Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Craterul platon, de Liviu Ioan Stoiciu, Editura Vinea, 2008, 96 pagini. Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu este în stare sa atraga elogiile lui Nicolae Manolescu si Eugen Simion deopotriva, desi cei doi critici rareori au putut fi întâlniti în paginile sau pe copertele unui singur volum – fie el si al lui LIS, sau cu atât mai mult pentru ca el este autorul. Spune Nicolae Manolescu: „meditatia personala are uneori, cu tot tactul ei clasic, horatian, o noblete decorativa de stampa orientala. Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, unul din cei mai înzestrati ai generatiei sale. El trebuie citit fara prejudecatile puriste de care continua sa fie grevata receptarea poeziei tinere într-o anumita critica. a venit timpul ca „prozaismele" sale (...), scriitura elocventa si celelalte sa nu mai fie considerate nepoetice, literatura se schimba dupa cum vrea ea, nu dupa cum ne închipuim noi.” Pentru Eugen Simion, definitorie este „peste tot, în versuri, aceeasi iuteala a limbajului, aceeasi nerabdare a comunicarii, Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, ireverentios fata de retorica, uneori gratuit si de neînteles în efortul lui de a doborî normele constrângatoare ale liricii si de a compromite gigantismul ca mod de gândire si de manifestare, dar, în fine, un poet autentic cu o imaginatie productiva si sarcastica.” Starea de urgenta vine din nevoia rostirii poetice – înaintea „plinirii vremii” – a unor adevaruri amânate, înainte ca lava craterului sa cuprinda si sa acopere „câte o inima, un creier, un stomac”: „Ce fum înecacios! Tuseste, se sufoca./ Ard paiele umede în tine, mocnit. Sunt paiele tainei/ pocaintei... Arzi în propriul tau/ interior la foc/ mic, în singuratate, batrâne, lasa acum învataturile. // Îsi pipaie iar saculetul cu plumbi,/ pentru pusca: în curând,/ în curând voi striga "Luati Duh Sfânt!", sa fiti pe aproape...// (...) "Adevarul e ca trebuia s-o rupi mai/ demult cu trecutul"... Noul a luat locul/ vechiului?// Merge agale, cu capul/ plecat, cu ochii în jos, tinând în mâna un/ toiag si purtând pe spate o/ pusca de vânatoare si o/ ranita goala facuta din/ piele de tap. Poate va reusi sa/ determine ca anumite evenimente sa se produca mai repede. Sau mai încet.”
România exilata. George & Alexandru Cioranescu, de Stefan Ion Ghilimescu, colectia Odiseu, Editura Paralela 45, 2008, 310 pagini.„Câti dintre noi stiu ca cea mai importanta Bibliografie a literaturii franceze pentru secolele al XVI-lea, al XVII-lea si al XVIII-lea, sapte volume, circa 5.000 de pagini („o opera supraumana, o munca gigantica"!) este scrisa de un român în exil? Asemeni, câti dintre tinerii de astazi stiu ca Alexandru Cioranescu, atasat credintei de nezdruncinat a existentei unei literaturi europene, este, alaturi de Van Tieghen, întemeietorul pe plan mondial al comparatisticii moderne?” Dupa aparitia volumului Dinastia de carturari a Cioranestilor, aparut în Editura Bibliotheca, Târgoviste, 2000, al carui co-autor a fost, St. I. Ghilimescu îsi continua preocuparile monografice dedicate acestor personalitati culturale cu vocatie europeana. Iata una dintre motivatiile principale ale autorului: „În anii prigoanei staliniste, pentru elitele spiritului „primului exil" românesc, în care se integreaza la loc de cinste George & Alexandru Cioranescu, se contura tot mai evident ideea, afirmata raspicat de Mircea Eliade, ca singura forma eficace de lupta împotriva comunismului de import din România este aceea de a continua sa faca în tarile de adoptie, animati de un înalt curaj civic, o cultura de înalta competenta opusa prin înaltul ei rang si recunoastere universala surogatelor formelor proletcultiste ale asa-zisului „realism socialist". Exilul si-a creat în ocurenta acestui deziderat fundatii si asociatii culturale, o Academie alternativa, reviste de prestigiu si edituri care au coagulat ani buni rezultatele activitatii elitelor angajate în rezistenta politica prin cultura”.
Basarab Nicolescu. Eseu monografic, de Emanuela Ilie, Editura Timpul, 2008, 180 pagini. „Viata ca spectacol al inteligentei. Dinspre biografie...”, „Înspre opera. Treptele clarificarii: spre configurarea si validarea unui concept”, „Ore românesti. Confesiuni în interviuri”, „Antologie de texte reprezentative” – sunt capitolele prin care Emanuela Ilie a optat sa-si structureze eseul monografic despre Basarab Nicolescu si despre transdisciplinaritate. Acestora li se adauga referinte critice si note biobibliografice. În Transdisciplinaritatea. Manifest (Junimea, 2007), Basarab Nicolescu afirma: „Cunoasterea nu este nici exterioara nici interioara: ea este în acelasi timp exterioara si interioara. Studiul Universului si studiul fiintei umane se sustin reciproc. Zona de non-rezistenta joaca rolul de tert secret inclus, care permite unificarea, prin diferentele lor, a Subiectului transdisciplinar cu Obiectul transdisciplinar. Rolul tertului inclus în noul model transdisciplinar al Realitatii nu este, în fond, chiar atît de surprinzator. Cuvintele trei si trans au aceeasi radacina etimologica: "trei" semnifica "transgresiunea lui doi, ceea ce se afla dincolo de doi". Transdisciplinaritatea este transgresiunea dualitatii ce opune cuplurile binare: subiect – obiect, subiectivitate – obiectivitate, materie – constienta, natura – divin, simplitate – complexitate, reductionism – holism, diversitate – unitate. Aceasta dualitate este transgresata de unitatea deschisa care înglobeaza si Universul si fiinta umana.”
Cauzalitate emergenta în filosofia istoriei, de Nicolae Iuga, Editura Limes, 2008, 170 pagini. Nascut în Maramures, doctor în filosofie al Universitatii Babes-Bolyai (2002), Nicolae Iuga se afla la cea de-a zecea carte de autor, un volum bine documentat, percutant, scris pe alocuri cu ironie bine dozata. Masura în care evenimentele istoriei sunt (cvasi)predictibile este una variabila, de vreme ce ordinea sociala nu este, desigur, conforma celor doua mari modele epistemice existente – ordinea naturala si cea artificiala. Totusi, „aici, în ordinea sociala, pe care trebuie sa o admitem ca fiind un al treilea si unic model de ordine, functioneaza cauzalitatea emergenta, un tip special de cauzalitate, care se manifesta în urma producerii unui fapt întâmplator, o cauzalitate care se grefeaza pe liberul arbitru al individului, respectiv pe hazard si îl fructifica într-o directie care poate fi decisiva pentru istoria ulterioara dar care, datorita hazardului pe care îl presupune în prealabil, este principial impredictibila. De aceea, ideea de „inginerie sociala" este una aberanta, care în principiu nici nu ar fi cu putinta, decât eventual numai dupa suprimarea a tot ce îi este mai propriu omului: libertatea si drepturile cetatenesti”. Volumul cuprinde capitolele: „Emergenta si istorism”, „Emergenta ideii de stat la Platon si Aristotel”, „Emergenta religioasa, etnicitate si civilizatie”, „Emergenta unei lumi multipolare”, „Tendinta americanizarii Europei si declinul Occidentului”. Autorul semnaleaza existenta la nivel european sau mondial, a unor potentiale critice de schimbare, ca putere si influenta economica sau politica, în Ucraina, în Georgia, în lumea islamica din Europa si de aiurea, în SUA, în China – unde „în mod traditional, inclusiv în a doua jumatate a secolului al XX-lea, chinezul de rând se multumea cu putin, o locuinta comuna, un castron de orez pe zi, o pereche de tenisi si o salopeta odata la câteva luni, iar cei mai înstariti aspirau cel mult la o bicicleta. Nici aceste bunuri nu puteau fi asigurate cu usurinta. Despre alte bunuri de consum, care pentru noi sunt o obisnuinta cotidiana, nici nu putea fi vorba. Bunaoara, daca s-ar fi încercat sa se asigure pentru fiecare chinez doua perechi de încaltaminte din piele pe an, bovinele de pe planeta ar fi fost amenintate cu disparitia ca specie. Nu este vorba de o gluma, s-au facut calcule în acest sens”. Dupa ce China a inventat acul magnetic si praful de pusca (nu si imperiile coloniale), banii de hârtie (nu si societatea capitalista), singurul fapt previzibil este ca „modelul chinez” nu si-a spus ultimul cuvânt, ba dimpotriva.
Clasic printre postmoderni, de Liviu Franga, Editura Princeps Edit, Iasi, 2008, 426 pagini. De bine ce clasicismul si postmodernitatea nu au prea multe tangente – ca viziune, altfel postmodernitatea este peste tot, precum odinioara partidul unic si ubicuu –, universitarul Liviu Franga ne determina sa privim spre viitor din perspectiva unui umanist de formatie clasica. În prefata, Lidia Vianu noteaza: „Volumul Clasic printre postmoderni e un avertisment ca, uitând de greco-latinitate, ne primejduim continuitatea de aici încolo. Autorul reface în cartea lui veriga (slabita de comunism) fara de care lantul istoriei se rupe. Printr-o minune – a scriiturii, dar mai ales a entuziasmului intelectual – veriga aceasta refacuta se dovedeste a fi o întreaga istorie viitoare. Nu exista rând din acest volum care sa nu pledeze pentru viitor. Un viitor a carui cheie este antichitatea: Fiecare cuvânt latin are o istorie. Ea te duce înapoi spre stramosii comuni ai Europei si Asiei preistorice, spre mirabila întelepciune orientala, din deserturile mesopotamice pâna la gurile Nilului, si tot înapoi, spre cultura si viata unor popoare precum grecii, nascuti pentru a gândi si a calatori (ceea ce însemna, în fond, acelasi lucru), sau mai apropiatii etrusci. Cu toata aceasta umanitate intrând în felurite legaturi peste secole si milenii, romanii, deschizând oarecum mai târziu usa Istoriei, nu au facut altceva decât sa duca Istoria însasi mai departe. Cu har de romancier, Liviu Franga sufla viata asupra textelor pe care le analizeaza, face basme, dar mai ales fabule din istoria limbii, istoria romanului, istoria cuvintelor, din neputinta de a cladi intelectual pentru cel ce se lipseste singur de fundamentul greco-latin.
În aceasta epoca a hainelor uni-sex, a uni-lingvismului (daca putem numi astfel dominatia limbii engleze, de la computere la formule conversationale banale, si de acolo, inevitabil, la atitudini esentiale existentiale), a universalizarii calatorului si calatoriei, a strivirii individului sub povara nevoii de a comunica global, Liviu Franga particularizeaza. El nu pledeaza pentru protocronism, desigur; vrea doar sa se asigure ca viitorul va avea sens. Pentru Liviu Franga, sensul viitorului e întelegerea, perpetuarea începutului”.
Preludiile democratiei, de Traian Calin Uba, Editura Abeona Press, 2009, 450 pagini. Publicistica lui Traian Calin Uba din vremurile de glorie ale primilor ani de dupa revolutie. Numai ca democratia s-a oprit la preludii. Spicuim din prefata volumului, semnata de Ovidia Babu-Buznea: „Cititorul vine în contact direct cu imaginile comunismului fie prin prezentarea „clanului din Scornicesti" (din reportajul cu acelasi nume), fie prin aceea a „coltului rosu de la crematoriul Cenusa", fie prin pogromul venirii minerilor în capitala sau al minciunii „regimului patriot" Iliescu. Nu scapa de o radiografie cu sugestive accente satirice dar si cu umor de buna calitate chiar si biserica (vezi reportajul intitulat „sobolani pentru linistea noastra", cu subtitlul „Au mâncat anafura"). Un loc deosebit, cu încarcatura extrem de sensibila, este rezervat evocarii atrocitatilor din Piata Universitatii, comise cu ocazia venirii minerilor chemati sa „apere patria de droguri si de legionari" dar si contactului cu „eroii la ei acasa", în Petrosani. Evocarile traiesc prin detaliul colorat al observatiei, prin realismul gesticulatiei eroilor, prin vioiciunea dialogurilor”. Reportajul ultim, „Cazul Ilascu si lacrimile de beladona ale guvernantilor” dateaza din decembrie 1993.
EUGENIA TARALUNGA
BREVIAR EDITORIAL
craterul platon, de Liviu Ioan Stoiciu, Editura Vinea, 2008, 96 pagini. Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu este în stare sa atraga elogiile lui Nicolae Manolescu si Eugen Simion deopotriva, desi cei doi critici rareori au putut fi întâlniti în paginile sau pe copertele unui singur volum – fie el si al lui LIS, sau cu atât mai mult pentru ca el este autorul. Spune Nicolae Manolescu: „meditatia personala are uneori, cu tot tactul ei clasic, horatian, o noblete decorativa de stampa orientala. Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, unul din cei mai înzestrati ai generatiei sale. El trebuie citit fara prejudecatile puriste de care continua sa fie grevata receptarea poeziei tinere într-o anumita critica. a venit timpul ca „prozaismele" sale (...), scriitura elocventa si celelalte sa nu mai fie considerate nepoetice, literatura se schimba dupa cum vrea ea, nu dupa cum ne închipuim noi.” Pentru Eugen Simion, definitorie este „peste tot, în versuri, aceeasi iuteala a limbajului, aceeasi nerabdare a comunicarii, Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, ireverentios fata de retorica, uneori gratuit si de neînteles în efortul lui de a doborî normele constrângatoare ale liricii si de a compromite gigantismul ca mod de gândire si de manifestare, dar, în fine, un poet autentic cu o imaginatie productiva si sarcastica.” Starea de urgenta vine din nevoia rostirii poetice – înaintea „plinirii vremii” – a unor adevaruri amânate, înainte ca lava craterului sa cuprinda si sa acopere „câte o inima, un creier, un stomac”: „Ce fum înecacios! Tuseste, se sufoca./ Ard paiele umede în tine, mocnit. Sunt paiele tainei/ pocaintei... Arzi în propriul tau/ interior la foc/ mic, în singuratate, batrâne, lasa acum învataturile. // Îsi pipaie iar saculetul cu plumbi,/ pentru pusca: în curând,/ în curând voi striga "Luati Duh Sfânt!", sa fiti pe aproape...// (...) "Adevarul e ca trebuia s-o rupi mai/ demult cu trecutul"... Noul a luat locul/ vechiului?// Merge agale, cu capul/ plecat, cu ochii în jos, tinând în mâna un/ toiag si purtând pe spate o/ pusca de vânatoare si o/ ranita goala facuta din/ piele de tap. Poate va reusi sa/ determine ca anumite evenimente sa se produca mai repede. Sau mai încet.”
România exilata. George & Alexandru Cioranescu, de Stefan Ion Ghilimescu, colectia Odiseu, Editura Paralela 45, 2008, 310 pagini.„Câti dintre noi stiu ca cea mai importanta Bibliografie a literaturii franceze pentru secolele al XVI-lea, al XVII-lea si al XVIII-lea, sapte volume, circa 5.000 de pagini („o opera supraumana, o munca gigantica"!) este scrisa de un român în exil? Asemeni, câti dintre tinerii de astazi stiu ca Alexandru Cioranescu, atasat credintei de nezdruncinat a existentei unei literaturi europene, este, alaturi de Van Tieghen, întemeietorul pe plan mondial al comparatisticii moderne?” Dupa aparitia volumului Dinastia de carturari a Cioranestilor, aparut în Editura Bibliotheca, Târgoviste, 2000, al carui co-autor a fost, St. I. Ghilimescu îsi continua preocuparile monografice dedicate acestor personalitati culturale cu vocatie europeana. Iata una dintre motivatiile principale ale autorului: „În anii prigoanei staliniste, pentru elitele spiritului „primului exil" românesc, în care se integreaza la loc de cinste George & Alexandru Cioranescu, se contura tot mai evident ideea, afirmata raspicat de Mircea Eliade, ca singura forma eficace de lupta împotriva comunismului de import din România este aceea de a continua sa faca în tarile de adoptie, animati de un înalt curaj civic, o cultura de înalta competenta opusa prin înaltul ei rang si recunoastere universala surogatelor formelor proletcultiste ale asa-zisului „realism socialist". Exilul si-a creat în ocurenta acestui deziderat fundatii si asociatii culturale, o Academie alternativa, reviste de prestigiu si edituri care au coagulat ani buni rezultatele activitatii elitelor angajate în rezistenta politica prin cultura”.
Basarab Nicolescu. Eseu monografic, de Emanuela Ilie, Editura Timpul, 2008, 180 pagini. „Viata ca spectacol al inteligentei. Dinspre biografie...”, „Înspre opera. Treptele clarificarii: spre configurarea si validarea unui concept”, „Ore românesti. Confesiuni în interviuri”, „Antologie de texte reprezentative” – sunt capitolele prin care Emanuela Ilie a optat sa-si structureze eseul monografic despre Basarab Nicolescu si despre transdisciplinaritate. Acestora li se adauga referinte critice si note biobibliografice. În Transdisciplinaritatea. Manifest (Junimea, 2007), Basarab Nicolescu afirma: „Cunoasterea nu este nici exterioara nici interioara: ea este în acelasi timp exterioara si interioara. Studiul Universului si studiul fiintei umane se sustin reciproc. Zona de non-rezistenta joaca rolul de tert secret inclus, care permite unificarea, prin diferentele lor, a Subiectului transdisciplinar cu Obiectul transdisciplinar. Rolul tertului inclus în noul model transdisciplinar al Realitatii nu este, în fond, chiar atît de surprinzator. Cuvintele trei si trans au aceeasi radacina etimologica: "trei" semnifica "transgresiunea lui doi, ceea ce se afla dincolo de doi". Transdisciplinaritatea este transgresiunea dualitatii ce opune cuplurile binare: subiect – obiect, subiectivitate – obiectivitate, materie – constienta, natura – divin, simplitate – complexitate, reductionism – holism, diversitate – unitate. Aceasta dualitate este transgresata de unitatea deschisa care înglobeaza si Universul si fiinta umana.”
Cauzalitate emergenta în filosofia istoriei, de Nicolae Iuga, Editura Limes, 2008, 170 pagini. Nascut în Maramures, doctor în filosofie al Universitatii Babes-Bolyai (2002), Nicolae Iuga se afla la cea de-a zecea carte de autor, un volum bine documentat, percutant, scris pe alocuri cu ironie bine dozata. Masura în care evenimentele istoriei sunt (cvasi)predictibile este una variabila, de vreme ce ordinea sociala nu este, desigur, conforma celor doua mari modele epistemice existente – ordinea naturala si cea artificiala. Totusi, „aici, în ordinea sociala, pe care trebuie sa o admitem ca fiind un al treilea si unic model de ordine, functioneaza cauzalitatea emergenta, un tip special de cauzalitate, care se manifesta în urma producerii unui fapt întâmplator, o cauzalitate care se grefeaza pe liberul arbitru al individului, respectiv pe hazard si îl fructifica într-o directie care poate fi decisiva pentru istoria ulterioara dar care, datorita hazardului pe care îl presupune în prealabil, este principial impredictibila. De aceea, ideea de „inginerie sociala" este una aberanta, care în principiu nici nu ar fi cu putinta, decât eventual numai dupa suprimarea a tot ce îi este mai propriu omului: libertatea si drepturile cetatenesti”. Volumul cuprinde capitolele: „Emergenta si istorism”, „Emergenta ideii de stat la Platon si Aristotel”, „Emergenta religioasa, etnicitate si civilizatie”, „Emergenta unei lumi multipolare”, „Tendinta americanizarii Europei si declinul Occidentului”. Autorul semnaleaza existenta la nivel european sau mondial, a unor potentiale critice de schimbare, ca putere si influenta economica sau politica, în Ucraina, în Georgia, în lumea islamica din Europa si de aiurea, în SUA, în China – unde „în mod traditional, inclusiv în a doua jumatate a secolului al XX-lea, chinezul de rând se multumea cu putin, o locuinta comuna, un castron de orez pe zi, o pereche de tenisi si o salopeta odata la câteva luni, iar cei mai înstariti aspirau cel mult la o bicicleta. Nici aceste bunuri nu puteau fi asigurate cu usurinta. Despre alte bunuri de consum, care pentru noi sunt o obisnuinta cotidiana, nici nu putea fi vorba. Bunaoara, daca s-ar fi încercat sa se asigure pentru fiecare chinez doua perechi de încaltaminte din piele pe an, bovinele de pe planeta ar fi fost amenintate cu disparitia ca specie. Nu este vorba de o gluma, s-au facut calcule în acest sens”. Dupa ce China a inventat acul magnetic si praful de pusca (nu si imperiile coloniale), banii de hârtie (nu si societatea capitalista), singurul fapt previzibil este ca „modelul chinez” nu si-a spus ultimul cuvânt, ba dimpotriva.
Clasic printre postmoderni, de Liviu Franga, Editura Princeps Edit, Iasi, 2008, 426 pagini. De bine ce clasicismul si postmodernitatea nu au prea multe tangente – ca viziune, altfel postmodernitatea este peste tot, precum odinioara partidul unic si ubicuu –, universitarul Liviu Franga ne determina sa privim spre viitor din perspectiva unui umanist de formatie clasica. În prefata, Lidia Vianu noteaza: „Volumul Clasic printre postmoderni e un avertisment ca, uitând de greco-latinitate, ne primejduim continuitatea de aici încolo. Autorul reface în cartea lui veriga (slabita de comunism) fara de care lantul istoriei se rupe. Printr-o minune – a scriiturii, dar mai ales a entuziasmului intelectual – veriga aceasta refacuta se dovedeste a fi o întreaga istorie viitoare. Nu exista rând din acest volum care sa nu pledeze pentru viitor. Un viitor a carui cheie este antichitatea: Fiecare cuvânt latin are o istorie. Ea te duce înapoi spre stramosii comuni ai Europei si Asiei preistorice, spre mirabila întelepciune orientala, din deserturile mesopotamice pâna la gurile Nilului, si tot înapoi, spre cultura si viata unor popoare precum grecii, nascuti pentru a gândi si a calatori (ceea ce însemna, în fond, acelasi lucru), sau mai apropiatii etrusci. Cu toata aceasta umanitate intrând în felurite legaturi peste secole si milenii, romanii, deschizând oarecum mai târziu usa Istoriei, nu au facut altceva decât sa duca Istoria însasi mai departe. Cu har de romancier, Liviu Franga sufla viata asupra textelor pe care le analizeaza, face basme, dar mai ales fabule din istoria limbii, istoria romanului, istoria cuvintelor, din neputinta de a cladi intelectual pentru cel ce se lipseste singur de fundamentul greco-latin.
În aceasta epoca a hainelor uni-sex, a uni-lingvismului (daca putem numi astfel dominatia limbii engleze, de la computere la formule conversationale banale, si de acolo, inevitabil, la atitudini esentiale existentiale), a universalizarii calatorului si calatoriei, a strivirii individului sub povara nevoii de a comunica global, Liviu Franga particularizeaza. El nu pledeaza pentru protocronism, desigur; vrea doar sa se asigure ca viitorul va avea sens. Pentru Liviu Franga, sensul viitorului e întelegerea, perpetuarea începutului”.
Preludiile democratiei, de Traian Calin Uba, Editura Abeona Press, 2009, 450 pagini. Publicistica lui Traian Calin Uba din vremurile de glorie ale primilor ani de dupa revolutie. Numai ca democratia s-a oprit la preludii. Spicuim din prefata volumului, semnata de Ovidia Babu-Buznea: „Cititorul vine în contact direct cu imaginile comunismului fie prin prezentarea „clanului din Scornicesti" (din reportajul cu acelasi nume), fie prin aceea a „coltului rosu de la crematoriul Cenusa", fie prin pogromul venirii minerilor în capitala sau al minciunii „regimului patriot" Iliescu. Nu scapa de o radiografie cu sugestive accente satirice dar si cu umor de buna calitate chiar si biserica (vezi reportajul intitulat „sobolani pentru linistea noastra", cu subtitlul „Au mâncat anafura"). Un loc deosebit, cu încarcatura extrem de sensibila, este rezervat evocarii atrocitatilor din Piata Universitatii, comise cu ocazia venirii minerilor chemati sa „apere patria de droguri si de legionari" dar si contactului cu „eroii la ei acasa", în Petrosani. Evocarile traiesc prin detaliul colorat al observatiei, prin realismul gesticulatiei eroilor, prin vioiciunea dialogurilor”. Reportajul ultim, „Cazul Ilascu si lacrimile de beladona ale guvernantilor” dateaza din decembrie 1993.
EUGENIA TARALUNGA
România exilata. George & Alexandru Cioranescu, de Stefan Ion Ghilimescu, colectia Odiseu, Editura Paralela 45, 2008, 310 pagini.„Câti dintre noi stiu ca cea mai importanta Bibliografie a literaturii franceze pentru secolele al XVI-lea, al XVII-lea si al XVIII-lea, sapte volume, circa 5.000 de pagini („o opera supraumana, o munca gigantica"!) este scrisa de un român în exil? Asemeni, câti dintre tinerii de astazi stiu ca Alexandru Cioranescu, atasat credintei de nezdruncinat a existentei unei literaturi europene, este, alaturi de Van Tieghen, întemeietorul pe plan mondial al comparatisticii moderne?” Dupa aparitia volumului Dinastia de carturari a Cioranestilor, aparut în Editura Bibliotheca, Târgoviste, 2000, al carui co-autor a fost, St. I. Ghilimescu îsi continua preocuparile monografice dedicate acestor personalitati culturale cu vocatie europeana. Iata una dintre motivatiile principale ale autorului: „În anii prigoanei staliniste, pentru elitele spiritului „primului exil" românesc, în care se integreaza la loc de cinste George & Alexandru Cioranescu, se contura tot mai evident ideea, afirmata raspicat de Mircea Eliade, ca singura forma eficace de lupta împotriva comunismului de import din România este aceea de a continua sa faca în tarile de adoptie, animati de un înalt curaj civic, o cultura de înalta competenta opusa prin înaltul ei rang si recunoastere universala surogatelor formelor proletcultiste ale asa-zisului „realism socialist". Exilul si-a creat în ocurenta acestui deziderat fundatii si asociatii culturale, o Academie alternativa, reviste de prestigiu si edituri care au coagulat ani buni rezultatele activitatii elitelor angajate în rezistenta politica prin cultura”.
Basarab Nicolescu. Eseu monografic, de Emanuela Ilie, Editura Timpul, 2008, 180 pagini. „Viata ca spectacol al inteligentei. Dinspre biografie...”, „Înspre opera. Treptele clarificarii: spre configurarea si validarea unui concept”, „Ore românesti. Confesiuni în interviuri”, „Antologie de texte reprezentative” – sunt capitolele prin care Emanuela Ilie a optat sa-si structureze eseul monografic despre Basarab Nicolescu si despre transdisciplinaritate. Acestora li se adauga referinte critice si note biobibliografice. În Transdisciplinaritatea. Manifest (Junimea, 2007), Basarab Nicolescu afirma: „Cunoasterea nu este nici exterioara nici interioara: ea este în acelasi timp exterioara si interioara. Studiul Universului si studiul fiintei umane se sustin reciproc. Zona de non-rezistenta joaca rolul de tert secret inclus, care permite unificarea, prin diferentele lor, a Subiectului transdisciplinar cu Obiectul transdisciplinar. Rolul tertului inclus în noul model transdisciplinar al Realitatii nu este, în fond, chiar atît de surprinzator. Cuvintele trei si trans au aceeasi radacina etimologica: "trei" semnifica "transgresiunea lui doi, ceea ce se afla dincolo de doi". Transdisciplinaritatea este transgresiunea dualitatii ce opune cuplurile binare: subiect – obiect, subiectivitate – obiectivitate, materie – constienta, natura – divin, simplitate – complexitate, reductionism – holism, diversitate – unitate. Aceasta dualitate este transgresata de unitatea deschisa care înglobeaza si Universul si fiinta umana.”
Cauzalitate emergenta în filosofia istoriei, de Nicolae Iuga, Editura Limes, 2008, 170 pagini. Nascut în Maramures, doctor în filosofie al Universitatii Babes-Bolyai (2002), Nicolae Iuga se afla la cea de-a zecea carte de autor, un volum bine documentat, percutant, scris pe alocuri cu ironie bine dozata. Masura în care evenimentele istoriei sunt (cvasi)predictibile este una variabila, de vreme ce ordinea sociala nu este, desigur, conforma celor doua mari modele epistemice existente – ordinea naturala si cea artificiala. Totusi, „aici, în ordinea sociala, pe care trebuie sa o admitem ca fiind un al treilea si unic model de ordine, functioneaza cauzalitatea emergenta, un tip special de cauzalitate, care se manifesta în urma producerii unui fapt întâmplator, o cauzalitate care se grefeaza pe liberul arbitru al individului, respectiv pe hazard si îl fructifica într-o directie care poate fi decisiva pentru istoria ulterioara dar care, datorita hazardului pe care îl presupune în prealabil, este principial impredictibila. De aceea, ideea de „inginerie sociala" este una aberanta, care în principiu nici nu ar fi cu putinta, decât eventual numai dupa suprimarea a tot ce îi este mai propriu omului: libertatea si drepturile cetatenesti”. Volumul cuprinde capitolele: „Emergenta si istorism”, „Emergenta ideii de stat la Platon si Aristotel”, „Emergenta religioasa, etnicitate si civilizatie”, „Emergenta unei lumi multipolare”, „Tendinta americanizarii Europei si declinul Occidentului”. Autorul semnaleaza existenta la nivel european sau mondial, a unor potentiale critice de schimbare, ca putere si influenta economica sau politica, în Ucraina, în Georgia, în lumea islamica din Europa si de aiurea, în SUA, în China – unde „în mod traditional, inclusiv în a doua jumatate a secolului al XX-lea, chinezul de rând se multumea cu putin, o locuinta comuna, un castron de orez pe zi, o pereche de tenisi si o salopeta odata la câteva luni, iar cei mai înstariti aspirau cel mult la o bicicleta. Nici aceste bunuri nu puteau fi asigurate cu usurinta. Despre alte bunuri de consum, care pentru noi sunt o obisnuinta cotidiana, nici nu putea fi vorba. Bunaoara, daca s-ar fi încercat sa se asigure pentru fiecare chinez doua perechi de încaltaminte din piele pe an, bovinele de pe planeta ar fi fost amenintate cu disparitia ca specie. Nu este vorba de o gluma, s-au facut calcule în acest sens”. Dupa ce China a inventat acul magnetic si praful de pusca (nu si imperiile coloniale), banii de hârtie (nu si societatea capitalista), singurul fapt previzibil este ca „modelul chinez” nu si-a spus ultimul cuvânt, ba dimpotriva.
Clasic printre postmoderni, de Liviu Franga, Editura Princeps Edit, Iasi, 2008, 426 pagini. De bine ce clasicismul si postmodernitatea nu au prea multe tangente – ca viziune, altfel postmodernitatea este peste tot, precum odinioara partidul unic si ubicuu –, universitarul Liviu Franga ne determina sa privim spre viitor din perspectiva unui umanist de formatie clasica. În prefata, Lidia Vianu noteaza: „Volumul Clasic printre postmoderni e un avertisment ca, uitând de greco-latinitate, ne primejduim continuitatea de aici încolo. Autorul reface în cartea lui veriga (slabita de comunism) fara de care lantul istoriei se rupe. Printr-o minune – a scriiturii, dar mai ales a entuziasmului intelectual – veriga aceasta refacuta se dovedeste a fi o întreaga istorie viitoare. Nu exista rând din acest volum care sa nu pledeze pentru viitor. Un viitor a carui cheie este antichitatea: Fiecare cuvânt latin are o istorie. Ea te duce înapoi spre stramosii comuni ai Europei si Asiei preistorice, spre mirabila întelepciune orientala, din deserturile mesopotamice pâna la gurile Nilului, si tot înapoi, spre cultura si viata unor popoare precum grecii, nascuti pentru a gândi si a calatori (ceea ce însemna, în fond, acelasi lucru), sau mai apropiatii etrusci. Cu toata aceasta umanitate intrând în felurite legaturi peste secole si milenii, romanii, deschizând oarecum mai târziu usa Istoriei, nu au facut altceva decât sa duca Istoria însasi mai departe. Cu har de romancier, Liviu Franga sufla viata asupra textelor pe care le analizeaza, face basme, dar mai ales fabule din istoria limbii, istoria romanului, istoria cuvintelor, din neputinta de a cladi intelectual pentru cel ce se lipseste singur de fundamentul greco-latin.
În aceasta epoca a hainelor uni-sex, a uni-lingvismului (daca putem numi astfel dominatia limbii engleze, de la computere la formule conversationale banale, si de acolo, inevitabil, la atitudini esentiale existentiale), a universalizarii calatorului si calatoriei, a strivirii individului sub povara nevoii de a comunica global, Liviu Franga particularizeaza. El nu pledeaza pentru protocronism, desigur; vrea doar sa se asigure ca viitorul va avea sens. Pentru Liviu Franga, sensul viitorului e întelegerea, perpetuarea începutului”.
Preludiile democratiei, de Traian Calin Uba, Editura Abeona Press, 2009, 450 pagini. Publicistica lui Traian Calin Uba din vremurile de glorie ale primilor ani de dupa revolutie. Numai ca democratia s-a oprit la preludii. Spicuim din prefata volumului, semnata de Ovidia Babu-Buznea: „Cititorul vine în contact direct cu imaginile comunismului fie prin prezentarea „clanului din Scornicesti" (din reportajul cu acelasi nume), fie prin aceea a „coltului rosu de la crematoriul Cenusa", fie prin pogromul venirii minerilor în capitala sau al minciunii „regimului patriot" Iliescu. Nu scapa de o radiografie cu sugestive accente satirice dar si cu umor de buna calitate chiar si biserica (vezi reportajul intitulat „sobolani pentru linistea noastra", cu subtitlul „Au mâncat anafura"). Un loc deosebit, cu încarcatura extrem de sensibila, este rezervat evocarii atrocitatilor din Piata Universitatii, comise cu ocazia venirii minerilor chemati sa „apere patria de droguri si de legionari" dar si contactului cu „eroii la ei acasa", în Petrosani. Evocarile traiesc prin detaliul colorat al observatiei, prin realismul gesticulatiei eroilor, prin vioiciunea dialogurilor”. Reportajul ultim, „Cazul Ilascu si lacrimile de beladona ale guvernantilor” dateaza din decembrie 1993.
EUGENIA TARALUNGA
BREVIAR EDITORIAL
craterul platon, de Liviu Ioan Stoiciu, Editura Vinea, 2008, 96 pagini. Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu este în stare sa atraga elogiile lui Nicolae Manolescu si Eugen Simion deopotriva, desi cei doi critici rareori au putut fi întâlniti în paginile sau pe copertele unui singur volum – fie el si al lui LIS, sau cu atât mai mult pentru ca el este autorul. Spune Nicolae Manolescu: „meditatia personala are uneori, cu tot tactul ei clasic, horatian, o noblete decorativa de stampa orientala. Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, unul din cei mai înzestrati ai generatiei sale. El trebuie citit fara prejudecatile puriste de care continua sa fie grevata receptarea poeziei tinere într-o anumita critica. a venit timpul ca „prozaismele" sale (...), scriitura elocventa si celelalte sa nu mai fie considerate nepoetice, literatura se schimba dupa cum vrea ea, nu dupa cum ne închipuim noi.” Pentru Eugen Simion, definitorie este „peste tot, în versuri, aceeasi iuteala a limbajului, aceeasi nerabdare a comunicarii, Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, ireverentios fata de retorica, uneori gratuit si de neînteles în efortul lui de a doborî normele constrângatoare ale liricii si de a compromite gigantismul ca mod de gândire si de manifestare, dar, în fine, un poet autentic cu o imaginatie productiva si sarcastica.” Starea de urgenta vine din nevoia rostirii poetice – înaintea „plinirii vremii” – a unor adevaruri amânate, înainte ca lava craterului sa cuprinda si sa acopere „câte o inima, un creier, un stomac”: „Ce fum înecacios! Tuseste, se sufoca./ Ard paiele umede în tine, mocnit. Sunt paiele tainei/ pocaintei... Arzi în propriul tau/ interior la foc/ mic, în singuratate, batrâne, lasa acum învataturile. // Îsi pipaie iar saculetul cu plumbi,/ pentru pusca: în curând,/ în curând voi striga "Luati Duh Sfânt!", sa fiti pe aproape...// (...) "Adevarul e ca trebuia s-o rupi mai/ demult cu trecutul"... Noul a luat locul/ vechiului?// Merge agale, cu capul/ plecat, cu ochii în jos, tinând în mâna un/ toiag si purtând pe spate o/ pusca de vânatoare si o/ ranita goala facuta din/ piele de tap. Poate va reusi sa/ determine ca anumite evenimente sa se produca mai repede. Sau mai încet.”
România exilata. George & Alexandru Cioranescu, de Stefan Ion Ghilimescu, colectia Odiseu, Editura Paralela 45, 2008, 310 pagini.„Câti dintre noi stiu ca cea mai importanta Bibliografie a literaturii franceze pentru secolele al XVI-lea, al XVII-lea si al XVIII-lea, sapte volume, circa 5.000 de pagini („o opera supraumana, o munca gigantica"!) este scrisa de un român în exil? Asemeni, câti dintre tinerii de astazi stiu ca Alexandru Cioranescu, atasat credintei de nezdruncinat a existentei unei literaturi europene, este, alaturi de Van Tieghen, întemeietorul pe plan mondial al comparatisticii moderne?” Dupa aparitia volumului Dinastia de carturari a Cioranestilor, aparut în Editura Bibliotheca, Târgoviste, 2000, al carui co-autor a fost, St. I. Ghilimescu îsi continua preocuparile monografice dedicate acestor personalitati culturale cu vocatie europeana. Iata una dintre motivatiile principale ale autorului: „În anii prigoanei staliniste, pentru elitele spiritului „primului exil" românesc, în care se integreaza la loc de cinste George & Alexandru Cioranescu, se contura tot mai evident ideea, afirmata raspicat de Mircea Eliade, ca singura forma eficace de lupta împotriva comunismului de import din România este aceea de a continua sa faca în tarile de adoptie, animati de un înalt curaj civic, o cultura de înalta competenta opusa prin înaltul ei rang si recunoastere universala surogatelor formelor proletcultiste ale asa-zisului „realism socialist". Exilul si-a creat în ocurenta acestui deziderat fundatii si asociatii culturale, o Academie alternativa, reviste de prestigiu si edituri care au coagulat ani buni rezultatele activitatii elitelor angajate în rezistenta politica prin cultura”.
Basarab Nicolescu. Eseu monografic, de Emanuela Ilie, Editura Timpul, 2008, 180 pagini. „Viata ca spectacol al inteligentei. Dinspre biografie...”, „Înspre opera. Treptele clarificarii: spre configurarea si validarea unui concept”, „Ore românesti. Confesiuni în interviuri”, „Antologie de texte reprezentative” – sunt capitolele prin care Emanuela Ilie a optat sa-si structureze eseul monografic despre Basarab Nicolescu si despre transdisciplinaritate. Acestora li se adauga referinte critice si note biobibliografice. În Transdisciplinaritatea. Manifest (Junimea, 2007), Basarab Nicolescu afirma: „Cunoasterea nu este nici exterioara nici interioara: ea este în acelasi timp exterioara si interioara. Studiul Universului si studiul fiintei umane se sustin reciproc. Zona de non-rezistenta joaca rolul de tert secret inclus, care permite unificarea, prin diferentele lor, a Subiectului transdisciplinar cu Obiectul transdisciplinar. Rolul tertului inclus în noul model transdisciplinar al Realitatii nu este, în fond, chiar atît de surprinzator. Cuvintele trei si trans au aceeasi radacina etimologica: "trei" semnifica "transgresiunea lui doi, ceea ce se afla dincolo de doi". Transdisciplinaritatea este transgresiunea dualitatii ce opune cuplurile binare: subiect – obiect, subiectivitate – obiectivitate, materie – constienta, natura – divin, simplitate – complexitate, reductionism – holism, diversitate – unitate. Aceasta dualitate este transgresata de unitatea deschisa care înglobeaza si Universul si fiinta umana.”
Cauzalitate emergenta în filosofia istoriei, de Nicolae Iuga, Editura Limes, 2008, 170 pagini. Nascut în Maramures, doctor în filosofie al Universitatii Babes-Bolyai (2002), Nicolae Iuga se afla la cea de-a zecea carte de autor, un volum bine documentat, percutant, scris pe alocuri cu ironie bine dozata. Masura în care evenimentele istoriei sunt (cvasi)predictibile este una variabila, de vreme ce ordinea sociala nu este, desigur, conforma celor doua mari modele epistemice existente – ordinea naturala si cea artificiala. Totusi, „aici, în ordinea sociala, pe care trebuie sa o admitem ca fiind un al treilea si unic model de ordine, functioneaza cauzalitatea emergenta, un tip special de cauzalitate, care se manifesta în urma producerii unui fapt întâmplator, o cauzalitate care se grefeaza pe liberul arbitru al individului, respectiv pe hazard si îl fructifica într-o directie care poate fi decisiva pentru istoria ulterioara dar care, datorita hazardului pe care îl presupune în prealabil, este principial impredictibila. De aceea, ideea de „inginerie sociala" este una aberanta, care în principiu nici nu ar fi cu putinta, decât eventual numai dupa suprimarea a tot ce îi este mai propriu omului: libertatea si drepturile cetatenesti”. Volumul cuprinde capitolele: „Emergenta si istorism”, „Emergenta ideii de stat la Platon si Aristotel”, „Emergenta religioasa, etnicitate si civilizatie”, „Emergenta unei lumi multipolare”, „Tendinta americanizarii Europei si declinul Occidentului”. Autorul semnaleaza existenta la nivel european sau mondial, a unor potentiale critice de schimbare, ca putere si influenta economica sau politica, în Ucraina, în Georgia, în lumea islamica din Europa si de aiurea, în SUA, în China – unde „în mod traditional, inclusiv în a doua jumatate a secolului al XX-lea, chinezul de rând se multumea cu putin, o locuinta comuna, un castron de orez pe zi, o pereche de tenisi si o salopeta odata la câteva luni, iar cei mai înstariti aspirau cel mult la o bicicleta. Nici aceste bunuri nu puteau fi asigurate cu usurinta. Despre alte bunuri de consum, care pentru noi sunt o obisnuinta cotidiana, nici nu putea fi vorba. Bunaoara, daca s-ar fi încercat sa se asigure pentru fiecare chinez doua perechi de încaltaminte din piele pe an, bovinele de pe planeta ar fi fost amenintate cu disparitia ca specie. Nu este vorba de o gluma, s-au facut calcule în acest sens”. Dupa ce China a inventat acul magnetic si praful de pusca (nu si imperiile coloniale), banii de hârtie (nu si societatea capitalista), singurul fapt previzibil este ca „modelul chinez” nu si-a spus ultimul cuvânt, ba dimpotriva.
Clasic printre postmoderni, de Liviu Franga, Editura Princeps Edit, Iasi, 2008, 426 pagini. De bine ce clasicismul si postmodernitatea nu au prea multe tangente – ca viziune, altfel postmodernitatea este peste tot, precum odinioara partidul unic si ubicuu –, universitarul Liviu Franga ne determina sa privim spre viitor din perspectiva unui umanist de formatie clasica. În prefata, Lidia Vianu noteaza: „Volumul Clasic printre postmoderni e un avertisment ca, uitând de greco-latinitate, ne primejduim continuitatea de aici încolo. Autorul reface în cartea lui veriga (slabita de comunism) fara de care lantul istoriei se rupe. Printr-o minune – a scriiturii, dar mai ales a entuziasmului intelectual – veriga aceasta refacuta se dovedeste a fi o întreaga istorie viitoare. Nu exista rând din acest volum care sa nu pledeze pentru viitor. Un viitor a carui cheie este antichitatea: Fiecare cuvânt latin are o istorie. Ea te duce înapoi spre stramosii comuni ai Europei si Asiei preistorice, spre mirabila întelepciune orientala, din deserturile mesopotamice pâna la gurile Nilului, si tot înapoi, spre cultura si viata unor popoare precum grecii, nascuti pentru a gândi si a calatori (ceea ce însemna, în fond, acelasi lucru), sau mai apropiatii etrusci. Cu toata aceasta umanitate intrând în felurite legaturi peste secole si milenii, romanii, deschizând oarecum mai târziu usa Istoriei, nu au facut altceva decât sa duca Istoria însasi mai departe. Cu har de romancier, Liviu Franga sufla viata asupra textelor pe care le analizeaza, face basme, dar mai ales fabule din istoria limbii, istoria romanului, istoria cuvintelor, din neputinta de a cladi intelectual pentru cel ce se lipseste singur de fundamentul greco-latin.
În aceasta epoca a hainelor uni-sex, a uni-lingvismului (daca putem numi astfel dominatia limbii engleze, de la computere la formule conversationale banale, si de acolo, inevitabil, la atitudini esentiale existentiale), a universalizarii calatorului si calatoriei, a strivirii individului sub povara nevoii de a comunica global, Liviu Franga particularizeaza. El nu pledeaza pentru protocronism, desigur; vrea doar sa se asigure ca viitorul va avea sens. Pentru Liviu Franga, sensul viitorului e întelegerea, perpetuarea începutului”.
Preludiile democratiei, de Traian Calin Uba, Editura Abeona Press, 2009, 450 pagini. Publicistica lui Traian Calin Uba din vremurile de glorie ale primilor ani de dupa revolutie. Numai ca democratia s-a oprit la preludii. Spicuim din prefata volumului, semnata de Ovidia Babu-Buznea: „Cititorul vine în contact direct cu imaginile comunismului fie prin prezentarea „clanului din Scornicesti" (din reportajul cu acelasi nume), fie prin aceea a „coltului rosu de la crematoriul Cenusa", fie prin pogromul venirii minerilor în capitala sau al minciunii „regimului patriot" Iliescu. Nu scapa de o radiografie cu sugestive accente satirice dar si cu umor de buna calitate chiar si biserica (vezi reportajul intitulat „sobolani pentru linistea noastra", cu subtitlul „Au mâncat anafura"). Un loc deosebit, cu încarcatura extrem de sensibila, este rezervat evocarii atrocitatilor din Piata Universitatii, comise cu ocazia venirii minerilor chemati sa „apere patria de droguri si de legionari" dar si contactului cu „eroii la ei acasa", în Petrosani. Evocarile traiesc prin detaliul colorat al observatiei, prin realismul gesticulatiei eroilor, prin vioiciunea dialogurilor”. Reportajul ultim, „Cazul Ilascu si lacrimile de beladona ale guvernantilor” dateaza din decembrie 1993.
EUGENIA TARALUNGA