Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
CUVÂNTUL 7. Serie noua, februarie 2009 (anul XX), redactor-sef Paul Cernat. „Despre intelectuali si polemici”, titlu mare. Alex Cistelecan, despre “autodesemnata elita intelectuala româneasca” si despre cum arata coloana vertebrala publica azi: „Povestirea legitimatoare sub care elita intelectuala româneasca si-a descris misiunea istorica si s-a autoreprezentat în fata publicului a fost lupta anticomunista. Cum însa aceasta lupta anticomunista nu avea la dispozitie niciun gest istoric pe care sa-l poata invoca în calitate de expresie proprie si fapt fondator, ea a îmbracat de la bun început o dimensiune pur culturala. În ciuda tuturor recosmetizarilor, mitica rezistenta culturala nu a reusit în niciun fel sa umple acest gol istoric ba, dimpotriva, a accentuat înca si mai mult deschiderea exclusiv culturala a acestui front… Asa ceva nu mai poate continua. De aceea, pâna vine camionul cu Prozac, tin sa-i linistesc pe membrii elitei noastre intelectuale, asigurându-i de sustinerea noastra emotionala, a tuturor, inclusiv a domnului presedinte. Sunt sigur ca Traian Basescu va face înca o data dovada abilitatii sale, demonstrate deja în conlucrarea cu liberalii, si va guverna timp de patru ani cot la cot cu PSD-ul cu aerul ca acesta e ultimul lucru pe care ar vrea sa-l faca. Ceea ce le va permite înca o data intelectualilor nostri sa ocupe aceleasi posturi si functii hipercentrale, ca si cum ar vorbi de pe niste pozitii de independenta nestirbita si marginalitate necompromisa, si sa îndeplineasca acelasi rol de legitimare a puterii si a statu quo-ului cu aerul eroic ca duc lupte subterane de disidenta anticomunista”. Apoi, Alexandru Matei, legat de „cele trei mari D-uri: Denigrarea, Demonizarea si, în final, Demolarea”, care descriu functionarea campaniilor antiintelectuali: „În douazeci de ani de libertate, n-am asistat la momentul în care vreun intelectual român public sa-si fi chestionat statutul si sa se fi îndoit de rolul pe care si-l aroga, de director de constiinta, desi ar fi avut ocazia s-o faca în repetate rânduri, cel putin din 1996 încoace. La intersectia dintre filozof, scriitor, om politic, functionar de stat si vedeta media, intelectualul roman nu si-a pus niciodata la îndoiala capacitatea latenta de a salva societatea româneasca, global, fara rest, si puterea de a distinge binele de rau”. Mai explicit, Florin Constantiniu, despre „polemicile dâmbovitene” si politia gândirii, la zi: «În opinia mea, caracteristica polemicii din Rom~nia este deplasarea de la idee la persoana: nu se discuta punctul de vedere, ci omul care l-a sustinut. Desigur, în strategia polemicii – exista o astfel de strategie! – are loc o adevarata operatie de camuflaj: polemica se poarta în numele unei idei, dar obiectivul principal al atacului este persoana, o persoana care, de regula, trebuie lichidata… Un element perturbator în polemicile de la noi este coloratura politica data unei pozitii, un fel de reflex întârziat al perioadei staliniste. Sa ma explic: daca formulezi o critica la adresa Raportului Comisiei Tismaneanu, esti imediat suspectat sau denuntat ca nostalgic al comunismului, comunist etc. Eticheta – odata lipita – se desprinde greu, pentru ca o masina publicitara, bine pusa la punct în ceea ce priveste distribuirea elogiilor si criticilor, are grija sa aplice (ceea ce în artilerie se cheama) „ciocane de foc” nedoritilor critici. O adevarata politie a gândirii, mereu în alerta, sta de straja».
CULTURA 10 / 2009. Revista saptamânala, din 12 martie. Scrie redactorul sef Augustin Buzura: România? „O insula bizara, în care se glumeste, se muta mobilierul de ici-acolo, se schimba locul servitorilor de pe un palier pe altul si nimic mai mult. Suveranul e vesel, iar elita lui – de asta data, masculina si intelectuala! – s-a angajat, iata, la propriu, într-un concurs de frumusete, care aminteste de cursele postrevolutionare de trabanturi. E, de altfel, si singura idee care i-a trecut prin cap în aceste vremuri de criza. Zadarnic am cânta Desteapta-te, române! Caci de mult Imnul pare un text scris într-o limba pe care n-o mai întelegem”. Ca vine sfârsitul lumii? Pe aceeasi pagina de revista, Alfred Bulai ne lamureste (conform bancului, de când cu criza): «Basescu apare si el în fata natiunii si, dupa ce acuza mogulii din presa ca au denaturat relatarile despre sfârsitul lumii, le cere românilor cumpatare, le spune ca pot sa bea si sa se distreze, dar sa nu uite sa vina la vot, pentru ca: „Dragi români, nu trebuie sa va speriati în legatura cu sfârsitul lumii. Noi mai avem destul timp. Noi suntem, fata de tarile dezvoltate intrate în criza, cu o suta de ani în urma”. Va dati seama? Mai avem o suta de ani… Nu mai stiu când am auzit prima data bancul acesta». Pe pagina urmatoare a revistei, tot la „Cultura politica” aflam ca sfârsitul lumii e anuntat de aparitia pasapoartelor biometrice în România. Bogdan Duca semneaza „Despre cipuri si antihrist”. Gluma, gluma, dar profetia din Apocalipsa e azi ca si înfaptuita. Ce spune Apocalipsa (13, 16-18): „16. Si ea (Fiara, Antihristul) îi sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe m~na lor cea dreapta sau pe frunte. 17. Încât nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adica numele Fiarei, sau numarul numelui Fiarei. 18. Aici este întelepciunea. Cine are pricepere, sa socoteasca numarul Fiarei; caci este numar de om. Si numarul ei este 666”… Hmmm!, comenteaza Bogdan Duca: «Similitudinea este una prea mare ca sa nu ne întrebam ce si cum… Sunt pasapoartele biometrice numarul Fiarei? Mai mult ca sigur, nu. Sunt însa ele un pas spre numarul Fiarei? Foarte probabil ca da. De ce? Deoarece deja vorbim de „încipuire”. Începe sa se puna la modul cel mai practic problema codificarii electronice a identitatii fiecarei persoane… Peste ani, când cipurile vor deveni o realitate, însemnarea cu 666 nu va mai fi o vorba în vânt». E drept, sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Române „o trânteste cu autoritate ca, în definitiv, nimeni nu este obligat sa aiba pasaport, asa ca nu trebuie sa ne panicam”. Hmmm!, se cruceste iar Bogdan Duca: „Pentru un neavizat în ale teologiei, pasapoarte biometrice ar fi sinonime cu semnul Fiarei. Dar aceasta nu înseamna ca ele nu sunt semne premergatoare… Ca o concluzie: indiferent ce va fi cu aceste cipuri (si eu cred ca ele vor ajunge sa fie numarul Fiarei), viitorul suna interesant”…
TIMPUL 2 / 2009. Revista lunara. Nu se putea ca Gabriel Andreescu sa nu dezvolte în stil personal acest subiect, al „campaniei împotriva pasapoartelor cu cipuri biometrice (cu mize interne si internationale)”. În loc sa dezvolte problematica violarii identitatii individului si a controlului total (urmarire si localizare tip Big Brother) prin aceste cipuri (implantate deocamdata în acte si în „vite”), încalcându-se cu seninatate drepturile elementare ale omului, Gabriel Andreescu, previzibil, ne asigura ca aveam de a face deja cu o „manifestare delirant-fundamentalista ortodoxa” a celor ce contesta „cipurile biometrice”. Ba chiar el are si un scenariu: «Daca sapam în spatele acestei istorii, vom descoperi lucruri fara îndoiala relevante. Staretul Iustin Pârvu (Nota LIS – fost puscarias politic, Iustin Pârvu e cel ce a iscat toata istoria contestarii publice, subliniind ca introducerea de cipuri biometrice e o masura „premergatoare pecetluirii cu numarul Fiarei, 666”) fusese schimbat la începutul anului 2006 de la conducerea manastirii Petru Voda, ctitorita de el, la cererea mitropolitului de atunci Daniel. Atitudinea mitropolitului pare sa fi avut legatura cu alegerea noului patriarh, ce urma sa aiba loc în 2007, în care principalii competitori erau mitropolitii Bartolomeu Anania si Daniel al Moldovei. Or, spune site-ul Bisericii Ortodoxe Libere, staretul Iustin Pârvu fusese coleg de celula cu Bartolomeu Anania si parte a comunitatii monahale care-l considera pe Daniel un mason»… Pe mine ma face sa râd, ce legatura are codul 666, contestat în 2009, cu alegerea patriarhului din 2007? Iustin Pârvu a atras atentia, cu onestitate, ca pur si simplu „în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare si stocare a datelor de identificare, se ascunde o întreaga dictatura”… Dar Gabriel Andreescu n-are timp de asemenea subtilitati, el ia peste picior si o enciclica a sinodului Bisericii Ortodoxe Elene, care din 1997 poruncea: „Sub nici un motiv sa nu se aplice ca numar de cod numarul 666 în noul sistem al cartilor de identitate din tara noastra”… Îl las în plata Domnului pe Gabriel Andreescu (o plata ca oricare alta), probabil ca în urmatorul numar al Timpului va veni cu îndreptari. Pe ultima pagina a revistei de fata, în cu totul alta ordine de idei, Liviu Antonesei observa: «În principiu, cu aceasta carte (Istoria critica a lui N. Manolescu), epoca istoriilor integrale „de autor“ ale literaturii române, scrise din perspectiva exclusiv estetica, s-a încheiat. Va trebui de acum sa ne apucam si noi de ceea ce culturile serioase practica de peste o jumatate de secol – de elaborarea sintezelor academice adevarate, redactate de colective de specialisti în domenii si epoci, în care literatura nu va mai fi „extrasa“ din context, ci va fi integrata în toate contextele necesare – general cultural, istoric, politic, international etc. De buna seama, vor mai exista critici si istorici literari care se vor ambitiona la sinteze la fel de vaste dar, în opinia mea, va fi pura pierdere de vreme».
ORIZONT 2 / 2009. Revista lunara. Presa noastra literara de la începutul acestui an a acordat spatii largi de comentare a Istoriei critice a literaturii române de N. Manolescu. Ba chiar revista Arges 2 / 2009 citeaza pe larg din aceste comentarii, nu are rost sa reiau si eu, aici, aceasta îndeletnicire, desi e instructiva (si sunt sigur ca as alege alte citate). Ma multumesc doar cu ancheta revistei Orizont, „La ce bun o istorie a literaturii române, azi” si nu retin decât opiniile a trei dintre participanti. Vasile Dan continua ideea lui Liviu Antonesei, citata mai sus: „Vremea unor astfel de istorii, scrise genial de un singur autor, a apus demult. Nostalgia lor se conserva doar în culturile provinciale, cum e, din nefericire, si cultura noastra. În Europa (în Occident), în literatura franceza, italiana, spaniola, germana, engleza, austriaca, ungara, ceha, slovaca, poloneza, nu se mai scriu, de vreo 50 de ani, asemenea istorii, istoria literaturii sub semnatura augusta a unui sigur autor ce se autopostuleaza predestinat unui asemenea megaproiect, impecabil si fara gres în gusturi si judecati, cu o competenta egala, excelând pentru orice epoca, în orice gen literar sau autor”. Si continua: „Din nefericire, dl Nicolae Manolescu a rupt-o cu critica literara dupa 1989. A cârmit-o ba spre politica (PAC, PNL), ba spre înalte atributii (comisii si comitii) universitare si academice, ba spre presedintia României, ba spre cea a Uniunii Scriitorilor, ba spre diplomatie. Priza, contactul cu literatura vie, inevitabil s-au diminuat în ultimii 20 de ani. Acest lucru se vede, din nefericire, în Istoria critica a literaturii române”. Alta opinie, Gh. Mocuta, constient de posteritatea care tradeaza în timp opera literara: „Cred ca nerabdarea noastra de a intra în istoria literaturii e legitima pâna la un punct si rizibila dintr-un alt punct (de vedere), caci uitam repede de criterii si principii imperative pentru o astfel de întreprindere. Nu mai vorbim de nerabdarea tinerilor autori, de protestul celor frustrati, de idiosincraziile colegiale”. Iar Gheorghe Schwartz da vina pe subiectivitatea critica, pe care o contesta: «Cât de subiectiva este critica literara în general si „istoriile” în special o dovedeste modificarea permanenta a „ierarhiilor” pe parcursul timpului: scriitori care ieri au primit Premiul Nobel astazi pot fi total uitati; lucrari pe care elevii sunt obligati sa le studieze azi, mâine nu mai pot fi gasite în manuale; scriitori care apar acum în mai toate tabloidele, mâine s-ar putea sa nu mai aiba loc nici macar într-o nota de subsol… Când spiritul de gasca manipuleaza istoriile literare – iar acum lucrul acesta a devenit regula –, atunci nu mai rezista nici alibiul subiectivitatii».
SCRISUL ROMÂNESC 2 / 2009. Revista lunara, serie noua (anul VII), redactor-sef Florea Firan. Interviu cu Nicolae Manolescu. Întrebat (de Cristian Nedelcu): „Cea mai controversata parte a cartii Dumneavoastra (Istoria critica…) priveste literatura contemporana. În momentul în care ati scris-o va asteptati la un asemenea val de comentarii? V-a fost teama de ele?”, Nicolae Manolescu raspunde: „Sigur ca ma asteptam. Am facut 32 de ani cronica literara si am avut parte de reactiile astea saptamânal. Frica, nu. De ce sa-mi fie frica? Era de asteptat ca, în primul rând scriitorii sa citeasca ce am scris despre ei. Daca sunt, sa se supere ca sunt, daca nu sunt sa se supere ca nu sunt, daca sunt si sunt de bine sa se supere ca si altii sunt de bine… Asta face parte din viata literara. Nu pot fi toti multumiti. Nici nu am vrut asta”. Retin, apoi, surprins, din urmatorul raspuns al lui Nicolae Manolescu ca: „Literatura exilului nu este interesanta”... (L.I.S.)
CULTURA 10 / 2009. Revista saptamânala, din 12 martie. Scrie redactorul sef Augustin Buzura: România? „O insula bizara, în care se glumeste, se muta mobilierul de ici-acolo, se schimba locul servitorilor de pe un palier pe altul si nimic mai mult. Suveranul e vesel, iar elita lui – de asta data, masculina si intelectuala! – s-a angajat, iata, la propriu, într-un concurs de frumusete, care aminteste de cursele postrevolutionare de trabanturi. E, de altfel, si singura idee care i-a trecut prin cap în aceste vremuri de criza. Zadarnic am cânta Desteapta-te, române! Caci de mult Imnul pare un text scris într-o limba pe care n-o mai întelegem”. Ca vine sfârsitul lumii? Pe aceeasi pagina de revista, Alfred Bulai ne lamureste (conform bancului, de când cu criza): «Basescu apare si el în fata natiunii si, dupa ce acuza mogulii din presa ca au denaturat relatarile despre sfârsitul lumii, le cere românilor cumpatare, le spune ca pot sa bea si sa se distreze, dar sa nu uite sa vina la vot, pentru ca: „Dragi români, nu trebuie sa va speriati în legatura cu sfârsitul lumii. Noi mai avem destul timp. Noi suntem, fata de tarile dezvoltate intrate în criza, cu o suta de ani în urma”. Va dati seama? Mai avem o suta de ani… Nu mai stiu când am auzit prima data bancul acesta». Pe pagina urmatoare a revistei, tot la „Cultura politica” aflam ca sfârsitul lumii e anuntat de aparitia pasapoartelor biometrice în România. Bogdan Duca semneaza „Despre cipuri si antihrist”. Gluma, gluma, dar profetia din Apocalipsa e azi ca si înfaptuita. Ce spune Apocalipsa (13, 16-18): „16. Si ea (Fiara, Antihristul) îi sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe m~na lor cea dreapta sau pe frunte. 17. Încât nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adica numele Fiarei, sau numarul numelui Fiarei. 18. Aici este întelepciunea. Cine are pricepere, sa socoteasca numarul Fiarei; caci este numar de om. Si numarul ei este 666”… Hmmm!, comenteaza Bogdan Duca: «Similitudinea este una prea mare ca sa nu ne întrebam ce si cum… Sunt pasapoartele biometrice numarul Fiarei? Mai mult ca sigur, nu. Sunt însa ele un pas spre numarul Fiarei? Foarte probabil ca da. De ce? Deoarece deja vorbim de „încipuire”. Începe sa se puna la modul cel mai practic problema codificarii electronice a identitatii fiecarei persoane… Peste ani, când cipurile vor deveni o realitate, însemnarea cu 666 nu va mai fi o vorba în vânt». E drept, sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Române „o trânteste cu autoritate ca, în definitiv, nimeni nu este obligat sa aiba pasaport, asa ca nu trebuie sa ne panicam”. Hmmm!, se cruceste iar Bogdan Duca: „Pentru un neavizat în ale teologiei, pasapoarte biometrice ar fi sinonime cu semnul Fiarei. Dar aceasta nu înseamna ca ele nu sunt semne premergatoare… Ca o concluzie: indiferent ce va fi cu aceste cipuri (si eu cred ca ele vor ajunge sa fie numarul Fiarei), viitorul suna interesant”…
TIMPUL 2 / 2009. Revista lunara. Nu se putea ca Gabriel Andreescu sa nu dezvolte în stil personal acest subiect, al „campaniei împotriva pasapoartelor cu cipuri biometrice (cu mize interne si internationale)”. În loc sa dezvolte problematica violarii identitatii individului si a controlului total (urmarire si localizare tip Big Brother) prin aceste cipuri (implantate deocamdata în acte si în „vite”), încalcându-se cu seninatate drepturile elementare ale omului, Gabriel Andreescu, previzibil, ne asigura ca aveam de a face deja cu o „manifestare delirant-fundamentalista ortodoxa” a celor ce contesta „cipurile biometrice”. Ba chiar el are si un scenariu: «Daca sapam în spatele acestei istorii, vom descoperi lucruri fara îndoiala relevante. Staretul Iustin Pârvu (Nota LIS – fost puscarias politic, Iustin Pârvu e cel ce a iscat toata istoria contestarii publice, subliniind ca introducerea de cipuri biometrice e o masura „premergatoare pecetluirii cu numarul Fiarei, 666”) fusese schimbat la începutul anului 2006 de la conducerea manastirii Petru Voda, ctitorita de el, la cererea mitropolitului de atunci Daniel. Atitudinea mitropolitului pare sa fi avut legatura cu alegerea noului patriarh, ce urma sa aiba loc în 2007, în care principalii competitori erau mitropolitii Bartolomeu Anania si Daniel al Moldovei. Or, spune site-ul Bisericii Ortodoxe Libere, staretul Iustin Pârvu fusese coleg de celula cu Bartolomeu Anania si parte a comunitatii monahale care-l considera pe Daniel un mason»… Pe mine ma face sa râd, ce legatura are codul 666, contestat în 2009, cu alegerea patriarhului din 2007? Iustin Pârvu a atras atentia, cu onestitate, ca pur si simplu „în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare si stocare a datelor de identificare, se ascunde o întreaga dictatura”… Dar Gabriel Andreescu n-are timp de asemenea subtilitati, el ia peste picior si o enciclica a sinodului Bisericii Ortodoxe Elene, care din 1997 poruncea: „Sub nici un motiv sa nu se aplice ca numar de cod numarul 666 în noul sistem al cartilor de identitate din tara noastra”… Îl las în plata Domnului pe Gabriel Andreescu (o plata ca oricare alta), probabil ca în urmatorul numar al Timpului va veni cu îndreptari. Pe ultima pagina a revistei de fata, în cu totul alta ordine de idei, Liviu Antonesei observa: «În principiu, cu aceasta carte (Istoria critica a lui N. Manolescu), epoca istoriilor integrale „de autor“ ale literaturii române, scrise din perspectiva exclusiv estetica, s-a încheiat. Va trebui de acum sa ne apucam si noi de ceea ce culturile serioase practica de peste o jumatate de secol – de elaborarea sintezelor academice adevarate, redactate de colective de specialisti în domenii si epoci, în care literatura nu va mai fi „extrasa“ din context, ci va fi integrata în toate contextele necesare – general cultural, istoric, politic, international etc. De buna seama, vor mai exista critici si istorici literari care se vor ambitiona la sinteze la fel de vaste dar, în opinia mea, va fi pura pierdere de vreme».
ORIZONT 2 / 2009. Revista lunara. Presa noastra literara de la începutul acestui an a acordat spatii largi de comentare a Istoriei critice a literaturii române de N. Manolescu. Ba chiar revista Arges 2 / 2009 citeaza pe larg din aceste comentarii, nu are rost sa reiau si eu, aici, aceasta îndeletnicire, desi e instructiva (si sunt sigur ca as alege alte citate). Ma multumesc doar cu ancheta revistei Orizont, „La ce bun o istorie a literaturii române, azi” si nu retin decât opiniile a trei dintre participanti. Vasile Dan continua ideea lui Liviu Antonesei, citata mai sus: „Vremea unor astfel de istorii, scrise genial de un singur autor, a apus demult. Nostalgia lor se conserva doar în culturile provinciale, cum e, din nefericire, si cultura noastra. În Europa (în Occident), în literatura franceza, italiana, spaniola, germana, engleza, austriaca, ungara, ceha, slovaca, poloneza, nu se mai scriu, de vreo 50 de ani, asemenea istorii, istoria literaturii sub semnatura augusta a unui sigur autor ce se autopostuleaza predestinat unui asemenea megaproiect, impecabil si fara gres în gusturi si judecati, cu o competenta egala, excelând pentru orice epoca, în orice gen literar sau autor”. Si continua: „Din nefericire, dl Nicolae Manolescu a rupt-o cu critica literara dupa 1989. A cârmit-o ba spre politica (PAC, PNL), ba spre înalte atributii (comisii si comitii) universitare si academice, ba spre presedintia României, ba spre cea a Uniunii Scriitorilor, ba spre diplomatie. Priza, contactul cu literatura vie, inevitabil s-au diminuat în ultimii 20 de ani. Acest lucru se vede, din nefericire, în Istoria critica a literaturii române”. Alta opinie, Gh. Mocuta, constient de posteritatea care tradeaza în timp opera literara: „Cred ca nerabdarea noastra de a intra în istoria literaturii e legitima pâna la un punct si rizibila dintr-un alt punct (de vedere), caci uitam repede de criterii si principii imperative pentru o astfel de întreprindere. Nu mai vorbim de nerabdarea tinerilor autori, de protestul celor frustrati, de idiosincraziile colegiale”. Iar Gheorghe Schwartz da vina pe subiectivitatea critica, pe care o contesta: «Cât de subiectiva este critica literara în general si „istoriile” în special o dovedeste modificarea permanenta a „ierarhiilor” pe parcursul timpului: scriitori care ieri au primit Premiul Nobel astazi pot fi total uitati; lucrari pe care elevii sunt obligati sa le studieze azi, mâine nu mai pot fi gasite în manuale; scriitori care apar acum în mai toate tabloidele, mâine s-ar putea sa nu mai aiba loc nici macar într-o nota de subsol… Când spiritul de gasca manipuleaza istoriile literare – iar acum lucrul acesta a devenit regula –, atunci nu mai rezista nici alibiul subiectivitatii».
SCRISUL ROMÂNESC 2 / 2009. Revista lunara, serie noua (anul VII), redactor-sef Florea Firan. Interviu cu Nicolae Manolescu. Întrebat (de Cristian Nedelcu): „Cea mai controversata parte a cartii Dumneavoastra (Istoria critica…) priveste literatura contemporana. În momentul în care ati scris-o va asteptati la un asemenea val de comentarii? V-a fost teama de ele?”, Nicolae Manolescu raspunde: „Sigur ca ma asteptam. Am facut 32 de ani cronica literara si am avut parte de reactiile astea saptamânal. Frica, nu. De ce sa-mi fie frica? Era de asteptat ca, în primul rând scriitorii sa citeasca ce am scris despre ei. Daca sunt, sa se supere ca sunt, daca nu sunt sa se supere ca nu sunt, daca sunt si sunt de bine sa se supere ca si altii sunt de bine… Asta face parte din viata literara. Nu pot fi toti multumiti. Nici nu am vrut asta”. Retin, apoi, surprins, din urmatorul raspuns al lui Nicolae Manolescu ca: „Literatura exilului nu este interesanta”... (L.I.S.)