: ca observator extern, dar si ca insider, întrucât cunoaste foarte bine mediile politice de la Chisinau, unde chiar si-a dezvoltat, într-o perioada, anumite prietenii si parti-pris-uri, fiind un apropiat al PPCD-ul lui Iurie Rosca, de care s-a îndepartat însa, prudent, ca urmare a fidelitatii acestuia fata de regimul Voronin. Cartea pe care ne-o propune reprezinta o cronica „la firul ierbii” a convulsiilor politice din Basarabia si o replica inteligenta, serios documentata, data malversatiunilor induse de o prea lunga guvernare comunista în epoca post-sovietica, dar si unor interpretari occidentale, „multiculturaliste”, de care se prevaleaza actualii continuatori ai teoriilor staliniste cu privire la existenta „limbii moldovenesti” si a „poporului moldovenesc”.
„A sti cine esti înseamna a sti de unde vii si încotro vrei sa te îndrepti” – spune autorul. Este piatra unghiulara a demersului sau si, trebuie sa subliniez la rându-mi, punctul de pornire al oricarei investigatii oneste legate de fosta provincie transpruteana a României, declarat azi stat independent („declarat” doar, pentru ca, în realitate, cum bine stim, a ramas o neo-colonie a Rusiei). Dilema identitara a Moldovei este apreciata cu îndreptatire de analist drept sursa principala a nenorocirilor si ratacirilor sale din ultimii 20 de ani. În Basarabia lipseste spatiul public, în care sa se poarte o dezbatere libera asupra problematicii identitare, inclusiv despre mostenirea interbelica, din care îsi trage seva miscarea unionista. Cenzura instalata de comunisti în audiovizualul de stat cu acoperire nationala a condus nu numai la înghetarea oricaror discutii edificatoare, care ar fi permis în cele din urma depasirea constructelor ideologice staliniste si a prejudecatilor induse de cei 50 de ani de lobotomizare sistematica, înversunata, a populatiei basarabene si a minoritatilor de catre regimul sovietic de ocupatie, ci ofera posibilitatea actualei guvernari de la Chisinau sa stranguleze toate celelalte drepturi cetatenesti sub privirile suspect de îngaduitoare ale Europei. Sentimentul impunitatii si convingerea ca Bruxelles-ul nu-si va complica relatiile cu Rusia de dragul nu stiu caror „valori democratice” în Republica Moldova îi face pe comunisti sa conceapa integrarea europeana ca pe un proiect strain de contributia României, chiar mai mult: îndreptat împotriva ei, noteaza Dan Dungaciu. Este mobilizat un întreg arsenal propagandistic, sunt formulate acuzatii absurde si virulente la adresa „pretentiilor imperialiste” ale Bucurestiului, sunt trimise, sistematic, „pâre” la Bruxelles si Strasbourg, si toata aceasta campanie zgomotoasa fiind purtata spre a dobândi o legitimitate pe care, din oricâte organizatii internationale ar mai face parte Republica Moldova, Voronin si ai lui o resimt ca profund deficitara.
Obsesia regimului de la Chisinau este tratatul politic de baza cu România si tratatul privind delimitarea frontierei între cele doua state. Dan Dungaciu prezinta odiseea acestor documente, pentru oricine doreste sa înteleaga si sa reconstituie „complexul de bastard” al guvernantilor moldoveni. Povestea începe prin 1992, când Bucurestiul a propus Chisinaului o versiune intitulata „Tratat de fraternitate si integrare”, menit sa consacre caracterul privilegiat al relatiilor dintre cele doua state românesti si sa traseze o perspectiva comuna, europeana, însa autoritatile moldovene ale vremii, „virusate” deja de nemasurata lor „pohta” de suveranitate, au pasat-o înapoi, amputându-i capitolele prea apasat „fratesti”. Ulterior, textul documentului a suportat mai multe modificari, în functie de conjuncturile politice din Basarabia, pentru ca, în aprilie 2000, sa fie parafat la Chisinau de catre Ministrul de Externe român, Petre Roman, si de omologul sau moldovean, dar fara a mai fi semnat de cei doi presedinti – Constantinescu si Lucinschi –, si fara a mai ajunge spre ratificare pe masa celor doua parlamente. Intrarea Moldovei în „epoca de aur” a lui Voronin a transformat discutia în jurul tratatului politic de baza într-un ordinar obiect de santaj la adresa României, pe care aceasta are datoria sa-l evite, pentru ca nu se mai afla sub nici o presiune internationala din acest punct de vedere, similara celei din 1997, când a încheiat pe sponci tratatul cu Ucraina, atinsa de perplexitatea unei rapide aderari la NATO. Ca sa întelegem, apoi, miza celuilalt document, „tratatul de frontiera”, asupra caruia insista Chisinaul, Dungaciu dezvaluie o perfidie ascunsa a puterii comuniste. Si anume: dorinta ca textul acordului sa cuprinda o referire explicita la Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 – o adevarata „matriosca ruseasca”, as spune –, care contine, cu referire la frontiera dintre România si Uniunea Sovietica, urmatoarea constatare curioasa: „Granita dintre România si URSS este granita care a fost convenita între România si URSS în 1940.” Pentru a lamuri capcana acestei propozitii, autorul reproduce un fragment din argumentarea ambasadorului român de la Chisinau, Filip Teodorescu, facuta într-o conferinta de presa: „Pentru toata lumea este însa clar ca în 1940 si pâna în 1947 România nu a încheiat nici un fel de acord cu URSS în legatura cu o asemenea granita. Deci, e un fals istoric si, daca atunci a fost acceptat, este pentru ca România era un stat învins si ocupat si fara posibilitatea de a-si apara interesele sale suverane… Este evident ca în anul 2007 acceptarea aceluiasi fals istoric care s-a facut în 1947 ar fi cu totul de neconceput” (p. 30). Existenta acestei referiri în textul Tratatului de Pace de la Paris asupra unui pretins acord din 1940, între România si URSS – în realitate, un dictat al Moscovei, care cuprindea amenintarea cu o iminenta invazie militara – demonteaza alegatiile unor politologi „cu laptop”, care pretind ca existenta de azi a Republicii Moldova nu ar avea nici o legatura cu Pactul Ribbentrop-Molotov. Comunistii lui Voronin tin sa reafirme, iata, aceasta legatura si din punct de vedere formal, juridic, nu numai la nivel simbolic.
Acribia documentarii lui Dan Dungaciu, constructiile logice pe care le articuleaza în sustinerea ideilor sale, sugereaza conduita potrivita pentru Bucuresti în relatiile cu un „partener” de rea-credinta. Recursul viclean la acordurile internationale al unor guvernanti, care nu respecta la ei acasa valorile lumii civilizate si propria Constitutie, poate fi combatut prin rigoarea argumentului fundamentat pe fapte, nu pe emotii si sentimente (împartasite între prieteni). Uneori, pentru a-i da în vileag impostura, ajunge sa duci pâna la ultima consecinta rationamentul pe care oponentul tau îsi întemeiaza o falsa pozitie. Voi cita un asemenea exemplu – articolul Moldovenism si separatism –, relevant pentru metoda „reducerii la absurd”, la care apeleaza matematicienii, dar si Dan Dungaciu. Exacerbarea românofobiei în mass-media comunista capata cele mai aberante forme, încercând sa aspire ultimele „racnete” în materie de politici identitare din câte gasesti pe piata occidentala (un adevarat „Babilon” pentru consumatorii de toate gusturile si optiunile). Cea mai recenta achizitie în domeniu este autoidentificarea. Teoria „statului polietnic si multicultural” (cum se numeste, azi, pentru cine nu stie, stalinismul resapat din stânga Prutului) suna asa: un popor are tot dreptul sa se considere cum vrea el, sa-si aleaga denominatia/etnonimul care-i place, indiferent de definitii si reguli stabilite de altii. Altfel spus, sustin noile „primadone” ale moldovenismului, nu exista criterii asa-zis stiintifice, lingvistice, istorice etc., care sa anuleze vointa de autoidentificare a unui popor. Orbiti de patosul lor separatist fata de România, moldovenistii de la Chisinau, observa Dan Dungaciu, nu realizeaza ca ofera munitie pretioasa regimului transnistrean. „Daca subiectivitatea conteaza, este limpede ca ea trebuie sa conteze pe ambele maluri ale Nistrului. Si ca, la rândul lor, adeptii identitatii transnistrene se vad îndreptatiti sa uzeze de toata retorica si argumentele moldovenistilor de la Chisinau încremeniti în propria subiectivitate. Doar cu titlu de exercitiu, schimbati de fiecare data în discursul moldovenist sintagmele România - R. Moldova cu R. Moldova - Transnistria si veti constata ca, în realitate, subiectivitatea „poporului” transnistrean este cel putin la fel de justificata precum cea a „poporului polietnic moldovenesc” (…) Nu o vom repeta îndeajuns: ideologia moldovenista este cea mai separatista idee vehiculata în stânga Prutului, pentru simplul motiv ca permite Tiraspolului sa argumenteze în oglinda. ” (pp. 307-309)
Dan Dungaciu demonstreaza pâna si celor mai înraiti inamici ai apropierii Moldovei de România, „soldatilor” ce par sa nu fi auzit ordinul de lasare la vatra, în 1991, si continua sa înalte un Zid al Berlinului pe Prut, ca a continua acest „razboi rece” înseamna a respinge „geografia simbolica a Europei”, a-ti anula orice sansa de aderare la spatiul comunitar. Republica Moldova este mai avantajata în aspiratiile sale europene decât alte popoare ex-sovietice tocmai pentru ca vorbeste una dintre cele 27 de limbi oficiale ale Uniunii Europene – limba româna. La rândul sau, Bucurestiul nu are nici o alta îndreptatire sa faca demersuri diplomatice la Bruxelles, în favoarea Basarabiei, decât în baza acestei comuniuni de limba, istorie si cultura. Si în aceasta strategie, acordarea cetateniei române basarabenilor nu este doar o reparatie legitima, echivalenta cu restituirea proprietatilor confiscate de comunisti – un argument ce poate fi invocat cu aplomb la Bruxelles – ci si solutia democratizarii Republicii Moldova, sansa reorientarii reperelor sale geopolitice de la Est spre Vest, dinspre Rusia catre spatiul occidental. Si daca am amintit de problema cetateniei, sunt perfect de acord cu Dan Dungaciu atunci când el pune la îndoiala interpretarea potrivit careia acordarea cetateniei române basarabenilor ar reprezenta un privilegiu, pe care trebuie sa-l meriti. De ce nu accept aceasta opinie? Cel putin din doua motive. Întrucât prin instituirea „criteriului de merit” nu facem decât sa segregam elitele intelectuale din Moldova în raport cu marea masa a alegatorilor basarabeni, ceea ce i-ar mentine pe acestia din urma în aria unei optiuni politice defavorabile noua si ar încuraja emigrarea celor mai buni. Si, în al doilea rând, deoarece este vorba, cum aratam mai devreme, de un drept istoric: acesti oameni, parintii si bunicii lor, si-au pierdut cetatenia ca urmare a unei agresiuni straine, nu prin optiune benevola. Cred ca modelul german, valabil pentru întreaga problematica a „celor doua Românii”, poate fi invocat cu justificare si relativ la subiectul cetateniei.
„Interesul national deriva din identitatea nationala. Trebuie sa stim cine suntem înainte de a sti care ne sunt interesele.” Aceasta sentinta din Samuel P. Hungtinton pare sa ghideze conceptia generala a lui Dan Dungaciu, si analistul român chiar împrumuta pentru cartea sa titlul unui studiu din 2004 al celebrului profesor de la Harward (stins din viata recent) – Who Are We? The Challenges to America’s National Identity. Cum ne situam în lumea de azi depinde, esentialmente, de sentimentul profund pe care-l nutrim despre noi, ca persoane si ca natiune. Dan Dungaciu nu se limiteaza doar la obsesiile românesti, ci consacra pagini interesante crizelor identitare ale Occidentului – Statelor Unite, care îsi cauta un chip nou în secolul XXI, pendulând între „valorile tari”, de sorginte anglo-protestanta, si tentatia multiculturala, de tip post-modern. Vorbeste despre anxietatile senile ale Uniunii Europene, tot mai întepenita în fata Rusiei lui Putin; prima este descrisa ca o „putere fara vointa”, cea de a doua, dimpotriva, apare ca o „vointa fara putere”. Sau examineaza sfâsierile identitare din Balcani, cu aspectele lor psihanalizabile, cum ar fi „spirala tacerii”: fenomenul în care o anumita opinie se instituie într-o tara, dar nu poate fi exprimata public din cauza unui blam social sau politic – respectiv, posibilitatea recunoasterii de catre Belgrad a secesiunii provinciei Kosovo în schimbul unei aderari mai rapide la UE.
Potentialul polemic al cartii lui Dan Dungaciu eclozeaza fara oprelisti în compartimentul final, „Modernitate, religie si comunism”, în care autorul ataca teme de ontologie, cultura, credinta si antropologie, si face din corectitudinea politica o tinta de bataie, aproape un flagel al lumii contemporane, si asta într-o Românie si într-un Est în general în care avem de re-învatat, mai întâi, elementara… corectitudine a raporturilor umane. Nu cred ca are dreptate atunci când contesta dreptul unui scriitor de a fictionaliza în teritoriul confesiunilor religioase, asa cum o face Alina Mungiu în piesa Evanghelistii. Personajele Bibliei sunt nu numai statui de cult, ci si achizitii ale imaginarului artistic, în marginea caruia au experimentat si au oferit dintotdeauna motive de reflectie (si neliniste) contemporanilor, marii creatori din toate epocile. O credinta religioasa cu adevarat viguroasa nu s-a naruit, ci a iesit mereu întarita din aceste chestionari. Tabu-urile în cultura, inacceptabile într-o lume libera, nu pot sa nu contrazica, în subsidiar, repudierea prejudecatilor, flexibilitatea mentala, necesitatea de dezbatere onesta si deschisa, pentru care autorul pledeaza cu dedicatie, referindu-se la spatiul public. „Cine suntem noi” – în linii mari o stim, dar ce putem deveni? Este provocarea la care ar fi bine sa furnizam noi însine raspunsul, nu constrângerile inventate de altii, pentru singura ratiune de a-si asigura, pe spinarea noastra, un confort moral si ideologic.
Dan Dungaciu, Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, 2009
Vitalie Ciobanu
În plina contractie de imaginatie si resurse, un volum de studii si articole politice, lansat concomitent, la Bucuresti si la Chisinau, în luna februarie curent, vine sa „reîncarce” arsenalul tot mai vlaguit al diplomatiei române pe directia Est, furnizând totodata si un set de consultatii pretioase unei viitoare guvernari democratice (când o fi sa se instaleze!) de la Chisinau, cu singura conditie: sa aiba dorinta sa le urmeze. Cartea poarta titlul Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, a aparut la Editura Cartier, iar autorul, Dan Dungaciu, face parte din aceeasi lista, mult prea scurta, a expertilor cu greutate în tematica rasariteana si moldoveneasca pe care poate miza România. Este un nume cunoscut (si aici citez din CV-ul atasat cartii): conferentiar la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala a Universitatii din Bucuresti si cercetator principal la Institutul de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Române. A lucrat si a avut stagii la mai multe institutii occidentale. Este autor a zeci de studii de specialitate si a câteva lucrari de profil, printre cele mai recente fiind: Natiunea si provocarile (post)modernitatii (2004), Moldova ante portas (2005), România si românii din jurul ei (2006), Portrete si controverse (2007). Se poate spune ca Dan Dungaciu se pronunta asupra realitatilor basarabene dintr-o dubla ipostaza: ca observator extern, dar si ca insider, întrucât cunoaste foarte bine mediile politice de la Chisinau, unde chiar si-a dezvoltat, într-o perioada, anumite prietenii si parti-pris-uri, fiind un apropiat al PPCD-ul lui Iurie Rosca, de care s-a îndepartat însa, prudent, ca urmare a fidelitatii acestuia fata de regimul Voronin. Cartea pe care ne-o propune reprezinta o cronica „la firul ierbii” a convulsiilor politice din Basarabia si o replica inteligenta, serios documentata, data malversatiunilor induse de o prea lunga guvernare comunista în epoca post-sovietica, dar si unor interpretari occidentale, „multiculturaliste”, de care se prevaleaza actualii continuatori ai teoriilor staliniste cu privire la existenta „limbii moldovenesti” si a „poporului moldovenesc”.
„A sti cine esti înseamna a sti de unde vii si încotro vrei sa te îndrepti” – spune autorul. Este piatra unghiulara a demersului sau si, trebuie sa subliniez la rându-mi, punctul de pornire al oricarei investigatii oneste legate de fosta provincie transpruteana a României, declarat azi stat independent („declarat” doar, pentru ca, în realitate, cum bine stim, a ramas o neo-colonie a Rusiei). Dilema identitara a Moldovei este apreciata cu îndreptatire de analist drept sursa principala a nenorocirilor si ratacirilor sale din ultimii 20 de ani. În Basarabia lipseste spatiul public, în care sa se poarte o dezbatere libera asupra problematicii identitare, inclusiv despre mostenirea interbelica, din care îsi trage seva miscarea unionista. Cenzura instalata de comunisti în audiovizualul de stat cu acoperire nationala a condus nu numai la înghetarea oricaror discutii edificatoare, care ar fi permis în cele din urma depasirea constructelor ideologice staliniste si a prejudecatilor induse de cei 50 de ani de lobotomizare sistematica, înversunata, a populatiei basarabene si a minoritatilor de catre regimul sovietic de ocupatie, ci ofera posibilitatea actualei guvernari de la Chisinau sa stranguleze toate celelalte drepturi cetatenesti sub privirile suspect de îngaduitoare ale Europei. Sentimentul impunitatii si convingerea ca Bruxelles-ul nu-si va complica relatiile cu Rusia de dragul nu stiu caror „valori democratice” în Republica Moldova îi face pe comunisti sa conceapa integrarea europeana ca pe un proiect strain de contributia României, chiar mai mult: îndreptat împotriva ei, noteaza Dan Dungaciu. Este mobilizat un întreg arsenal propagandistic, sunt formulate acuzatii absurde si virulente la adresa „pretentiilor imperialiste” ale Bucurestiului, sunt trimise, sistematic, „pâre” la Bruxelles si Strasbourg, si toata aceasta campanie zgomotoasa fiind purtata spre a dobândi o legitimitate pe care, din oricâte organizatii internationale ar mai face parte Republica Moldova, Voronin si ai lui o resimt ca profund deficitara.
Obsesia regimului de la Chisinau este tratatul politic de baza cu România si tratatul privind delimitarea frontierei între cele doua state. Dan Dungaciu prezinta odiseea acestor documente, pentru oricine doreste sa înteleaga si sa reconstituie „complexul de bastard” al guvernantilor moldoveni. Povestea începe prin 1992, când Bucurestiul a propus Chisinaului o versiune intitulata „Tratat de fraternitate si integrare”, menit sa consacre caracterul privilegiat al relatiilor dintre cele doua state românesti si sa traseze o perspectiva comuna, europeana, însa autoritatile moldovene ale vremii, „virusate” deja de nemasurata lor „pohta” de suveranitate, au pasat-o înapoi, amputându-i capitolele prea apasat „fratesti”. Ulterior, textul documentului a suportat mai multe modificari, în functie de conjuncturile politice din Basarabia, pentru ca, în aprilie 2000, sa fie parafat la Chisinau de catre Ministrul de Externe român, Petre Roman, si de omologul sau moldovean, dar fara a mai fi semnat de cei doi presedinti – Constantinescu si Lucinschi –, si fara a mai ajunge spre ratificare pe masa celor doua parlamente. Intrarea Moldovei în „epoca de aur” a lui Voronin a transformat discutia în jurul tratatului politic de baza într-un ordinar obiect de santaj la adresa României, pe care aceasta are datoria sa-l evite, pentru ca nu se mai afla sub nici o presiune internationala din acest punct de vedere, similara celei din 1997, când a încheiat pe sponci tratatul cu Ucraina, atinsa de perplexitatea unei rapide aderari la NATO. Ca sa întelegem, apoi, miza celuilalt document, „tratatul de frontiera”, asupra caruia insista Chisinaul, Dungaciu dezvaluie o perfidie ascunsa a puterii comuniste. Si anume: dorinta ca textul acordului sa cuprinda o referire explicita la Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 – o adevarata „matriosca ruseasca”, as spune –, care contine, cu referire la frontiera dintre România si Uniunea Sovietica, urmatoarea constatare curioasa: „Granita dintre România si URSS este granita care a fost convenita între România si URSS în 1940.” Pentru a lamuri capcana acestei propozitii, autorul reproduce un fragment din argumentarea ambasadorului român de la Chisinau, Filip Teodorescu, facuta într-o conferinta de presa: „Pentru toata lumea este însa clar ca în 1940 si pâna în 1947 România nu a încheiat nici un fel de acord cu URSS în legatura cu o asemenea granita. Deci, e un fals istoric si, daca atunci a fost acceptat, este pentru ca România era un stat învins si ocupat si fara posibilitatea de a-si apara interesele sale suverane… Este evident ca în anul 2007 acceptarea aceluiasi fals istoric care s-a facut în 1947 ar fi cu totul de neconceput” (p. 30). Existenta acestei referiri în textul Tratatului de Pace de la Paris asupra unui pretins acord din 1940, între România si URSS – în realitate, un dictat al Moscovei, care cuprindea amenintarea cu o iminenta invazie militara – demonteaza alegatiile unor politologi „cu laptop”, care pretind ca existenta de azi a Republicii Moldova nu ar avea nici o legatura cu Pactul Ribbentrop-Molotov. Comunistii lui Voronin tin sa reafirme, iata, aceasta legatura si din punct de vedere formal, juridic, nu numai la nivel simbolic.
Acribia documentarii lui Dan Dungaciu, constructiile logice pe care le articuleaza în sustinerea ideilor sale, sugereaza conduita potrivita pentru Bucuresti în relatiile cu un „partener” de rea-credinta. Recursul viclean la acordurile internationale al unor guvernanti, care nu respecta la ei acasa valorile lumii civilizate si propria Constitutie, poate fi combatut prin rigoarea argumentului fundamentat pe fapte, nu pe emotii si sentimente (împartasite între prieteni). Uneori, pentru a-i da în vileag impostura, ajunge sa duci pâna la ultima consecinta rationamentul pe care oponentul tau îsi întemeiaza o falsa pozitie. Voi cita un asemenea exemplu – articolul Moldovenism si separatism –, relevant pentru metoda „reducerii la absurd”, la care apeleaza matematicienii, dar si Dan Dungaciu. Exacerbarea românofobiei în mass-media comunista capata cele mai aberante forme, încercând sa aspire ultimele „racnete” în materie de politici identitare din câte gasesti pe piata occidentala (un adevarat „Babilon” pentru consumatorii de toate gusturile si optiunile). Cea mai recenta achizitie în domeniu este autoidentificarea. Teoria „statului polietnic si multicultural” (cum se numeste, azi, pentru cine nu stie, stalinismul resapat din stânga Prutului) suna asa: un popor are tot dreptul sa se considere cum vrea el, sa-si aleaga denominatia/etnonimul care-i place, indiferent de definitii si reguli stabilite de altii. Altfel spus, sustin noile „primadone” ale moldovenismului, nu exista criterii asa-zis stiintifice, lingvistice, istorice etc., care sa anuleze vointa de autoidentificare a unui popor. Orbiti de patosul lor separatist fata de România, moldovenistii de la Chisinau, observa Dan Dungaciu, nu realizeaza ca ofera munitie pretioasa regimului transnistrean. „Daca subiectivitatea conteaza, este limpede ca ea trebuie sa conteze pe ambele maluri ale Nistrului. Si ca, la rândul lor, adeptii identitatii transnistrene se vad îndreptatiti sa uzeze de toata retorica si argumentele moldovenistilor de la Chisinau încremeniti în propria subiectivitate. Doar cu titlu de exercitiu, schimbati de fiecare data în discursul moldovenist sintagmele România - R. Moldova cu R. Moldova - Transnistria si veti constata ca, în realitate, subiectivitatea „poporului” transnistrean este cel putin la fel de justificata precum cea a „poporului polietnic moldovenesc” (…) Nu o vom repeta îndeajuns: ideologia moldovenista este cea mai separatista idee vehiculata în stânga Prutului, pentru simplul motiv ca permite Tiraspolului sa argumenteze în oglinda. ” (pp. 307-309)
Dan Dungaciu demonstreaza pâna si celor mai înraiti inamici ai apropierii Moldovei de România, „soldatilor” ce par sa nu fi auzit ordinul de lasare la vatra, în 1991, si continua sa înalte un Zid al Berlinului pe Prut, ca a continua acest „razboi rece” înseamna a respinge „geografia simbolica a Europei”, a-ti anula orice sansa de aderare la spatiul comunitar. Republica Moldova este mai avantajata în aspiratiile sale europene decât alte popoare ex-sovietice tocmai pentru ca vorbeste una dintre cele 27 de limbi oficiale ale Uniunii Europene – limba româna. La rândul sau, Bucurestiul nu are nici o alta îndreptatire sa faca demersuri diplomatice la Bruxelles, în favoarea Basarabiei, decât în baza acestei comuniuni de limba, istorie si cultura. Si în aceasta strategie, acordarea cetateniei române basarabenilor nu este doar o reparatie legitima, echivalenta cu restituirea proprietatilor confiscate de comunisti – un argument ce poate fi invocat cu aplomb la Bruxelles – ci si solutia democratizarii Republicii Moldova, sansa reorientarii reperelor sale geopolitice de la Est spre Vest, dinspre Rusia catre spatiul occidental. Si daca am amintit de problema cetateniei, sunt perfect de acord cu Dan Dungaciu atunci când el pune la îndoiala interpretarea potrivit careia acordarea cetateniei române basarabenilor ar reprezenta un privilegiu, pe care trebuie sa-l meriti. De ce nu accept aceasta opinie? Cel putin din doua motive. Întrucât prin instituirea „criteriului de merit” nu facem decât sa segregam elitele intelectuale din Moldova în raport cu marea masa a alegatorilor basarabeni, ceea ce i-ar mentine pe acestia din urma în aria unei optiuni politice defavorabile noua si ar încuraja emigrarea celor mai buni. Si, în al doilea rând, deoarece este vorba, cum aratam mai devreme, de un drept istoric: acesti oameni, parintii si bunicii lor, si-au pierdut cetatenia ca urmare a unei agresiuni straine, nu prin optiune benevola. Cred ca modelul german, valabil pentru întreaga problematica a „celor doua Românii”, poate fi invocat cu justificare si relativ la subiectul cetateniei.
„Interesul national deriva din identitatea nationala. Trebuie sa stim cine suntem înainte de a sti care ne sunt interesele.” Aceasta sentinta din Samuel P. Hungtinton pare sa ghideze conceptia generala a lui Dan Dungaciu, si analistul român chiar împrumuta pentru cartea sa titlul unui studiu din 2004 al celebrului profesor de la Harward (stins din viata recent) – Who Are We? The Challenges to America’s National Identity. Cum ne situam în lumea de azi depinde, esentialmente, de sentimentul profund pe care-l nutrim despre noi, ca persoane si ca natiune. Dan Dungaciu nu se limiteaza doar la obsesiile românesti, ci consacra pagini interesante crizelor identitare ale Occidentului – Statelor Unite, care îsi cauta un chip nou în secolul XXI, pendulând între „valorile tari”, de sorginte anglo-protestanta, si tentatia multiculturala, de tip post-modern. Vorbeste despre anxietatile senile ale Uniunii Europene, tot mai întepenita în fata Rusiei lui Putin; prima este descrisa ca o „putere fara vointa”, cea de a doua, dimpotriva, apare ca o „vointa fara putere”. Sau examineaza sfâsierile identitare din Balcani, cu aspectele lor psihanalizabile, cum ar fi „spirala tacerii”: fenomenul în care o anumita opinie se instituie într-o tara, dar nu poate fi exprimata public din cauza unui blam social sau politic – respectiv, posibilitatea recunoasterii de catre Belgrad a secesiunii provinciei Kosovo în schimbul unei aderari mai rapide la UE.
Potentialul polemic al cartii lui Dan Dungaciu eclozeaza fara oprelisti în compartimentul final, „Modernitate, religie si comunism”, în care autorul ataca teme de ontologie, cultura, credinta si antropologie, si face din corectitudinea politica o tinta de bataie, aproape un flagel al lumii contemporane, si asta într-o Românie si într-un Est în general în care avem de re-învatat, mai întâi, elementara… corectitudine a raporturilor umane. Nu cred ca are dreptate atunci când contesta dreptul unui scriitor de a fictionaliza în teritoriul confesiunilor religioase, asa cum o face Alina Mungiu în piesa Evanghelistii. Personajele Bibliei sunt nu numai statui de cult, ci si achizitii ale imaginarului artistic, în marginea caruia au experimentat si au oferit dintotdeauna motive de reflectie (si neliniste) contemporanilor, marii creatori din toate epocile. O credinta religioasa cu adevarat viguroasa nu s-a naruit, ci a iesit mereu întarita din aceste chestionari. Tabu-urile în cultura, inacceptabile într-o lume libera, nu pot sa nu contrazica, în subsidiar, repudierea prejudecatilor, flexibilitatea mentala, necesitatea de dezbatere onesta si deschisa, pentru care autorul pledeaza cu dedicatie, referindu-se la spatiul public. „Cine suntem noi” – în linii mari o stim, dar ce putem deveni? Este provocarea la care ar fi bine sa furnizam noi însine raspunsul, nu constrângerile inventate de altii, pentru singura ratiune de a-si asigura, pe spinarea noastra, un confort moral si ideologic.
Dan Dungaciu, Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, 2009
Vitalie Ciobanu