Cronica literară
Andreea Răsuceanu
DUCDAME – SUB SEMNUL VRAJITEI NEMARGINIRI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Exista printre tablourile lui Caspar Friedrich o serie de picturi cu laitmotiv, în mod straniu repetat, ca si cum autorul nu s-ar fi putut hotarî care varianta este cea desavârsita – imaginea are acelasi caracter hipnotic, aceeasi putere de a absorbi privitorul înauntrul sau, anihilându-i vointa proprie si mecanismele gândirii si activându-i o alta forma a perceptiei, una mult mai profunda, mai degraba intuitiva. Încremenirea aceasta, contemplatia golita de forta rationamentului si învestita cu valentele unei abordari de tip intuitiv tin cumva de sentimentul inefabilului degajat de imagine, de senzatia participarii – fie ea si numai vizuala – la un fapt de o covârsitoare relevanta, aproape imposibil de îndurat de catre fiinta umana. Peisajele dezolarii si ale nemarginirii au la Friedrich aceasta forta halucinogena, putere contaminanta, ce reduc privitorul la ipostaza unui martor mut. Într-unul din tablourile cu tema comuna, intitulat Barbat si femeie privind luna (1824), punctul de fuga îl constituie într-adevar astrul nocturn, aflat în nelinistitoarea faza de crestere, dar evenimentul care socheaza de fapt privitorul este un altul – arborele urias smuls din pamânt, surprins într-o eterna prabusire, cu radacinile asemenea unor gheare amenintatoare îndreptate spre cuplul cufundat în contemplarea lunii. Femeia îsi sprijina linistitor bratul de umarul barbatului, într-un gest ce tradeaza luciditatea si sustragerea de sub imperiul narcozei ce contamineaza peisajul nocturn. Într-un alt tablou, Barbati privind luna (1830), desi astrul se afla în aceeasi faza de crestere, un întuneric rau prevestitor pare sa cuprinda peisajul, unul mai abrupt si mai stâncos decât precedentul, iar gestul barbatului care se sprijina de umarul însotitorului sau pare o replica la prabusirea trunchiului întunecat, un semn al unei tainice înfrângeri.
Acelasi sentiment al unei nostalgii bolnavicioase, al unei melancolii sfâsietoare, apasatoare pâna la morbid si implacabile se desprinde înca din primele rânduri ale romanului lui John Cowper Powys. Cercul nebunilor (traducerea lexemului ducdame, termen grecesc desemnând chemarea bufonilor de la curte sa se adune într-un cerc, inovatie shakespeariana prezenta în piesa Cum va place) e un titlu cum nu se poate mai potrivit pentru romanul lui Powys, sintagma având un caracter restrictiv ce delimiteaza fara drept de apel parcursul naratologic, atentionând asupra caracterului închis, a circularitatii actiunii. Captiv în mandala diabolica a textului, cititorul se regaseste în ipostaza privitorului tablourilor de mai sus, martor impasibil, redus la tacere, al celor mai atroce întâmplari, stapânit de farmecul narcotic al peisajului de un romantism bine infuzat de gotic, de atmosfera stranie si plina de suspans a întâmplarilor la care asista. Desi actiunea e una extrem de bogata în întâmplari, ca si în picturile lui Friedrich, unde nu evenimentul central, care le da si titlul, reprezinta esenta, pare ca nu aceasta este cea care capteaza atentia cititorului, ci atmosfera ce îsi exercita strania putere hipnotica, subjugându-l iremediabil.
De altfel, romanul începe chiar cu imaginea unei infuzii de lumina selenara, ce dizolva peisajul nocturn dând nastere cumplitelor angoase si tulburarilor sufletesti: Rook Ashover (joc de cuvinte ilustrativ pentru inventivitatea stilistica a lui Powys), ultim vlastar al unei stravechi familii britanice, cu radacini în secolul al XIII-lea, contempla imaginea iubitei adormite, a carei conditie umila exclude o alianta matrimoniala. Pe chipul acesteia, fosta chelnerita si starleta într-un teatru de mâna a doua, nelipsita de farmec însa si de o anumita îngaduinta specifica celor greu încercati de propriul destin, citeste o “expresie de ratacire, o stare de amara, melancolica suferinta”; amestecul acesta de resemnare si îndârjire pare sa le caracterizeze de altfel pe toate personajele, sfâsiate de felurite dileme existentiale. Bizara metamorfoza a chipului Nettei Page pare sa se petreaca sub auspiciile clarului de luna, tot cel care influenteaza starea de spirit a lui Rook, molipsindu-l de “atmosfera nepamânteana, rece”, care pare sa poarte misterioase corespondente cu propriile gânduri, de parca, printr-o subtila racordare a fiintei la peisajul din jur, acestea s-ar regasi într-o inexplicabila comunicare si armonie. În “vrajita nemarginire” apare si silueta impunatoare a arborelui – axa a lumii, centrul care organizeaza în jurul lui (într-un cerc ce se va dovedi în curând mult prea constrângator pentru Rook) întreaga lume a Ashover-ilor. Scena este emblematica pentru întregul roman, un soi de captatio prin care naratorul si-a afirmat o dubla intentie: pe de o parte, si-a enuntat credo-ul romantic, pe de alta a trasat granitele spatiului epic, avertizând lectorul asupra celor ce urmeaza sa se petreaca. Rook Ashover, un soi de Heathcliff mai putin energic si agresiv, mai degraba resemnat si flegmatic, îsi poarta cu aparenta nepasare povara destinului de ultim vlastar al unei importante familii aristocrate, acceptându-si rolul de protagonist într-o situatie erotica promiscua, îndragostit de Netta dar cochetând cu neînsemnata Nell, a carei feminitate stearsa îi ofera un sentiment de confort. Ann, ruda de sânge cu Ashover-ii, viseaza la o alianta cu Rook si îsi urmareste cu sânge rece un scop care, odata împlinit, se va dovedi unul înselator. Nu lipsesc din scena nici bastarzii monstruosi ai tatalui, mort în urma cu ani de zile, nici copilul debil al unei familii ce locuieste pe domeniu, ocupându-se de întretinerea acestuia, al carui limbaj stâlcit pâna la neinteligibilitate sporeste caracterul funest al întâmplarilor. Câteva morti enigmatice si figura fantomatica a fratelui muribund, Lexie, bolnav de tuberculoza dar, surprinzator, adevaratul supravietuitor al povestii, pigmenteaza peisajul etern-cenusiu al toamnei britanice pe fundalul careia se desfasoara romanul. Dincolo de iremediabila disolutie a lumii din afara, cuprinse parca de un potop lent dar distrugator, interioarele aristocrate nu au nimic linistititor, moartea pare sa se fi cuibarit în jilturile comode de catifea si sa zâmbeasca sinistru sub chipul unei oribile plante, jumatate ciuperca, jumatate floare, un verigel pe care Lexie îl pastreaza într-un ghiveci la capatâi, imagine emblematica a tuturor existentelor sterile, lichenice, ale protagonistilor. De altfel, un soi de vegetatie sordida, parazita, supravietuind în cotloanele umede si bântuite ale conacului, pare sa cuprinda cu tentaculele ei jilave întreaga lume a Ashover-ilor. Într-un episod-cheie al romanului, Rook o întâlneste pe Nell într-o biserica pustie iar scena e de un erotism bolnavicios, lugubru, patul nuptial fiind alcatuit din “ciuperci cu carnea rece carora le trebuisera secole pâna sa se coaca” (la fel cum existenta membrilor din familia Ashover a fost conditionata de trecerea secolelor si de nasterea celor care le-au dominat – Benjamin Ashover, filozof deist din secolul al XVIII-lea, cruciatul Roger de Ashover, cavalerul Robert Ashover, victima a lui Cromwell). “A face dragoste cu tine e ca un fel de moarte”, conchide Rook, într-o presimtire sumbra a evenimentelor tragice ce vor urma. Drept consecinta a jocului psihologic abil al lui Ann, Netta alege sa paraseasca conacul iar piedica din calea casatoriei si zamislirii unui urmas care sa asigure continuitatea clanului este îndepartata.
Personajele lui Powys par sa sufere, toate, de aceasta lingoare, acest dor nedeslusit, difuz, care semnaleaza apusul marilor familii aristocrate si, implicit, sfârsitul unor lumi. Fie ca este vorba despre sentimentul iminentei mortii, ca în cazul lui Rook, de cel al inutilitatii generale, ca în cel al lui Ann sau de spaima de implacabil resimtita de muribundul Lexie, nostalgia si melancolia autodistructiva sunt cele doua atitudini care ordoneaza universul Ashover-ilor.
Tema ultimului vlastar ce poarta blestemul întregii familii e exploatata într-un mod straniu de Powys, lipsindu-i, de pilda, solaritatea si optimismul viziunii marqueziene, încadrându-se însa în tendintele goticului britanic, autorul aratându-se deopotriva preocupat de mitologie si ocultism.
John Cowper Powys – Cercul nebunilor, ed. Humanitas Fiction, colectia Raftul Denisei, 2008, traducere din engleza de Antoaneta Ralian
Acelasi sentiment al unei nostalgii bolnavicioase, al unei melancolii sfâsietoare, apasatoare pâna la morbid si implacabile se desprinde înca din primele rânduri ale romanului lui John Cowper Powys. Cercul nebunilor (traducerea lexemului ducdame, termen grecesc desemnând chemarea bufonilor de la curte sa se adune într-un cerc, inovatie shakespeariana prezenta în piesa Cum va place) e un titlu cum nu se poate mai potrivit pentru romanul lui Powys, sintagma având un caracter restrictiv ce delimiteaza fara drept de apel parcursul naratologic, atentionând asupra caracterului închis, a circularitatii actiunii. Captiv în mandala diabolica a textului, cititorul se regaseste în ipostaza privitorului tablourilor de mai sus, martor impasibil, redus la tacere, al celor mai atroce întâmplari, stapânit de farmecul narcotic al peisajului de un romantism bine infuzat de gotic, de atmosfera stranie si plina de suspans a întâmplarilor la care asista. Desi actiunea e una extrem de bogata în întâmplari, ca si în picturile lui Friedrich, unde nu evenimentul central, care le da si titlul, reprezinta esenta, pare ca nu aceasta este cea care capteaza atentia cititorului, ci atmosfera ce îsi exercita strania putere hipnotica, subjugându-l iremediabil.
De altfel, romanul începe chiar cu imaginea unei infuzii de lumina selenara, ce dizolva peisajul nocturn dând nastere cumplitelor angoase si tulburarilor sufletesti: Rook Ashover (joc de cuvinte ilustrativ pentru inventivitatea stilistica a lui Powys), ultim vlastar al unei stravechi familii britanice, cu radacini în secolul al XIII-lea, contempla imaginea iubitei adormite, a carei conditie umila exclude o alianta matrimoniala. Pe chipul acesteia, fosta chelnerita si starleta într-un teatru de mâna a doua, nelipsita de farmec însa si de o anumita îngaduinta specifica celor greu încercati de propriul destin, citeste o “expresie de ratacire, o stare de amara, melancolica suferinta”; amestecul acesta de resemnare si îndârjire pare sa le caracterizeze de altfel pe toate personajele, sfâsiate de felurite dileme existentiale. Bizara metamorfoza a chipului Nettei Page pare sa se petreaca sub auspiciile clarului de luna, tot cel care influenteaza starea de spirit a lui Rook, molipsindu-l de “atmosfera nepamânteana, rece”, care pare sa poarte misterioase corespondente cu propriile gânduri, de parca, printr-o subtila racordare a fiintei la peisajul din jur, acestea s-ar regasi într-o inexplicabila comunicare si armonie. În “vrajita nemarginire” apare si silueta impunatoare a arborelui – axa a lumii, centrul care organizeaza în jurul lui (într-un cerc ce se va dovedi în curând mult prea constrângator pentru Rook) întreaga lume a Ashover-ilor. Scena este emblematica pentru întregul roman, un soi de captatio prin care naratorul si-a afirmat o dubla intentie: pe de o parte, si-a enuntat credo-ul romantic, pe de alta a trasat granitele spatiului epic, avertizând lectorul asupra celor ce urmeaza sa se petreaca. Rook Ashover, un soi de Heathcliff mai putin energic si agresiv, mai degraba resemnat si flegmatic, îsi poarta cu aparenta nepasare povara destinului de ultim vlastar al unei importante familii aristocrate, acceptându-si rolul de protagonist într-o situatie erotica promiscua, îndragostit de Netta dar cochetând cu neînsemnata Nell, a carei feminitate stearsa îi ofera un sentiment de confort. Ann, ruda de sânge cu Ashover-ii, viseaza la o alianta cu Rook si îsi urmareste cu sânge rece un scop care, odata împlinit, se va dovedi unul înselator. Nu lipsesc din scena nici bastarzii monstruosi ai tatalui, mort în urma cu ani de zile, nici copilul debil al unei familii ce locuieste pe domeniu, ocupându-se de întretinerea acestuia, al carui limbaj stâlcit pâna la neinteligibilitate sporeste caracterul funest al întâmplarilor. Câteva morti enigmatice si figura fantomatica a fratelui muribund, Lexie, bolnav de tuberculoza dar, surprinzator, adevaratul supravietuitor al povestii, pigmenteaza peisajul etern-cenusiu al toamnei britanice pe fundalul careia se desfasoara romanul. Dincolo de iremediabila disolutie a lumii din afara, cuprinse parca de un potop lent dar distrugator, interioarele aristocrate nu au nimic linistititor, moartea pare sa se fi cuibarit în jilturile comode de catifea si sa zâmbeasca sinistru sub chipul unei oribile plante, jumatate ciuperca, jumatate floare, un verigel pe care Lexie îl pastreaza într-un ghiveci la capatâi, imagine emblematica a tuturor existentelor sterile, lichenice, ale protagonistilor. De altfel, un soi de vegetatie sordida, parazita, supravietuind în cotloanele umede si bântuite ale conacului, pare sa cuprinda cu tentaculele ei jilave întreaga lume a Ashover-ilor. Într-un episod-cheie al romanului, Rook o întâlneste pe Nell într-o biserica pustie iar scena e de un erotism bolnavicios, lugubru, patul nuptial fiind alcatuit din “ciuperci cu carnea rece carora le trebuisera secole pâna sa se coaca” (la fel cum existenta membrilor din familia Ashover a fost conditionata de trecerea secolelor si de nasterea celor care le-au dominat – Benjamin Ashover, filozof deist din secolul al XVIII-lea, cruciatul Roger de Ashover, cavalerul Robert Ashover, victima a lui Cromwell). “A face dragoste cu tine e ca un fel de moarte”, conchide Rook, într-o presimtire sumbra a evenimentelor tragice ce vor urma. Drept consecinta a jocului psihologic abil al lui Ann, Netta alege sa paraseasca conacul iar piedica din calea casatoriei si zamislirii unui urmas care sa asigure continuitatea clanului este îndepartata.
Personajele lui Powys par sa sufere, toate, de aceasta lingoare, acest dor nedeslusit, difuz, care semnaleaza apusul marilor familii aristocrate si, implicit, sfârsitul unor lumi. Fie ca este vorba despre sentimentul iminentei mortii, ca în cazul lui Rook, de cel al inutilitatii generale, ca în cel al lui Ann sau de spaima de implacabil resimtita de muribundul Lexie, nostalgia si melancolia autodistructiva sunt cele doua atitudini care ordoneaza universul Ashover-ilor.
Tema ultimului vlastar ce poarta blestemul întregii familii e exploatata într-un mod straniu de Powys, lipsindu-i, de pilda, solaritatea si optimismul viziunii marqueziene, încadrându-se însa în tendintele goticului britanic, autorul aratându-se deopotriva preocupat de mitologie si ocultism.
John Cowper Powys – Cercul nebunilor, ed. Humanitas Fiction, colectia Raftul Denisei, 2008, traducere din engleza de Antoaneta Ralian