Editorial
Dumitru Radu Popa
TIENANMEN 20 – O ISTORIE PERSONALA
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Probabil ca nu fac decît sa spun o banalitate: momentele mari ale istoriei, atîtea cîte le traim în arcul mai lung sau mai scurt al unei vieti, nu capata însemnatate generica decît în perspectiva timpului. Altfel, le percem doar prin amanuntele zilnice, banale – poate totusi nu lipsite de interes în masura în care efemeritatea lor se leaga, indestructibil, pentru totdeauna, de marea istorie.
Am scris, dealtfel, asta într-o carte, si m-am trezit cu o gramada de acuzatii de frivolitate din partea unor persoane, desigur cu un respect mult mai adînc, cel putin în aparenta, pentru lucrurile importante, cam asa cum era acel locuitor atît de ridicol al uneia dintre planetelor pe care Micul Print al lui Antoine de Saint-Exupéry le viziteaza în periplul sau formativ...
Pentru o femeie de la tara care habar nu avea de romanitatea natiei noastre, Unirea din 24 ianuarie 1859 nu a însemnat, si am gasit asta
într-un calendar din podul bisericii, decît ziua în care, curatind cartofi,
si-a taiat un deget. Peste doua luni, sora ei avea sa nasca un baiat...
La fel, alte momente mari ale istoriei, cum ar fi Noaptea Sfântului Bartolomeu, un subiect eventual extrem de interesant pentru perceptia responsabilitatii individuale...
Revolutia Româna din decembrie 1989, mai ales dupa toate înca nelamuritele tevaturi, mai mult sau mai putin patriotice, mai mult sau mai putin transparente, se înscrie în istoria mea personala, cea mica, asadar, drept anul în care, tembelizat de televizorul Revolutiei, am pus sare de doua ori în sarmalele de Craciun... Oricît mi s-ar spune ca joc într-un ton minor, mai ales acum, cînd stim cît de cît cum s-au... jucat cartile majore si iluziile în acele zile, sarea dubla în crestinestile sarmale mi se pare o buna solutie, cel putin... mnemotehnica!
Iata-ma, asadar, la cestiune. În primavara anului 1989, Maya se nascuse abia de cîteva luni, eu lucram în biblioteca uneori sapte zile pe saptamîna, iar seara mergeam la Columbia University sa-mi termin Masterul, lucru ce s-a întîmplat în iulie. Catrinel facea free lance pentru Christian Dior, si full time pentru Maya care, timp de patru luni, plîngea si se chinuia dramatic noaptea, ca sa doarma ca un înger în timpul zilei...
Un nu stiu ce skepsis ma face sa ramîn tot în ograda istoriei marunte. Nu aveam nici o idee în aprilie si mai din 1989 ca doar în cîteva luni se va termina oficial comunismul, cel putin în Estul Europei; nu stiam ca mama, bolnava de Alzheimer, nu ma va mai putea recunoaste niciodata, pâna la moarte; de asemenea ca voi fi reabilitat literar si civic în tara din care dezertasem cu patru ani în urma.
La Columbia aveam colegi chinezi extrem de inteligenti, li se citea pe fata o continua îngrijorare, vorbeau scurt, cu accentul specific si oarecare mefienta pentru americani. Eu, ca azilant român, ma bucuram de un regim privilegiat, caci, asa cum îmi spunea colega mea de an, Zhun Shen, Ceausescu se pare ca era chiar mai rau decît Mao. Îmi trebuise mult timp sa-i capat simpatia si confidenta. Ca si românii, studentii chinezi se temeau de propria lor securitate si, veniti oficial, cu burse americane care nu-i lasau nicicum sa ramîna pe „teritoriu” – mai ales în perioada tembela inaugurata de Jimmy Carter, cel care credea ca tot ce zboara se manînca si ca declaratiile de principiu ale guvernarii Chinei comuniste de dupa genocidul care a fost Revolutia Culturala sînt realitate – nu prea socializau cu alti studenti. Pe Zhun am cucerit-o cu fotografiile Mayei, bebelusul ideal pe care, tata tomnatic, o pozam neîncetat. Într-o zi, uitîndu-se la albumul pe care îl aratam tuturor, ca un veritabil Nemesis pentru oricine îmi intra în cale, a început sa plînga. Eram în cafeteria din Butler Building, la Columbia. Mi-a spus ca avea un baietel de doi ani, Yan, în Shanghai, cu bunicii paterni, iar sotul ei, pe care aveam sa-l cunosc ulterior ca avocat, termina un LL.M (Masters în drept) la Cornell University. Asa a intrat Tienanmen Square în istoria mea personala.
Sigur, ne uitam cu totii la televizor si urmaream, mai ales noi, cei veniti din lagar, ce se întîmpla în marea China populara. Columbia University, ca majoritatea universitatilor americane din IV League era de un stîngism total la acea vreme: în curtea interioara a campusului tembeli de toate culorile politice vindeau (uneori ofereau pe gratis!) brosuri si carti preamarind fie pe el companero Fidel, fie pe Trotki, Che Guevarra, criminalul „serial” Manson, ba unul a încercat, o data, insistent, sa-mi vînda un Nicolae Ceausescu, un exemplar din The New World Order a cizmarului din Scornicesti, de sub a carui jurisdictie abia scapasem...
Mi-amintesc, era într-o marti, aveam curs de la sase dupa amiaza, m-am dus mai devreme în cafeteria caci voiam sa citesc niste notite. Zhun era acolo, cu fata supta, lînga ferestrele mari ce dadeau spre curtea interioara si unde avea receptie mai buna pentru eternul ei radio minuscul care prindea undele scurte: Taiwanul, Hong Kongul neintegrat pe atunci, dar si China comunista; asa încît ea schimba mereu de la unul la altul, ca sa înteleaga, de fapt, ce se întîmpla (caci, asa cum va puteti lesne închipui, stirile erau complet contradictorii). Într-o parte se vorbea de martiri gata sa piara pe altarul libertatii, în cealalta de criminali, dusmani ai comunismului si ai poporului. Am stat lînga ea o vreme si nu am înregistrat decît onomatopei, sughituri, icnituri ba de mirare, ba de revolta... Mi-a spus apoi, scurt, asa cum îi era felul, ca soarta se hotara doar în cîteva ore, probabil nu mai erau sperante.
Sa închei paranteza Tienanmen Square-ului „pe viu” prin perceptia personala. Anticipez putin, Zhun avea sa îsi piarda fratele, un unchi si doi veri, pe lînga prieteni si prietene, cum avea sa se întîmple si în partea lui Feng, sotul ei, a carui familie era politic bine vazuta în Shanghai, dar tot daduse doua jertfe în Tienanmen Square. Amîndoi au ramas în Statele Unite, chiar si dupa ultimul apel al Chinei comuniste pentru toti studentii chinezi care studiau în tari capitaliste sa se întoarca imediat în patrie fara frica nici unei represiuni...
Yan a venit doi ani mai tîrziu, prin bunele oficii ale Amnesty International, Crucii Rosii si Human Rights Watch. Zhun lucra atunci la o firma de drept, dar parca îmbatrînise zece ani, iar pe Feng îl angajasem la biblioteca, engleza lui trebuia perfectionata. Azi sînt prosperi si fericiti – atît cît se poate fi, dupa asemenea experiente! – pe Coasta de Vest.
Bineînteles ca am dat aici nume fictive, la toti ne e frica de securitate!
În seara acelei marti, iunie 4, 1989, m-am întors acasa, în micul apartament din Astoria, Queens, dupa 8 ore de lucru la NYU si cursul de la Columbia... Am dat drumul la televizor, Catrinel si Maya erau în dormitor dezmierdîndu-se. Obosit, schimbam canale, mai pe toate erau fie reclame, fie seriale, meciuri de base-ball, dar mai cu seama de baschet, caci se jucau finalele seriilor de Est si Vest. Deodata, pe CBS, unde cred ca jucau Detroit Pistons contra Orlando Magic, transmisiunea se suspenda, apare, ravasit la fata si la tinuta, cum nu-i era deloc felul, Dan Rather. Întrerupe meciul si anunta, cu un nod în gît, ca s-ar putea ca aceasta sa fie ultima transmisie din Tienanmen Square, unde tancurile intrasera deja si rulau catre milioanele de protestatari, neînarmati, expusi, pur si simplu oricarei violente. Cine nu îsi aminteste azi, din vazute sau macar povestite, de acea fantastica imagine a convoiului avînd în frunte trei tancuri solide si gata de tragere, încercînd sa fie oprite de un simplu om, în pantalon negru si camasa alba: nici o sansa, fragilitatea e tratata ca atare si prima victima (din cele doua mii, cifra oficiala, cele neoficiale urca numarul la mai mult de 25 de mii – fiinte umane, lucrul cel mai ieftin si raspîndit în China!) e strivita în direct pe ecranul televizorului meu din Queens, de pretutindeni: Puterea!
A doua zi aveam sa aflu despre nemultumirea telespectatorilor americani si decizia multora dintre ei de a boicota canalul CBS pentru o vreme, pe motiv ca întrerupsese marele meci de baschet pentru nu se stie ce conflict între studenti si politie – who cares? – în îndepartata ... China!
Azi, cînd China are mai multi dolari decît America însasi, si sîntem dependenti economic de toate sub-productele lor, toata lumea stie despre China, si asta nu numai pentru ca vreo trei baschetbalisti chinezi, într-un fel oarecum... suspect, mai înalti de doi metri, joaca în Liga americana...
Înapoi, la perceptia pur individuala! Nu altfel avea sa se întîmple, schimbînd dimensiunile si tot ceea ce e de schimbat! – în cazul fenomenului Piata Universitatii, un an mai tîrziu la Bucuresti dar, ca la noi, la români, din fericire într-un fel, cu mai mult patetism, mai multa infiltratie – si mai putina jertfa de sînge!
În iulie 2002 am fost la Beijing pentru trei saptamîni, în cadrul unui program de promovare a noilor strategii de cercetare a dreptului international si comparat. Ca profesor, aveam acces la toate resursele Internet la acea ora, si tot astfel asteptam sa se întîmple si pentru studentii mei... Or, vai, lucrul nu era deloc adevarat... Ei nu puteau sa vada ce vedeam eu pe ecran, sa înteleaga ce le explic si, erau, Doamne, peste o suta, întelegînd perfect engleza si cei mai multi dintre ei vorbind-o la un nivel mai mult decît decent.
Asta în aceeasi sala de clasa!
Sigur, am înteles la un moment dat: fiecare dintre noi avea un IP (Personal Identification), asa cum în State nu se întîmpla pentru persoane studiind în aceeasi biblioteca, facultate sau universitate – ar costa, dealtfel, prea mult!. Era o forma de cenzura, e clar – dar cu cît efort uman si tehnologic, numai pentru ca... Dalai Lama calatorea în Europa Centrala iar Internetul era plin de informatii asupra acestei vizite si a independentei Tibetului!
Mi-am dat seama atunci, cu mentalitatea americana – ce usor trecem de la lumea cu capul în jos, anormala, chiar daca am trait, ca mine, cu poncifele ei pentru multa vreme, la aceea unde capul sta sus, peste umeri si gît, capul care gîndeste si exprima legal! – mai mult sau mai putin inteligent, de la cretinitate si idiotenie pîna la genialitate; cu mai putina sau mai multa contributie sociala, evident! – dar legal!
Am fost dusi, desigur, sa vedem celebrul Tienanmen Square. Piata e de o marime absolut ametitoare, cu cladiri imense si identice în cele patru puncte cardinale... Palatele sînt toate functii oficiale sau muzee ale Revolutiei. Cum ghidul era un Profesor de la Universitatea Beda (una dintre cele mai prestigioase în China) si vorbea o engleza fluenta (MA la Stanford!) am încercat sa-l sensibilizez, sa mai taie din istoria plicticoasa a Revolutiei, a celei culturale, a marsurilor nationale... Voiam sa stiu unde, exact, daca omul asta ar fi stiut, unde a fost locul unde intrasera tancurile si executasera fighters for freedom cam între 2 mii si 25 de mii... Era un om de treaba dar, desigur, ca toti ceilalti, speriat nu atît, mi-am dat seama, de ce avea sa-mi spuna, cît mai ales de ceea ce s-ar fi putut întîmpla daca cineva (probabil un ghid tot ca el!) l-ar fi denuntat. Vorbiseram frantuzeste cu o seara înainte la un opulent restaurant care... îsi batea joc de toata Revolutia, de Mao, Lin Biao, si avea mici aparteuri cu perdelute transparente din spatele carora se vedeau, chicotind, fetele revolutiei...
Mi-a facut un semn vag, cu mîna: vous etes foux, à quoi ca sert de savoir où, quand en cette place l’on peut tuer plus de trois millions d’un seul coup! Am înghitit lectia: ce au însemnat 2000 de victime (versiunea oficiala), 25 de mii, 200 de mii, sau chiar un milion, în marea piata strajuita din cele patru puncte cardinale de soldati în post care nu clipeau si nu se miscau deloc – ceva ce sporea atmosfera stranie, ireala, neomeneasca a acestui Tienanmen Square unde, cu sau fara ghid, se murise în iunie 1989 pentru libertate si democratie, chiar daca asta s-a întîmplat doar... într-un colt nu prea mare al faraonicei piete...
De fapt, abia acum, la aproape 20 de ani de atunci, vine rîndul sa povestim nu despre un eveniment istoric ci despre ceea ce a însemnat istoria mica, personala, penitenta, remuscarea pentru ceea ce armata facuse în iunie1989: marturisirea soldatului Zhang (nume adevarat, caci a stat deja în puscarie!). În preajma aniversarii a 20 de ani de la evenimentele din Tienanmen Square, lumea politica, media oficiala da semne de oarecare nervozitate. În nici un caz nu se considera în mod oficial ca ar trebui deschis un dialog pe acesta tema. Or Zhang Shijun, azi în vîrsta de 40 de ani, a deschis acest dialog pe Internet, unde a lansat un apel disperat la Presedintele Chinei, Hu Jintao, dupa ce sute de scrisori, în timp, ramasesera fara raspuns. Asta s-a întîmplat anul acesta pe 4 martie. Zhang crede de cuviinta ca ar trebui, cu buna credinta, deschis un dialog national despre tragedia din iunie 1989, un dialog ce ar lamuri detaliile carnagiului din Piata si ar putea, finalmente, aduce ceva pozitiv pentru viitorul democratiei în China. Pe 6 martie Zhang a fost ridicat de acasa de catre politia politica si, de atunci, nimeni n-a mai auzit de el...
Zhang Shijun avea doar 16 ani cînd a fost recrutat în Armata de Eliberare Populara, batalionul 54, divizia 162 motorizata, în orasul Anyang. Trei ani mai tîrziu, în aprilie, cînd miscarile studentesti încep în diferite centre universitare, batalionul lui se deplaseaza la periferia Beijingului, unde studentii ocupasera Tienanmen, simbolul însusi al Puterii Comuniste. Pe 3 iunie, Den Xiaoping decide întreruperea oricarui dialog. În timpul noptii, batalionul lui Zhang primeste ordinul de a ocupa piata si a o curata de demonstranti, pîna la ultima persoana! Zhang povesteste în amanunt cum tancurile au patruns în piata. Facînd parte dintr-o unitate neînarmata, era repartizat cu serviciile sanitare, avînd sarcina sa închida una dintre laturile pietei, între un Kentucky Fried Chicken si Mausoleul lui Mao. De acolo a putut urmari, împietrit, tot masacrul, soldatii împuscînd în ceafa studentii si civilii fara aparare care încercau sa fuga, tancurile strivind sub senile barbati si femei...
Abia întors la cazarma, Zhang Shijun a facut cerere de a parasi Fortele Armate pe motivul ca, în nici un juramînt militar nu a admis ca ar fi vreodata de acord sa traga în poporul chinez! Imediat dupa lasarea la vatra, Zhang a devenit un fervent demascator al masacrului din Tienanmen Square si primul militar al Armatei de Eliberare Populara care sa demaste crimele împotriva poporului chinez din ziua de 4 iunie 1989. A fost arestat în martie 1992 si condamnat, fara proces, la trei ani de munca silnica. Dupa iesirea din lagarul de munca nu înceteaza sa contacteze victime, rude ale victimelor, asociatia „Mamele din Tienanmen” sau chiar fosti militari care ar vrea sa depuna marturie. În scrisorile pe care le adreseaza liderului chinez Hu Jintao, si la care nu a primit niciodata raspuns, spune textual: Pentru mine viata s-a oprit atunci. Mintea mea continua, cu durere si disperare, sa se întoarca mereu si mereu la evenimentele teribile începute în noaptea de 3 iunie 1989. Cu întelepciune si întelegere, va rog sa redeschideti o dezbatere nationala asupra cauzelor si bilantului victimelor din Tienanmen Square, 4 iunie 1989, acest eveniment îngrozitor al istoriei recente care nu pregeta sa sufoce de plîns poporul chinez.
Sotia lui Zhang Shijun e luata de nebuna, nimeni nu-si aduce aminte de arestarea acelei persoane care este sotul ei... Agentiile straine ce se intereseaza de primul soldat al Armatei de Eliberare Populara care a incriminat în mod public guvernul, facîndu-l responsabil de masacrul de acum 20 de ani, primesc acelasi raspuns. La Beijing totul e în cea mai perfecta ordine. Bineînteles, înainte de 4 iunie sunt arestati, pe scurta vreme – ca de obicei, înaintea vreunei vizite sau eveniment important – preventiv, cunoscuti luptatori pentru drepturile omului, intelectuali dizidenti, studenti... Dar nu va fi nevoie ca nimeni sa-i mai închida gura acelui soldat nevrednic, Zhang Shijun, care tine într-una sa povesteasca experienta sa, personala, a evenimentelor din Tienanmen Square. Probabil ca va tacea, de acum, pentru totdeauna!
Ciudat, în acele zile ale Tienanmenului, Zhun ajunsese sa-mi pronunte numele destul de bine, iesea un fel de gutural Radu. Totusi, de cîte ori îmi lasa vreo misiva în cutia de scrisori de la Columbia îmi scria numele Laduff... Asa auzea ea, pesemne.
Doar asa, ca mi-am amintit!
Dumitru Radu Popa
Am scris, dealtfel, asta într-o carte, si m-am trezit cu o gramada de acuzatii de frivolitate din partea unor persoane, desigur cu un respect mult mai adînc, cel putin în aparenta, pentru lucrurile importante, cam asa cum era acel locuitor atît de ridicol al uneia dintre planetelor pe care Micul Print al lui Antoine de Saint-Exupéry le viziteaza în periplul sau formativ...
Pentru o femeie de la tara care habar nu avea de romanitatea natiei noastre, Unirea din 24 ianuarie 1859 nu a însemnat, si am gasit asta
într-un calendar din podul bisericii, decît ziua în care, curatind cartofi,
si-a taiat un deget. Peste doua luni, sora ei avea sa nasca un baiat...
La fel, alte momente mari ale istoriei, cum ar fi Noaptea Sfântului Bartolomeu, un subiect eventual extrem de interesant pentru perceptia responsabilitatii individuale...
Revolutia Româna din decembrie 1989, mai ales dupa toate înca nelamuritele tevaturi, mai mult sau mai putin patriotice, mai mult sau mai putin transparente, se înscrie în istoria mea personala, cea mica, asadar, drept anul în care, tembelizat de televizorul Revolutiei, am pus sare de doua ori în sarmalele de Craciun... Oricît mi s-ar spune ca joc într-un ton minor, mai ales acum, cînd stim cît de cît cum s-au... jucat cartile majore si iluziile în acele zile, sarea dubla în crestinestile sarmale mi se pare o buna solutie, cel putin... mnemotehnica!
Iata-ma, asadar, la cestiune. În primavara anului 1989, Maya se nascuse abia de cîteva luni, eu lucram în biblioteca uneori sapte zile pe saptamîna, iar seara mergeam la Columbia University sa-mi termin Masterul, lucru ce s-a întîmplat în iulie. Catrinel facea free lance pentru Christian Dior, si full time pentru Maya care, timp de patru luni, plîngea si se chinuia dramatic noaptea, ca sa doarma ca un înger în timpul zilei...
Un nu stiu ce skepsis ma face sa ramîn tot în ograda istoriei marunte. Nu aveam nici o idee în aprilie si mai din 1989 ca doar în cîteva luni se va termina oficial comunismul, cel putin în Estul Europei; nu stiam ca mama, bolnava de Alzheimer, nu ma va mai putea recunoaste niciodata, pâna la moarte; de asemenea ca voi fi reabilitat literar si civic în tara din care dezertasem cu patru ani în urma.
La Columbia aveam colegi chinezi extrem de inteligenti, li se citea pe fata o continua îngrijorare, vorbeau scurt, cu accentul specific si oarecare mefienta pentru americani. Eu, ca azilant român, ma bucuram de un regim privilegiat, caci, asa cum îmi spunea colega mea de an, Zhun Shen, Ceausescu se pare ca era chiar mai rau decît Mao. Îmi trebuise mult timp sa-i capat simpatia si confidenta. Ca si românii, studentii chinezi se temeau de propria lor securitate si, veniti oficial, cu burse americane care nu-i lasau nicicum sa ramîna pe „teritoriu” – mai ales în perioada tembela inaugurata de Jimmy Carter, cel care credea ca tot ce zboara se manînca si ca declaratiile de principiu ale guvernarii Chinei comuniste de dupa genocidul care a fost Revolutia Culturala sînt realitate – nu prea socializau cu alti studenti. Pe Zhun am cucerit-o cu fotografiile Mayei, bebelusul ideal pe care, tata tomnatic, o pozam neîncetat. Într-o zi, uitîndu-se la albumul pe care îl aratam tuturor, ca un veritabil Nemesis pentru oricine îmi intra în cale, a început sa plînga. Eram în cafeteria din Butler Building, la Columbia. Mi-a spus ca avea un baietel de doi ani, Yan, în Shanghai, cu bunicii paterni, iar sotul ei, pe care aveam sa-l cunosc ulterior ca avocat, termina un LL.M (Masters în drept) la Cornell University. Asa a intrat Tienanmen Square în istoria mea personala.
Sigur, ne uitam cu totii la televizor si urmaream, mai ales noi, cei veniti din lagar, ce se întîmpla în marea China populara. Columbia University, ca majoritatea universitatilor americane din IV League era de un stîngism total la acea vreme: în curtea interioara a campusului tembeli de toate culorile politice vindeau (uneori ofereau pe gratis!) brosuri si carti preamarind fie pe el companero Fidel, fie pe Trotki, Che Guevarra, criminalul „serial” Manson, ba unul a încercat, o data, insistent, sa-mi vînda un Nicolae Ceausescu, un exemplar din The New World Order a cizmarului din Scornicesti, de sub a carui jurisdictie abia scapasem...
Mi-amintesc, era într-o marti, aveam curs de la sase dupa amiaza, m-am dus mai devreme în cafeteria caci voiam sa citesc niste notite. Zhun era acolo, cu fata supta, lînga ferestrele mari ce dadeau spre curtea interioara si unde avea receptie mai buna pentru eternul ei radio minuscul care prindea undele scurte: Taiwanul, Hong Kongul neintegrat pe atunci, dar si China comunista; asa încît ea schimba mereu de la unul la altul, ca sa înteleaga, de fapt, ce se întîmpla (caci, asa cum va puteti lesne închipui, stirile erau complet contradictorii). Într-o parte se vorbea de martiri gata sa piara pe altarul libertatii, în cealalta de criminali, dusmani ai comunismului si ai poporului. Am stat lînga ea o vreme si nu am înregistrat decît onomatopei, sughituri, icnituri ba de mirare, ba de revolta... Mi-a spus apoi, scurt, asa cum îi era felul, ca soarta se hotara doar în cîteva ore, probabil nu mai erau sperante.
Sa închei paranteza Tienanmen Square-ului „pe viu” prin perceptia personala. Anticipez putin, Zhun avea sa îsi piarda fratele, un unchi si doi veri, pe lînga prieteni si prietene, cum avea sa se întîmple si în partea lui Feng, sotul ei, a carui familie era politic bine vazuta în Shanghai, dar tot daduse doua jertfe în Tienanmen Square. Amîndoi au ramas în Statele Unite, chiar si dupa ultimul apel al Chinei comuniste pentru toti studentii chinezi care studiau în tari capitaliste sa se întoarca imediat în patrie fara frica nici unei represiuni...
Yan a venit doi ani mai tîrziu, prin bunele oficii ale Amnesty International, Crucii Rosii si Human Rights Watch. Zhun lucra atunci la o firma de drept, dar parca îmbatrînise zece ani, iar pe Feng îl angajasem la biblioteca, engleza lui trebuia perfectionata. Azi sînt prosperi si fericiti – atît cît se poate fi, dupa asemenea experiente! – pe Coasta de Vest.
Bineînteles ca am dat aici nume fictive, la toti ne e frica de securitate!
În seara acelei marti, iunie 4, 1989, m-am întors acasa, în micul apartament din Astoria, Queens, dupa 8 ore de lucru la NYU si cursul de la Columbia... Am dat drumul la televizor, Catrinel si Maya erau în dormitor dezmierdîndu-se. Obosit, schimbam canale, mai pe toate erau fie reclame, fie seriale, meciuri de base-ball, dar mai cu seama de baschet, caci se jucau finalele seriilor de Est si Vest. Deodata, pe CBS, unde cred ca jucau Detroit Pistons contra Orlando Magic, transmisiunea se suspenda, apare, ravasit la fata si la tinuta, cum nu-i era deloc felul, Dan Rather. Întrerupe meciul si anunta, cu un nod în gît, ca s-ar putea ca aceasta sa fie ultima transmisie din Tienanmen Square, unde tancurile intrasera deja si rulau catre milioanele de protestatari, neînarmati, expusi, pur si simplu oricarei violente. Cine nu îsi aminteste azi, din vazute sau macar povestite, de acea fantastica imagine a convoiului avînd în frunte trei tancuri solide si gata de tragere, încercînd sa fie oprite de un simplu om, în pantalon negru si camasa alba: nici o sansa, fragilitatea e tratata ca atare si prima victima (din cele doua mii, cifra oficiala, cele neoficiale urca numarul la mai mult de 25 de mii – fiinte umane, lucrul cel mai ieftin si raspîndit în China!) e strivita în direct pe ecranul televizorului meu din Queens, de pretutindeni: Puterea!
A doua zi aveam sa aflu despre nemultumirea telespectatorilor americani si decizia multora dintre ei de a boicota canalul CBS pentru o vreme, pe motiv ca întrerupsese marele meci de baschet pentru nu se stie ce conflict între studenti si politie – who cares? – în îndepartata ... China!
Azi, cînd China are mai multi dolari decît America însasi, si sîntem dependenti economic de toate sub-productele lor, toata lumea stie despre China, si asta nu numai pentru ca vreo trei baschetbalisti chinezi, într-un fel oarecum... suspect, mai înalti de doi metri, joaca în Liga americana...
Înapoi, la perceptia pur individuala! Nu altfel avea sa se întîmple, schimbînd dimensiunile si tot ceea ce e de schimbat! – în cazul fenomenului Piata Universitatii, un an mai tîrziu la Bucuresti dar, ca la noi, la români, din fericire într-un fel, cu mai mult patetism, mai multa infiltratie – si mai putina jertfa de sînge!
În iulie 2002 am fost la Beijing pentru trei saptamîni, în cadrul unui program de promovare a noilor strategii de cercetare a dreptului international si comparat. Ca profesor, aveam acces la toate resursele Internet la acea ora, si tot astfel asteptam sa se întîmple si pentru studentii mei... Or, vai, lucrul nu era deloc adevarat... Ei nu puteau sa vada ce vedeam eu pe ecran, sa înteleaga ce le explic si, erau, Doamne, peste o suta, întelegînd perfect engleza si cei mai multi dintre ei vorbind-o la un nivel mai mult decît decent.
Asta în aceeasi sala de clasa!
Sigur, am înteles la un moment dat: fiecare dintre noi avea un IP (Personal Identification), asa cum în State nu se întîmpla pentru persoane studiind în aceeasi biblioteca, facultate sau universitate – ar costa, dealtfel, prea mult!. Era o forma de cenzura, e clar – dar cu cît efort uman si tehnologic, numai pentru ca... Dalai Lama calatorea în Europa Centrala iar Internetul era plin de informatii asupra acestei vizite si a independentei Tibetului!
Mi-am dat seama atunci, cu mentalitatea americana – ce usor trecem de la lumea cu capul în jos, anormala, chiar daca am trait, ca mine, cu poncifele ei pentru multa vreme, la aceea unde capul sta sus, peste umeri si gît, capul care gîndeste si exprima legal! – mai mult sau mai putin inteligent, de la cretinitate si idiotenie pîna la genialitate; cu mai putina sau mai multa contributie sociala, evident! – dar legal!
Am fost dusi, desigur, sa vedem celebrul Tienanmen Square. Piata e de o marime absolut ametitoare, cu cladiri imense si identice în cele patru puncte cardinale... Palatele sînt toate functii oficiale sau muzee ale Revolutiei. Cum ghidul era un Profesor de la Universitatea Beda (una dintre cele mai prestigioase în China) si vorbea o engleza fluenta (MA la Stanford!) am încercat sa-l sensibilizez, sa mai taie din istoria plicticoasa a Revolutiei, a celei culturale, a marsurilor nationale... Voiam sa stiu unde, exact, daca omul asta ar fi stiut, unde a fost locul unde intrasera tancurile si executasera fighters for freedom cam între 2 mii si 25 de mii... Era un om de treaba dar, desigur, ca toti ceilalti, speriat nu atît, mi-am dat seama, de ce avea sa-mi spuna, cît mai ales de ceea ce s-ar fi putut întîmpla daca cineva (probabil un ghid tot ca el!) l-ar fi denuntat. Vorbiseram frantuzeste cu o seara înainte la un opulent restaurant care... îsi batea joc de toata Revolutia, de Mao, Lin Biao, si avea mici aparteuri cu perdelute transparente din spatele carora se vedeau, chicotind, fetele revolutiei...
Mi-a facut un semn vag, cu mîna: vous etes foux, à quoi ca sert de savoir où, quand en cette place l’on peut tuer plus de trois millions d’un seul coup! Am înghitit lectia: ce au însemnat 2000 de victime (versiunea oficiala), 25 de mii, 200 de mii, sau chiar un milion, în marea piata strajuita din cele patru puncte cardinale de soldati în post care nu clipeau si nu se miscau deloc – ceva ce sporea atmosfera stranie, ireala, neomeneasca a acestui Tienanmen Square unde, cu sau fara ghid, se murise în iunie 1989 pentru libertate si democratie, chiar daca asta s-a întîmplat doar... într-un colt nu prea mare al faraonicei piete...
De fapt, abia acum, la aproape 20 de ani de atunci, vine rîndul sa povestim nu despre un eveniment istoric ci despre ceea ce a însemnat istoria mica, personala, penitenta, remuscarea pentru ceea ce armata facuse în iunie1989: marturisirea soldatului Zhang (nume adevarat, caci a stat deja în puscarie!). În preajma aniversarii a 20 de ani de la evenimentele din Tienanmen Square, lumea politica, media oficiala da semne de oarecare nervozitate. În nici un caz nu se considera în mod oficial ca ar trebui deschis un dialog pe acesta tema. Or Zhang Shijun, azi în vîrsta de 40 de ani, a deschis acest dialog pe Internet, unde a lansat un apel disperat la Presedintele Chinei, Hu Jintao, dupa ce sute de scrisori, în timp, ramasesera fara raspuns. Asta s-a întîmplat anul acesta pe 4 martie. Zhang crede de cuviinta ca ar trebui, cu buna credinta, deschis un dialog national despre tragedia din iunie 1989, un dialog ce ar lamuri detaliile carnagiului din Piata si ar putea, finalmente, aduce ceva pozitiv pentru viitorul democratiei în China. Pe 6 martie Zhang a fost ridicat de acasa de catre politia politica si, de atunci, nimeni n-a mai auzit de el...
Zhang Shijun avea doar 16 ani cînd a fost recrutat în Armata de Eliberare Populara, batalionul 54, divizia 162 motorizata, în orasul Anyang. Trei ani mai tîrziu, în aprilie, cînd miscarile studentesti încep în diferite centre universitare, batalionul lui se deplaseaza la periferia Beijingului, unde studentii ocupasera Tienanmen, simbolul însusi al Puterii Comuniste. Pe 3 iunie, Den Xiaoping decide întreruperea oricarui dialog. În timpul noptii, batalionul lui Zhang primeste ordinul de a ocupa piata si a o curata de demonstranti, pîna la ultima persoana! Zhang povesteste în amanunt cum tancurile au patruns în piata. Facînd parte dintr-o unitate neînarmata, era repartizat cu serviciile sanitare, avînd sarcina sa închida una dintre laturile pietei, între un Kentucky Fried Chicken si Mausoleul lui Mao. De acolo a putut urmari, împietrit, tot masacrul, soldatii împuscînd în ceafa studentii si civilii fara aparare care încercau sa fuga, tancurile strivind sub senile barbati si femei...
Abia întors la cazarma, Zhang Shijun a facut cerere de a parasi Fortele Armate pe motivul ca, în nici un juramînt militar nu a admis ca ar fi vreodata de acord sa traga în poporul chinez! Imediat dupa lasarea la vatra, Zhang a devenit un fervent demascator al masacrului din Tienanmen Square si primul militar al Armatei de Eliberare Populara care sa demaste crimele împotriva poporului chinez din ziua de 4 iunie 1989. A fost arestat în martie 1992 si condamnat, fara proces, la trei ani de munca silnica. Dupa iesirea din lagarul de munca nu înceteaza sa contacteze victime, rude ale victimelor, asociatia „Mamele din Tienanmen” sau chiar fosti militari care ar vrea sa depuna marturie. În scrisorile pe care le adreseaza liderului chinez Hu Jintao, si la care nu a primit niciodata raspuns, spune textual: Pentru mine viata s-a oprit atunci. Mintea mea continua, cu durere si disperare, sa se întoarca mereu si mereu la evenimentele teribile începute în noaptea de 3 iunie 1989. Cu întelepciune si întelegere, va rog sa redeschideti o dezbatere nationala asupra cauzelor si bilantului victimelor din Tienanmen Square, 4 iunie 1989, acest eveniment îngrozitor al istoriei recente care nu pregeta sa sufoce de plîns poporul chinez.
Sotia lui Zhang Shijun e luata de nebuna, nimeni nu-si aduce aminte de arestarea acelei persoane care este sotul ei... Agentiile straine ce se intereseaza de primul soldat al Armatei de Eliberare Populara care a incriminat în mod public guvernul, facîndu-l responsabil de masacrul de acum 20 de ani, primesc acelasi raspuns. La Beijing totul e în cea mai perfecta ordine. Bineînteles, înainte de 4 iunie sunt arestati, pe scurta vreme – ca de obicei, înaintea vreunei vizite sau eveniment important – preventiv, cunoscuti luptatori pentru drepturile omului, intelectuali dizidenti, studenti... Dar nu va fi nevoie ca nimeni sa-i mai închida gura acelui soldat nevrednic, Zhang Shijun, care tine într-una sa povesteasca experienta sa, personala, a evenimentelor din Tienanmen Square. Probabil ca va tacea, de acum, pentru totdeauna!
Ciudat, în acele zile ale Tienanmenului, Zhun ajunsese sa-mi pronunte numele destul de bine, iesea un fel de gutural Radu. Totusi, de cîte ori îmi lasa vreo misiva în cutia de scrisori de la Columbia îmi scria numele Laduff... Asa auzea ea, pesemne.
Doar asa, ca mi-am amintit!
Dumitru Radu Popa