Cronica literară
Paul Aretzu
O ODA A BUCURIEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Kahlil Gibran (numele sau arab este Gibran Khalil Gibran) s-a nascut în nordul Libanului, în 1883, într-o familie maronita. Emigreaza în America, se întoarce la Beirut pentru a-si completa studiile, calatoreste prin Europa si urmeaza cursuri de arta plastica la Paris. Se stabileste, în 1911, la New York unde, împreuna cu alti tineri scriitori, încearca sa revitalizeze literatura araba. Moare în 1931. Într-o prima etapa, scrie aproape numai în araba. Urmeaza cartile lui importante, redactate în limba engleza. Dintre scrierile sale, mai cunoscute sunt: Aripi frânte, Nebunul, Deschizatorul de drumuri, Profetul, Nisip si spuma, Gradina Profetului. Kahlil Gibran este considerat drept unul dintre cei mai importanti scriitori arabi moderni.
Iisus, Fiul Omului (Editura Nemira, Bucuresti, 2007, traducere din limba engleza de Gabriel Stoian) este o carte speciala, întrunind poezia, religiozitatea si meditatia existentiala si încercând sa dea o imagine evanghelica a lui Iisus, vazut dintr-o perspectiva contemporana, a unei multitudini de euri, dar si dintr-una istorica. Fiul Omului apare astfel în înfatisarile sensibile infinite ale apostolilor, ale celor apropiati, ale fariseilor si carturarilor, ale judecatorilor si administratorilor, ale oamenilor de toate categoriile, care l-au cunoscut direct sau au aflat despre El. Fiecare dintre acestia este implicat în alt fel în viata lui Iisus Hristos, unii iubindu-l, altii urându-l si hulindu-l sau numai comentând faptele sale. Scenariul imaginat de Kahlil Gibran include amanunte subiective, omenesti, care lipsesc din Evanghelii, aspecte ale naturii, adâncurile firii umane, peisaje biblice, frumusetea si poeticitatea întregii creatii, întrebari si îndoieli. Trecerea lui Iisus lasa în urma sa o impresie dumnezeiasca, transformând lumea, provocând urme durabile nu numai asupra discipolilor, ci si asupra potrivnicilor. Avem astfel o biografie insolita a Fiului, alcatuita ca un mozaic de frânturi de marturii. Cei mai multi dintre naratori înteleg aspectele vizibile, accesibile, altii pe cele profunde. Despre învatatura cu privire la Împaratie, Iacov, fiul lui Zevedeu, cugeta: „Asa a grait Iisus si fata de toate împaratiile pamântului am ramas orb si la fel fata de toate cetatile alcatuite din ziduri si turnuri; iar inima mi-a poruncit sa-L urmez pe Stapân pâna la împaratia Lui.” (p. 7). Dimensiunile cartii, ritmând în versete de tip biblic, sunt determinate de stilul concentrat, aforistic, de încarcatura afectiva, de autenticism, de o sapientialitate populara. Un orator din Tir, Asaph, îsi aminteste: „Deseori cred ca El le vorbea multimilor tot astfel cum un munte i-ar vorbi câmpiei.// Iar în predicile Lui exista o putere pe care oratorii Atenei ori Romei nu o stapâneau.” (p. 18). Maria Magdalena povesteste: „Atunci El S-a ridicat si m-a privit asa cum poate doar anotimpurile privesc asupra câmpului si a zâmbit. Si iarasi mi-a zis: «Toti barbatii te iubesc pentru ei însisi. Eu te iubesc doar pentru tine.»// Si apoi S-a îndepartat.// Dar nici un alt barbat nu mai calcase la fel ca El. Era o boare nascuta în gradina mea aceea care se îndeparta spre rasarit? Ori era o furtuna care avea sa cutremure toate lucrurile din temelii?// Nu am stiut, dar în acea zi apusul din ochii Lui a ucis balaurul din mine, iar eu am devenit o femeie, am devenit Miriam, Miriam din Mijdel.” (p. 23).
Cartea este religioasa, dar nu teologica. Sunt urmarite momente consemnate în Evanghelii, dar altfel. Autorul le da concretete, le localizeaza. Iisus face minuni, patrunde în sufletul oamenilor, în mintea lor, devenind roditor, tine predici pline de lumina, de bunatate, de adevar, transforma legea cea veche, a intransigentei, a restrictiilor, în legea cea noua, a blândetii. Cartea pare a urmari desfacerea pe bucati, pentru întelegerea omeneasca, a complexitatii necuprinse a Domnului. Încununarea o constituie Predica de pe Munte, întregita cu Rugaciunea Domneasca, asa cum le rememoreaza Matei.
Încercând sa explice diferitele nume ce-i sunt date lui Iisus, Ioan, fiul lui Zevedeu, recurge la cascade de revelatii si de metafore care numesc natura Lui dubla: „Si Duhul a fost mâna priceputa a Domnului, iar Iisus a fost harfa.// Duhul a fost psalmul, iar Iisus a fost întorsatura acestuia.// Si Iisus, Omul din Nazaret, a fost gazda si vocea lui Hristos, care a pasit cu noi sub soare si ne-a numit prietenii Lui.” (p. 58). Textul biblic este întretesut cu cel al autorului, pildele sunt adesea transpuse în concret, scenele duhovnicesti au impact devotional. Modalitatea caleidoscopica a cartii, multitudinea punctelor de vedere corespunde cel mai bine imaginii mesianice coplesitoare a lui Iisus: „iar adesea a vorbit prin noi catre o rasa de oameni înca nenascuta. s…t Când S-a nascut, Iisus a fost primul copil. Iar când a murit, El a fost primul om care murea.” (p. 89-90). Desi convergent, continutul este uneori rasfrânt. Alti martori vorbesc despre Saul din Tars, uimitorul convertit, sau despre moartea lui Stefan, primul martir: „Sunt vânati ca niste caprioare si ca vulpile câmpiei, si tolba vânatorului este înca doldora de sageti.// Dar când sunt prinsi si dusi la osânda, ei sunt bucurosi, iar fetele lor stralucesc precum chipul mirelui la nunta. Pentru ca El le-a dat si mostenirea bucuriei.” (p. 93). Nu toti marturisitorii îl iubesc pe Iisus, unii îl denigreaza, altii îl urasc. Concertul acestora contine asadar tonuri diferite. Autorul se straduieste sa aduca în limitele firescului amestecul de omenesc si dumnezeiesc din existenta Mântuitorului, coexistenta adoratiei si a resentimentelor din comportamentul oamenilor. Urmele însa pe care Acesta le lasa sunt memorabile si tulburatoare, mângâierile Lui persista pe obrajii tuturor oamenilor, cuvintele Lui însufletesc inimile, transfigureaza mintile. La moartea lui Ioan Botezatorul spune: „Nu îl jelesc pe Ioan cât îl jelesc pe Irod, care a îngaduit ca sabia sa cada pe grumazul lui Ioan. Sarmanul rege, e ca un animal prins si dus de frânghia legata de un belciug pus în nas.// Sarmanii tetrarhi marunti, pierduti în propria nestiinta, caci se împiedica si se prabusesc la pamânt. Si ce poti prinde într-o mare moarta decât pesti morti?” (p. 114). Kahlil Gibran stie sa creeze scene care sa dea un puternic relief Domnului, care sa faca din El centrul lumii, precum în marturia unui barbat din desert: „Eram un strain în Ierusalim. Venisem în Orasul Sfânt ca sa vad marele templu si sa aduc o jertfa pe altarul lui, pentru ca soata mea daruise tribului doi gemeni.// Iar dupa ce am adus ofranda, am ramas în porticul templului privind catre zarafi si catre cei ce vindeau porumbei de jertfa si ascultând zarva mare din curte.// Si cum stateam acolo, deodata a aparut un om în mijlocul schimbatorilor de bani si al celor care vindeau porumbei.// Era un barbat impunator si a aparut pe negândite.// În mâna stânga tinea un bici împletit din piele de capra; Si El S-a apucat sa rastoarne mesele zarafilor si sa îi izbeasca pe negutatorii de pasari cu biciul.// Si L-am auzit spunând cu glas puternic: «Lasati pasarile acestea sa fie ale cerului, care le este si cuib.»// Si barbati, si femei au fugit dinaintea chipului Sau, iar El S-a miscat printre dânsii asa cum vântul goneste vârtej printre dunele de nisip.// Si toate acestea s-au petrecut într-o clipita, iar apoi curtea templului s-a golit de schimbatorii de bani. Doar un om a ramas acolo singur, iar ucenicii Lui au ramas la distanta.// Apoi am întors capul si am vazut un barbat în porticul templului. Si m-am îndreptat spre el si l-am întrebat: «Cine era omul care se înalta singur, aproape ca un alt templu?» Iar el mi-a raspuns: «Acesta este Iisus din Nazaret, un profet care a aparut de curând în Galileea. Aici, la Ierusalim, toti oamenii Il urasc.»” (p. 117-118).
Cartea pastreaza caracterul narativ si pilduitor al scrierilor apoftegmatice. Apar si voci ale culturalitatii vremii, filosoful, astronomul, poetul, levitul, caci „Frumusetea zilei nu se afla doar în ceea ce vedeti voi, ci în ceea ce vad si alti oameni.” (p. 138). De altfel, ideea eclesiei, în sensul de reunire într-o adunare, care sta la baza cartii, trimite la un sens mai cuprinzator, acela de biserica universala în care intra întreaga comunitate umana. Toata creatia ia parte la oficiere, evenimentele din urma cu doua mii de ani înscriindu-se într-o paradigma infinita. Cea mai exacta definitie a Fiului Omului o da un negutator din Tir, „Iisus era inima omului” (p. 147), iar Zaheu vamesul sustine ca Mântuitorul a acceptat, din compasiune si din iubire, propriul sacrificiu: „Iar acum întrebati cine, în adevar, L-a ucis pe Iisus, romanii ori preotii din Ierusalim?// Nu L-au ucis nici romanii, nici preotii. Întreaga lume a ramas în picioare ca sa-L cinsteasca pe El, pe acea colina.” (p. 157).
În alta privinta, toate ipostazele receptarii si întelegerii lui Hristos, toate vocile contemporanilor Sai, pline de devotiune, uimite, furioase, detractoare, sceptice, sunt, în egala masura, si fatete ale omului de azi. Autorul insista mai ales pe latura umana a Domnului, fireasca, patrunzatoare, exuberanta. Apar în carte, desigur, protagonistii mântuirii, fiecare cu adevarul lui, Ioan Botezatorul, evanghelistii, apostolii, Pilat din Pont, Maria Magdalena, Baraba, Caiafa, Anna, Iuda. Emotionanta este confesiunea mamei Iscarioteanului, Ciborea: „Va rog nu ma mai întrebati despre fiul meu.// Daca iubirea ar salaslui în carne, as arde-o cu fiare înrosite si mi-as gasi pacea. Dar ea este în suflet, unde nu o pot atinge.// Iar acum nu mai vreau sa vorbesc. Mergeti si întrebati alta femeie mai cinstita decât mama lui Iuda.// Mergeti la mama lui Iisus. Si în inima ei se afla o sabie; ea va va spune despre mine, si veti întelege.” (p. 260).
Mântuitorul este contemporanul nostru, oamenii lui Iisus roiesc în jurul nostru, sunt de fata. Mama Sa creste prunci si azi, alaturi de fiecare mama, Maria Magdalena este în fiinta, chiar si Iuda, si el calca pe pamânt. Si Ioan, si Simon Petru sunt în jurul focului. Si Caiafa si Anna înca o duc bine,/ si îi judeca pe cei vinovati deopotriva cu cei nevinovati. Nu lipsesc femeia adulterina, Pilat din Pont, cel indecis. Oamenii de azi traiesc însa, mai degraba, întristarea mortii lui Hristos, decât bucuria învierii Lui. Si pe ei „Lumea îi rastigneste în fiecare zi,/ Dar numai câte putin.” (p. 271). Moartea lui Iisus, concluzioneaza, dupa nouasprezece secole, Un barbat din Liban, nu a schimbat prea mult lumea, nu a înnoit omenirea care nu
s-a contopit cu geniul si cu Învierea Domnului.
Prima jumatate a secolului al XX-lea a fost strabatuta de câtiva mari scriitori religiosi. Kahlil Gibran este însa deosebit, mai putin teolog si mai apropiat de omul real, de spiritul lucrator al credintei si de fiinta Domnului. Din cartea lui, publicata în 1928, plina de orga marturisirilor si de o discreta poezie, se desprinde o viata a lui Iisus omeneasca, în care calvarul sfârseste în bucurie.
Iisus, Fiul Omului (Editura Nemira, Bucuresti, 2007, traducere din limba engleza de Gabriel Stoian) este o carte speciala, întrunind poezia, religiozitatea si meditatia existentiala si încercând sa dea o imagine evanghelica a lui Iisus, vazut dintr-o perspectiva contemporana, a unei multitudini de euri, dar si dintr-una istorica. Fiul Omului apare astfel în înfatisarile sensibile infinite ale apostolilor, ale celor apropiati, ale fariseilor si carturarilor, ale judecatorilor si administratorilor, ale oamenilor de toate categoriile, care l-au cunoscut direct sau au aflat despre El. Fiecare dintre acestia este implicat în alt fel în viata lui Iisus Hristos, unii iubindu-l, altii urându-l si hulindu-l sau numai comentând faptele sale. Scenariul imaginat de Kahlil Gibran include amanunte subiective, omenesti, care lipsesc din Evanghelii, aspecte ale naturii, adâncurile firii umane, peisaje biblice, frumusetea si poeticitatea întregii creatii, întrebari si îndoieli. Trecerea lui Iisus lasa în urma sa o impresie dumnezeiasca, transformând lumea, provocând urme durabile nu numai asupra discipolilor, ci si asupra potrivnicilor. Avem astfel o biografie insolita a Fiului, alcatuita ca un mozaic de frânturi de marturii. Cei mai multi dintre naratori înteleg aspectele vizibile, accesibile, altii pe cele profunde. Despre învatatura cu privire la Împaratie, Iacov, fiul lui Zevedeu, cugeta: „Asa a grait Iisus si fata de toate împaratiile pamântului am ramas orb si la fel fata de toate cetatile alcatuite din ziduri si turnuri; iar inima mi-a poruncit sa-L urmez pe Stapân pâna la împaratia Lui.” (p. 7). Dimensiunile cartii, ritmând în versete de tip biblic, sunt determinate de stilul concentrat, aforistic, de încarcatura afectiva, de autenticism, de o sapientialitate populara. Un orator din Tir, Asaph, îsi aminteste: „Deseori cred ca El le vorbea multimilor tot astfel cum un munte i-ar vorbi câmpiei.// Iar în predicile Lui exista o putere pe care oratorii Atenei ori Romei nu o stapâneau.” (p. 18). Maria Magdalena povesteste: „Atunci El S-a ridicat si m-a privit asa cum poate doar anotimpurile privesc asupra câmpului si a zâmbit. Si iarasi mi-a zis: «Toti barbatii te iubesc pentru ei însisi. Eu te iubesc doar pentru tine.»// Si apoi S-a îndepartat.// Dar nici un alt barbat nu mai calcase la fel ca El. Era o boare nascuta în gradina mea aceea care se îndeparta spre rasarit? Ori era o furtuna care avea sa cutremure toate lucrurile din temelii?// Nu am stiut, dar în acea zi apusul din ochii Lui a ucis balaurul din mine, iar eu am devenit o femeie, am devenit Miriam, Miriam din Mijdel.” (p. 23).
Cartea este religioasa, dar nu teologica. Sunt urmarite momente consemnate în Evanghelii, dar altfel. Autorul le da concretete, le localizeaza. Iisus face minuni, patrunde în sufletul oamenilor, în mintea lor, devenind roditor, tine predici pline de lumina, de bunatate, de adevar, transforma legea cea veche, a intransigentei, a restrictiilor, în legea cea noua, a blândetii. Cartea pare a urmari desfacerea pe bucati, pentru întelegerea omeneasca, a complexitatii necuprinse a Domnului. Încununarea o constituie Predica de pe Munte, întregita cu Rugaciunea Domneasca, asa cum le rememoreaza Matei.
Încercând sa explice diferitele nume ce-i sunt date lui Iisus, Ioan, fiul lui Zevedeu, recurge la cascade de revelatii si de metafore care numesc natura Lui dubla: „Si Duhul a fost mâna priceputa a Domnului, iar Iisus a fost harfa.// Duhul a fost psalmul, iar Iisus a fost întorsatura acestuia.// Si Iisus, Omul din Nazaret, a fost gazda si vocea lui Hristos, care a pasit cu noi sub soare si ne-a numit prietenii Lui.” (p. 58). Textul biblic este întretesut cu cel al autorului, pildele sunt adesea transpuse în concret, scenele duhovnicesti au impact devotional. Modalitatea caleidoscopica a cartii, multitudinea punctelor de vedere corespunde cel mai bine imaginii mesianice coplesitoare a lui Iisus: „iar adesea a vorbit prin noi catre o rasa de oameni înca nenascuta. s…t Când S-a nascut, Iisus a fost primul copil. Iar când a murit, El a fost primul om care murea.” (p. 89-90). Desi convergent, continutul este uneori rasfrânt. Alti martori vorbesc despre Saul din Tars, uimitorul convertit, sau despre moartea lui Stefan, primul martir: „Sunt vânati ca niste caprioare si ca vulpile câmpiei, si tolba vânatorului este înca doldora de sageti.// Dar când sunt prinsi si dusi la osânda, ei sunt bucurosi, iar fetele lor stralucesc precum chipul mirelui la nunta. Pentru ca El le-a dat si mostenirea bucuriei.” (p. 93). Nu toti marturisitorii îl iubesc pe Iisus, unii îl denigreaza, altii îl urasc. Concertul acestora contine asadar tonuri diferite. Autorul se straduieste sa aduca în limitele firescului amestecul de omenesc si dumnezeiesc din existenta Mântuitorului, coexistenta adoratiei si a resentimentelor din comportamentul oamenilor. Urmele însa pe care Acesta le lasa sunt memorabile si tulburatoare, mângâierile Lui persista pe obrajii tuturor oamenilor, cuvintele Lui însufletesc inimile, transfigureaza mintile. La moartea lui Ioan Botezatorul spune: „Nu îl jelesc pe Ioan cât îl jelesc pe Irod, care a îngaduit ca sabia sa cada pe grumazul lui Ioan. Sarmanul rege, e ca un animal prins si dus de frânghia legata de un belciug pus în nas.// Sarmanii tetrarhi marunti, pierduti în propria nestiinta, caci se împiedica si se prabusesc la pamânt. Si ce poti prinde într-o mare moarta decât pesti morti?” (p. 114). Kahlil Gibran stie sa creeze scene care sa dea un puternic relief Domnului, care sa faca din El centrul lumii, precum în marturia unui barbat din desert: „Eram un strain în Ierusalim. Venisem în Orasul Sfânt ca sa vad marele templu si sa aduc o jertfa pe altarul lui, pentru ca soata mea daruise tribului doi gemeni.// Iar dupa ce am adus ofranda, am ramas în porticul templului privind catre zarafi si catre cei ce vindeau porumbei de jertfa si ascultând zarva mare din curte.// Si cum stateam acolo, deodata a aparut un om în mijlocul schimbatorilor de bani si al celor care vindeau porumbei.// Era un barbat impunator si a aparut pe negândite.// În mâna stânga tinea un bici împletit din piele de capra; Si El S-a apucat sa rastoarne mesele zarafilor si sa îi izbeasca pe negutatorii de pasari cu biciul.// Si L-am auzit spunând cu glas puternic: «Lasati pasarile acestea sa fie ale cerului, care le este si cuib.»// Si barbati, si femei au fugit dinaintea chipului Sau, iar El S-a miscat printre dânsii asa cum vântul goneste vârtej printre dunele de nisip.// Si toate acestea s-au petrecut într-o clipita, iar apoi curtea templului s-a golit de schimbatorii de bani. Doar un om a ramas acolo singur, iar ucenicii Lui au ramas la distanta.// Apoi am întors capul si am vazut un barbat în porticul templului. Si m-am îndreptat spre el si l-am întrebat: «Cine era omul care se înalta singur, aproape ca un alt templu?» Iar el mi-a raspuns: «Acesta este Iisus din Nazaret, un profet care a aparut de curând în Galileea. Aici, la Ierusalim, toti oamenii Il urasc.»” (p. 117-118).
Cartea pastreaza caracterul narativ si pilduitor al scrierilor apoftegmatice. Apar si voci ale culturalitatii vremii, filosoful, astronomul, poetul, levitul, caci „Frumusetea zilei nu se afla doar în ceea ce vedeti voi, ci în ceea ce vad si alti oameni.” (p. 138). De altfel, ideea eclesiei, în sensul de reunire într-o adunare, care sta la baza cartii, trimite la un sens mai cuprinzator, acela de biserica universala în care intra întreaga comunitate umana. Toata creatia ia parte la oficiere, evenimentele din urma cu doua mii de ani înscriindu-se într-o paradigma infinita. Cea mai exacta definitie a Fiului Omului o da un negutator din Tir, „Iisus era inima omului” (p. 147), iar Zaheu vamesul sustine ca Mântuitorul a acceptat, din compasiune si din iubire, propriul sacrificiu: „Iar acum întrebati cine, în adevar, L-a ucis pe Iisus, romanii ori preotii din Ierusalim?// Nu L-au ucis nici romanii, nici preotii. Întreaga lume a ramas în picioare ca sa-L cinsteasca pe El, pe acea colina.” (p. 157).
În alta privinta, toate ipostazele receptarii si întelegerii lui Hristos, toate vocile contemporanilor Sai, pline de devotiune, uimite, furioase, detractoare, sceptice, sunt, în egala masura, si fatete ale omului de azi. Autorul insista mai ales pe latura umana a Domnului, fireasca, patrunzatoare, exuberanta. Apar în carte, desigur, protagonistii mântuirii, fiecare cu adevarul lui, Ioan Botezatorul, evanghelistii, apostolii, Pilat din Pont, Maria Magdalena, Baraba, Caiafa, Anna, Iuda. Emotionanta este confesiunea mamei Iscarioteanului, Ciborea: „Va rog nu ma mai întrebati despre fiul meu.// Daca iubirea ar salaslui în carne, as arde-o cu fiare înrosite si mi-as gasi pacea. Dar ea este în suflet, unde nu o pot atinge.// Iar acum nu mai vreau sa vorbesc. Mergeti si întrebati alta femeie mai cinstita decât mama lui Iuda.// Mergeti la mama lui Iisus. Si în inima ei se afla o sabie; ea va va spune despre mine, si veti întelege.” (p. 260).
Mântuitorul este contemporanul nostru, oamenii lui Iisus roiesc în jurul nostru, sunt de fata. Mama Sa creste prunci si azi, alaturi de fiecare mama, Maria Magdalena este în fiinta, chiar si Iuda, si el calca pe pamânt. Si Ioan, si Simon Petru sunt în jurul focului. Si Caiafa si Anna înca o duc bine,/ si îi judeca pe cei vinovati deopotriva cu cei nevinovati. Nu lipsesc femeia adulterina, Pilat din Pont, cel indecis. Oamenii de azi traiesc însa, mai degraba, întristarea mortii lui Hristos, decât bucuria învierii Lui. Si pe ei „Lumea îi rastigneste în fiecare zi,/ Dar numai câte putin.” (p. 271). Moartea lui Iisus, concluzioneaza, dupa nouasprezece secole, Un barbat din Liban, nu a schimbat prea mult lumea, nu a înnoit omenirea care nu
s-a contopit cu geniul si cu Învierea Domnului.
Prima jumatate a secolului al XX-lea a fost strabatuta de câtiva mari scriitori religiosi. Kahlil Gibran este însa deosebit, mai putin teolog si mai apropiat de omul real, de spiritul lucrator al credintei si de fiinta Domnului. Din cartea lui, publicata în 1928, plina de orga marturisirilor si de o discreta poezie, se desprinde o viata a lui Iisus omeneasca, în care calvarul sfârseste în bucurie.