ODIHNA (II)

Odihna, odihna împlinita, se situeaza între vita activa si vita contemplativa.

Un vechi prieten caruia îi vorbeam despre degradarea progresiva a artistilor care, în pofida vârstei înaintate, continua sa lucreze fara întrerupere, îmi raspunde: „Pe mine m-a salvat nevoia de odihna”. Fiindca s-a odihnit, nu s-a erodat!

Ma uit pe fereastra la niste vecini în vârsta, oameni destul de înstariti ca sa-si poata lua un gradinar, dar care prefera sa trebaluiasca ei însisi prin gradina, unde-si petrec toate diminetile: acum ea s-a întins într-un balansoar, iar el sta nemiscat în picioare. Lipsiti de cârjele vechii activitati, odihna a devenit pentru ei o plictiseala, o plictiseala de zi cu zi ce reclama remediul „gradinaritului”. Terapie de supravietuire, prescrisa de însusi cuplul celor doi batrânei!

În Suedia – fapt confirmat de anchetele sociale –, multi vilegiaturisti îsi cumpara, în ziua plecarii în concediul de vara, un camion de cutii de bere: speriati de perspectiva odihnei, ei sunt convinsi ca aceasta provizie de bautura îi va „proteja” de vacanta.

„Studiourile” lui Stanislavski... ce intuitie geniala! Ele reiau motivul la­ti­nes­cului „schola” – repausul consacrat retragerii în spatii aflate departe de im­­perativele cotidianului, de obisnuitele, repetabilele ocupatii de zi cu zi. În pli­na glorie, Stanislavski „se odihneste” de activitatea lui curenta dedicându-se unor experimente capabile sa alunge monotonia si sa dea un suflu nou spectacolelor... În teatru, „cercetarea fundamentala” e sterila, ea nu se soldeaza decât cu utopice constructii teoretice; dimpotriva, alternanta dintre exercitiul de laborator si realizarea efectiva a reprezentatiei teatrale asigura mentinerea în forma a artistilor, vitalitatea, tonusul lor. Ei îsi refac fortele îndepartându-se de rutina zilnica, distantându-se de spectacolul din fiecare seara, uitându-l... tocmai pentru a reveni la el cu o energie proaspata! Caci fara aceasta reîntoarcere la lucru odihna moleseste sau, daca nu, poate conduce spre cu totul alte postúri, rugaciunea ori meditatia, convertindu-se atunci în pur travaliu spiritual, rupt de lumea concreta.

Meyerhold a introdus faimosul „stop” în exercitiile de biomecanica... echivalent al repausului, al pauzei atât de necesare unei reluari „în forta”... Repausul deliberat e însotit de o motivatie optimista, care îl justifica: da, relansarea e posibila, iar el o garanteaza.

„Noua ne place odihna, nu lenea”, scria Strehler în textul editorial care anunta, în 1947, nasterea celebrului Piccolo Teatro. Odihna nu e, asadar, exclusa, ci, dimpotriva, prevazuta, programata, ea fiind socotita indispensabila creatiei. Cu multi ani mai târziu, vazându-ma entuziasmat de un spectacol al lui Strehler, un intim de-al lui mi-a spus: „daca ai sti de câta odihna a avut nevoie!”.

Ultimele replici din Neîntelegerea lui Camus:

– Ce poate fi mai rau decât disperarea fiicei dumitale?
– Cumplita ei sete de odihna.

Multi oameni vârstnici vorbesc despre o lehamite ce le paralizeaza, ba chiar uneori le anihileaza, instinctul vital. Pentru ei nicio odihna nu mai poate vindeca oboseala fiintei.

Cine se odihneste nu se teme ca va întârzia.

A te odihni înseamna a scapa de tirania lui trebuie. Când te odihnesti, nimic nu mai trebuie... si astfel, eliberata de orice constrângere iminenta, fiinta umana poate deveni creativa sau... sterila. Odihna dovedeste din plin ca absenta obligativitatii pune la încercare, testeaza.

Odihna reclama curajul de a-ti asuma absenta din mijlocul oamenilor. Curajul de a fi uitat de ceilalti.

Odihna sau forta imobilitatii.

Cum sa deosebim dorinta de odihna de starea depresiva care o exacerbeaza, o face grea si apasatoare? Odihna capata atunci tonalitatile silei de viata, iar asta nu mai e odihna, ci macinare continua a nervilor.

Uneori, explica medicii, nu mai izbutim sa ne odihnim pentru ca nu am stiut sa ne odihnim la timp.

Odihna este opusa performantei. Ea anuleaza orice instinct al competitiei cu sine însusi sau cu ceilalti. Si tocmai asta e ceea ce ne odihneste.

Nu te poti odihni decât în vreme de pace. Nu neaparat o pace a omenirii, o pace universala, ci acea pace din jurul tau, acea tihna care nu face ca odihna sa devina imorala. Caci o stare acuta de criza interzice odihna sau o transforma într-o inevitabila vinovatie. În absenta linistii nu te poti odihni linistit. Poti cel mult sa te refugiezi într-o oaza de calm sau sa privesti totul de la distanta, dar nu sa te odihnesti în adevaratul înteles al cuvântului. Într-o atmosfera agitata, pâna si o teava de apa sparta reuseste sa te scoata din fire.

Postura melancolicului este postura celui ce se odihneste. În Anatomia melancoliei, Robert Burton vedea în odihna prelungita pâna la leneveala cauza însasi a starii melancolice. Care dintre ele o genereaza pe cealalta? Niciuna si amândoua deopotriva, caci sunt indestructibil legate.

Odihna face perceptibil timpul... nu îl mai cronometram, ci îl percepem ca atare: „a apus soarele”.

Celui ce se îneaca în munca nu îi mai ramâne decât sa se agate de colacul de salvare al odihnei. Va ajunge pâna la el?

Odihna ce se traduce prin lipsa unei preocupari speciale pentru îmbracaminte, odihna a asocialitatii. Multi se tem de ea si încearca din rasputeri sa o evite. Ca si cum ar fi vorba de un vârtej din care, daca te-ai lasa prins, n-ai mai putea scapa. „Asa începe degradarea”, afirma acesti adversari ai abandonarii obisnuintelor (chiar daca doar pentru o bucata de vreme).

Weekendul, homeopatie generalizata a odihnei.

Odihna e benefica atunci când se face progresiv dorita, nu atunci când e programata de la bun început.

A se odihni, a se elibera de sarcini. A se instala în acea pauza dintre munca si absenta muncii, în acea paranteza deschisa în fata privirilor noastre consternate, aidoma unui abis a carui atractie irezistibila o resimtim într-o buna zi. Vertij al odihnei! Sa fie oare un scurtcircuit ireparabil sau o sansa de salvare?

Adevarata odihna e egoista.

Odihna sau revolta contra reperelor cotidiene. Dar, ca orice revolta, nici ea nu poate dura la nesfârsit.

„Nu sunt niciodata mai activ ca atunci când lenevesc”, ar fi spus Scipio citat de Cato. Odihna este si ea o activitate, numai ca îi lipseste o perspectiva explicita sau un scop imediat.

Odihna nu are sens daca e conceputa ca solutie ori ca precautie terapeutica. Nu starea sanatatii trebuie sa o motiveze, iar daca e asa, e grav... caci nu odihna „medicala”, odihna „nelinistii”, ci odihna deliberata e cea care ne odihneste cu adevarat!

Boala care nu ucide nu este oare o forma de odihna pe care însusi corpul si-o impune? Nu a reprezentat ea, pentru atâtia artisti, un prilej de introspectie, de analiza a propriului eu, un prilej de a-si pune o serie de întrebari referitoare la arta lor, la esenta si la rostul ei? Pascal a avut intuitia acestui rol al bolii. Ca multi altii... Mai ales la vârsta adolescentei, daca nu este incurabila, boala izoleaza si odihneste; ea le ofera tinerilor ocazia sa se descopere, ea poate fi momentul unei veritabile revelatii.

Odihna constituie uneori singurul raspuns atunci când ne lipsesc raspunsurile. Încetam sa le mai cautam, ne oprim si ne odihnim. E o recunoastere a înfrângerii pasagere sau e doar asteptarea unei conjuncturi mai favorabile? Si una si alta, fara îndoiala, iar odihna devine atunci, temporar, unica solutie... absurda, dar posibila!

Azi-noapte m-a trezit din somn un cosmar. Eram marginalizat, exclus din echipa fiindca fusesem neatent, insuficient de riguros în raport cu standardele mediului respectiv – se lucra la producerea unui documentar de arta –, fiindca ma tinusem la distanta, o distanta incompatibila cu regimul cotidian bazat pe implicarea integrala a tuturor. Treaz, mi-am interpretat visul ca pe un pret ce trebuia platit pentru „repausul” pe care mi-l acordasem. Acest repaus facea din mine un vinovat, iar munca despre care era vorba în vis nu reprezenta altceva decât o rabufnire a tot ceea ce refulasem în subconstient. Culpabilitatea odihnei ... cu rezonante onirice!

Gaev, unchiul din Livada de visini, care si-a trait viata, dupa cum el însusi recunoaste, sugând bomboane si perorând întruna, apartine clasei asa-numitilor disoccupati; pentru acestia, odihna este un modus vivendi... În Clasa loisirurilor, Thorstein Veblen remarca însa ca astfel de oameni nu cunosc, de fapt, adevarata odihna: îi osteneste efortul permanent de a-si crea o aparenta si de a o întretine, obligatia de a respecta convenientele, de a se supune prescriptiilor protocolului social. Vizite la Curte, expunerea propriei persoane în lojile teatrelor, participarea la baluri si la receptiile diplomatice... Loisirurile... la asa ceva se trudeste, nu gluma! Si astfel, presupusa lor odihna este sacrificata pe altarul unei neîncetate si neaparat spectaculoase prezente în viata (si în opinia) publica. E genul de „obligatii” carora nu le-a putut rezista nici lady Di... victima a unor exasperante imperative strict protocolare: printesei nu i se încredintasera atributii reale, potrivite rangului pe care îl avea; ea nu trebuia decât sa apara si sa para ceea ce îi dicta pozitia ei sociala. Nu trebuia, cu alte cuvinte, decât sa-si joace rolul în care fusese distribuita. Aparenta, unica preocupare si unica misiune a celor din clasa loisirurilor! Cine nu respecta regula, cine nu corespunde exigentelor nu mai are decât o solutie: sa fuga departe de lume, undeva unde sa redevina stapân pe propria-i soarta. Putini sunt însa în stare de o asemenea retragere, de o asemenea asceza. Recunoastem aici programul lui Alceste, „mizantropul” lui Molière...

Sa te odihnesti înseamna sa te dai (si sa ramâi) deoparte.

Sa te odihnesti înseamna „sa faci pluta”, cum se spune în limbaj familiar. Adica sa nu mai vezi ce se afla dinaintea ta, ci doar ce se afla deasupra ta: cerul ia locul cotidianului, cu toate problemele lui. Si astfel poti contempla în voie miscarea norilor, placere de care un sceptic precum Cioran nu admitea sa se priveze. Norii sunt odihnitori... „norii, prietenii mei”, scria el.

Sa cauti nu fluviul odihnei – în apele caruia, de altfel, e atât de greu sa te arunci –, ci estuarul acestuia, cu bratele lui, cu insulele lui, cu gura lui de varsare. Pentru ca în felul acesta odihna nu te absoarbe cu totul, nu te izoleaza, nu te îndeparteaza prea mult de tarm, ci se strecoara doar în cotloanele vietii tale, iar apele ei nu fac decât sa devina pânza ei freatica, sa fecundeze pamântul pe care e cladita.

Nevoia de odihna nu mai este resimtita astazi doar la nivelul individului ori al unei clase sociale, ci la nivelul unei întregi generatii... Sunt tot mai numerosi tinerii care, refuzând sa se consacre unei activitati continue, constante, refuzând un proces de productie riguros programat, nu ezita sa-si acorde pauze de lucru... Deoarece munca a încetat sa mai constituie pentru ei o garantie, tinerii sporesc numarul „panelor”, al întreruperilor, simptom al unei neîncrederi ce le e proprie. Se protejeaza asumându-si riscuri. Odihna functioneaza pentru ei ca expresie a unei spaime tacite, ca o negare a ordinii admise.

Când întelegi ca nu mai poti re-face lumea, preferi sa te re-faci pe tine însuti. Iar odihna poate fi o cale a acestei re-faceri.
Într-o zi de Anul Nou am observat, consternati, ca un prieten regizor, devenit director al unui mare teatru, se adresa echipei sale cu lacrimi în ochi. „Lacrimile artistului care plânge pentru ca s-a tradat pe sine acceptând sa devina un simplu functionar”, mi-am zis eu. La un moment dat, el si-a întrerupt discursul declarând: „trebuie sa ma odihnesc!”. Diagnostic optimist menit sa disimuleze sentimentul esecului si insatisfactia care îl rodea. Nu stia ca exista falimente pe care nici odihna nu le poate vindeca.

Când oboseala depaseste un prag-limita, devii deseori irascibil, esti gata sa te iei la harta cu oricine pentru un fleac, sa reactionezi disproportionat la cel mai marunt incident socotit ofensator... e cazul atunci sa apelezi la acea supapa de siguranta care este odihna. Pentru a-i accepta din nou pe ceilalti, trebuie sa ajungi la acea reconciliere cu tine însuti pe care doar odihna o face posibila. „Fiindca m-am odihnit sunt mai putin obosit si deci mai putin obositor pentru ceilalti”, marturiseste o vedeta de cinema.

Odihna ca o consolare...

Odihna pe care ne-o procura o plimbare facuta agale... E momentul când artistul descopera, când pictorul priveste. Marele scenograf Richard Peduzzi marturiseste ca a descoperit totul plimbându-se în ritmul lui lent. Artistul nu se grabeste, refuza obisnuitul zor, obisnuita precipitare cotidiana, lucreaza pe îndelete. Cioran sau Beckett traversau la pas gradina Luxembourg: un mod de a se odihni mergând. Si de a cugeta, precum odinioara grecii. Brâncusi
n-a uitat niciodata sfatul lui Rodin: „Nu te grabi!”.

Nu-ti pierzi cu totul busola decât atunci când sacrifici integral odihna.

Dandy-ul, un profesionist al odihnei. Iata de ce, cu timpul, el devine obositor pentru ceilalti si se oboseste si pe sine însusi. Erijata în mod de viata, odihna istoveste si putini sunt cei ce izbutesc sa-i reziste. De altfel, daca îi privesti cu atentie, par adesea dezorientati. Prizonieri ai timpului liber...

Odihna reclama tacerea, loisirurile sunt zgomotoase.

Placerea pescuitului provine, zice-se, nu atât din perspectiva unei „recolte” de peste prins cu propria-ti mâna, cât din fuziunea cu apa pe care o privesti ore în sir. Amestec de actiune – nonactiune. Astfel, conditia pescarului fascinat de contopirea lui cu apa sfârseste prin a semana cu o postura... spirituala. Pescarul este un yoghin nedeclarat.

Cioran facea „cure de detasare”: el, un cititor asiduu de ziare, îsi impunea sa nu citeasca niciunul, câteodata timp de doua saptamâni la rând. În felul asta se odihnea de lume.

Leneveala, împacare cu tine însuti; odihna, nevoie de tine însuti!

Excedat de sarcini administrative, Oblomov exclama: „si eu când o sa mai apuc sa traiesc?”. Revolta îl plaseaza astfel în rândul lenesilor... nevrotici. Nevroza întinsa pe durata unei vieti! Incurabila. Odihna, dimpotriva, se defineste prin limitele ei, prin schimbarea provizorie a ritmului de activitate, prin interventia sa ciclica. Ea nu este decât versiunea „practicabila” a lenei.

Odihna sau bucuria de a te „pierde”, de a „rataci” în nestire. De a te lasa purtat de apele râului si dus încotro vor ele sa te duca. De a da vietii sansa
sa-ti decida viata. Unii vad în acest abandon un simptom al îmbatrânirii... ei nu vor sa admita ca e mai degraba unul al întelepciunii.

„Sa ne fie lene de toate cele, dar sa nu ne fie lene sa lenevim”, spunea Lessing. Parafraza se dovedeste corecta: sa ne odihnim de toate cele, dar nu si de odihna! Sa ne odihnim pâna la capat!

Trebuie sa stii sa te odihnesti la timp, fiindca si odihna poate sosi prea târziu.

„Sa dormim si mai putin”, asa îsi încheia Vitez cartea De la Chaillot la Chaillot. Recunoastem aici optimismul sau bazat pe actiune, încrederea în el însusi si în teatrul lui, numai ca o asemenea înversunare implica si riscul unei „robotizari”. Mozart nu-si impunea o activitate neobosita, neîntrerupta, aceasta îi era dictata de o forta launtrica, izvora din propria-i fiinta. De aceea, asa cum o atesta manuscrisele, compozitorul îsi scria cu o nemaipomenita viteza partiturile, o scriitura a urgentei, fara ragazuri si fara îndoieli. Când însa nu esti un Mozart, atunci odihna, pauzele, întreruperile te protejeaza împotriva stereotipiei si a redactarii lasate în voia penitei... încetinind ritmul, artistul are timp sa aleaga, sa trieze. De altminteri, cincisprezece ani mai târziu, Vitez însusi, mai întelept odata cu înaintarea în vârsta, îsi propunea ca viitoarele puneri în scena sa le faca „la foc mic”. A murit înainte sa-si realizeze proiectul si fara sa stie ce-i aceea odihna. Regret asta si astazi. Caci imaginea lui n-ar mai fi fost doar aceea a unui agitat incorigibil.

Sa faci liniste în tine, dar si în jurul tau. M-am saturat pâna peste cap de aceste voci din teatru, de acest neastâmpar si de aceasta nepotolita si zgomotoasa vânzoleala. Uitând de ele ma odihnesc, spre deosebire de pictorul care, închis între cei patru pereti ai atelierului sau, le doreste, fiindca pe el tocmai asa ceva îl odihneste. Fata si reversul medaliei: odihna consta de fiecare data în a cauta exact contrariul a ceea ce ne ofera cotidianul.

Odihna ca moment al introspectiei, al scrutarii sinelui, exigenta a carei necesitate o resimtim la vârsta când timpul începe sa ne lipseasca.

Odihna amortizeaza a posteriori loviturile, mai ales atunci când ele te surprind complet dezarmat.

Odihna, adevarata odihna, se înrudeste cu anarhia.

Hoinareala, un exercitiu de libertate.

Odihna: actiune si/sau nonactiune. Din optiunea – niciodata sigura, niciodata definitiva – pentru una sau pentru cealalta dimensiune, rezulta efectul ei particular.

Sa te odihnesti privind în gol înseamna sa te îndrepti spre ceea ce Grotowski numea, cu o formula hibrida, „înauntrul fiintei tale launtrice”. Pleonasm poetic menit sa desemneze acea „aplecare asupra sinelui” pe care o practica el însusi în mod constant.

Odihna e diferita de „distractia” pe care o presupun „activitatile intermediare”: iesiri în grup, aniversari... Atunci când ai întâlnire cu tine însuti, orice abatere a atentiei deturneaza si neutralizeaza asceza. Iar practica imperfecta a ascezei îi diminueaza mult efectele.

Se spune ca, pe vremuri, doctorii propovaduiau „vindecarea prin odihna”. Astazi au revenit la aceeasi prescriptie... odihna, medicament ecologic. Ecologie a corpului...

Pentru fiintele pe care strabaterea drumului vietii le oboseste din cale-afara, odihna seamana cu o oaza întâlnita în desert: te opresti la ea, îti potolesti setea, dar e periculos sa ramâi locului, trebuie sa pleci mai departe.

„Ceaiul trebuie baut ca sa uitam de zgomotul lumii”, spunea chinezul T’yen Yiheng pe la 1570. Cale de acces la conciliatoarea odihna.

Dau din întâmplare peste un poet norvegian din secolul al XVIII-lea, care iata ce scrie: „Neavând niciodata curajul de a nu face nimic/Pâna la urma
n-a avut nici curajul de a mai trai”. Concluzie moderna: absenta odihnei duce la un dezinteres profund fata de viata.

În tarile din fostul Est comunist, tari cu slaba productivitate, cafenelele scriitorilor erau frecventate intens: taifasul (ca forma de odihna) era pe atunci asimilat unei atitudini de fronda, atitudinea artistului ce refuza sa se supuna logicii caricaturale a productiei, teoretizata de un regim steril.

În sistemul iconologic utilizat pentru a desemna lenea, melcii ocupa un loc de frunte. Lentoarea odihneste.

Când ai „spiritul napadit de buruieni”, cum spune maestrul zen Suzuki, e mai bine sa te opresti din lucru si sa nu le mai îngrasi cu vitaminele muncii... Buruienile vor muri de la sine, lasând terenul curat. Odihna functioneaza ca un pesticid.

Duminica, odihna Domnului...

Odihna, sansa de a te deschide spre lume.

Pentru a evalua datele enigmei pe care o are de rezolvat, Sherlock Holmes nu se crispeaza, se destinde. Destinderea este prielnica anchetei, convingere a unui reputat expert.

Keats scria: „E mai nobil sa stai nemiscat ca Iov decât sa alergi ca Mercur”.

Când are loc între prieteni, flecareala e odihnitoare. Ea poate atinge proportii exagerate, imense... aiuritoare. Fapt ce explica, de-a lungul timpului, succesul unor celebre cafenele literare, unde discutiile sunt doar amicale schimburi de idei si nu polemici încrâncenate. Odihna conversatiei favorizeaza „gândurile”...

Platonov, Ivanov, toate aceste personaje ale lui Cehov plictisite de moarte si aproape îndobitocite de atâta trândaveala... excesul de odihna duce la totala incapacitate de a mai activa. Dimpotriva, Lopahin e iritat la culme de „arta de a nu face nimic” în care exceleaza Liubov si Gaev, iar unchiul Sorin deplânge explicit efectele abrutizante ale lipsei oricarei ocupatii. Odihna si spectrul contrariu al consecintelor ei nocive, iata dilema cehoviana.

Ne acordam o perioada de odihna dupa ce am suferit prea multe esecuri si suntem coplesiti de sentimentul neputintei noastre. Preambul al unei stari depresive.

Odihna, solutie acceptata de sceptici. Optimistii refuza sa se odihneasca. Sunt incapabili sa o faca.

Yves Le Gac, pictor reputat care a facut din odihna conditia artei sale, impunând-o într-o asemenea masura ca program estetic încât aproape ca a discreditat-o.

Thierry Paquot afirma în Arta siestei ca e un act de curaj sa-ti faci siesta, sa o mai si recunosti pe deasupra si sa o proclami sus si tare, aproape sfidator! Siesta va fi vesnic suspectata de instigare la inactivitate, ba chiar la lene.

Exista o „etica a muncii” proprie Occidentului capitalist, care a subminat treptat dorinta de odihna (vacante, concedii...), considerata astazi în Extremul Orient de-a dreptul obscena (adoptare a principiilor de conduita ale Americii secolului al XIX-lea).

„Timpul înseamna bani”, clameaza Benjamin Franklin, dar odihna nu face decât sa relativizeze aceasta logica: daca tinem la timpul nostru de odihna, e si pentru ca este atât de pretios!

„Activitatile sunt de doua feluri: unele necesare si dorite în vederea obtinerii altor lucruri, altele dorite pentru ele însele”, scrie Aristotel în Etica sa (cea catre Nicomah, X, 6). Perceputa în ambiguitatea ei, odihna atrage pentru ca apartine ambelor categorii: este o nonactivitate dorita atât în sine cât si în vederea a altceva. Aceasta dubla calificare motiveaza si dubla atitudine fata de otium-ul latin. Otium-ul pur destinde, invita la abandonarea oricarei initiative si ca atare la lene, fiind astfel tentant prin el însusi, în timp ce asa-numitul otium litteratum implica prima acceptiune adaugându-i si o a doua: inactivitatea cu o anume finalitate, adica având un scop precis. În aceasta perspectiva, nu mai poate fi vorba de o „trândaveala” absoluta, caci ea se erijeaza în regim favorabil gândirii, artei. Odihna intereseaza, asadar, doar în lumina bivalentei ei: nu cauta eficacitatea, ramânând totusi eficienta... „Delasarea nu e un scop în sine... rostul ei e sa înlesneasca o activitate”, dar neprogramata, suspectata de inutilitate, libera, spune acelasi Aristotel.

Vreme îndelungata, actorii au fost considerati ca având o profesie potrivita unor trântori: pasari de noapte care se scoala târziu... un stil de viata ce contrazice flagrant normele unei activitati regulate, programate, norme a caror încalcare atrage deprecierea titularilor respectivei profesii. Actorii muncesc, numai ca ei inverseaza ritmurile.

Odihna este în raport cu munca exact ceea ce uitarea este în raport cu memoria. Dublul ei necesar. Seneca ne îndemna sa „privim cu atentie natura, unde noaptea îi urmeaza zilei, iar ziua îi urmeaza noptii”. Odihna si munca sunt termenii unei aliante uneori perturbate, dar niciodata sacrificate pe deplin.

Pentru Burton, autorul unui tratat despre melancolie, trândavia este „perna diavolului”.

Despre seductia trândavelii vorbeste si piesa lui Büchner, Leonce si Lena. Autorul îi descrie atât avantajele (altfel spus placerile pe care le procura), cât si riscurile pe care le implica. Trândaveala este, de asemenea, un topos frecvent în comediile shakespeariene: o ilustreaza Orsino (Noaptea regilor), Antonio (Negutatorul din Venetia), Jacques Melancolicul (Cum va place), Romeo, înainte de a o întâlni pe Julieta (Romeo si Julieta), Proteu (Cei doi tineri din Verona). Trândaveala, forma exacerbata a odihnei, conduce aici, de fiecare data, la eveniment, îi serveste drept prealabil, ca si cum evenimentul nu ar putea surveni decât pe acest teren prielnic: asadar, odihna nu succeda actului, ci, dimpotriva, îl pregateste. Îl preceda. Trândaveala este o manifestare disimulata a unei asteptari, este expresia unei existente lipsite de orizont, macinate de sentimentul unei absente. Când, în sfârsit, evenimentul se produce, personajele par sa se însufleteasca brusc, se implica trup si suflet în actiune, parca eliberate de povara lâncezelii în care se cufundasera lent, ca într-o mlastina; ele revin la viata, la viata adevarata, iar trândavelii „triste” de pâna atunci îi ia locul o incandescenta febrila. Surescitati, eroii povestii nu pregeta nicio clipa, se arunca în vâltoarea întâmplarilor cu o nepasare fata de riscuri si cu o sete de viata explicabile tocmai prin faptul ca sunt „odihniti”, mult prea odihniti.

Hamlet considera ca otium-ul se afla la egala distanta de inertie si de graba.

Din floarea adusa de Puck în Visul unei nopti de vara se prepara elixirul „iubirii în tihna, iubirii trândave”.

Pentru Montaigne, odihna genereaza o stare de plenitudine... ea are virtutile acelei solitudini pe care o presupune viata contemplativa.

Scrie în Evanghelia dupa Luca (10:41): „Marto, Marto, pentru multe te îngrijorezi si te tulburi tu, dar un singur lucru este de trebuinta; caci Maria
si-a ales partea cea buna, care nu va fi luata de la ea”.

În Furtuna, Ferdinand marturiseste: „atunci când nu fac nimic sunt cel mai activ”.

Odihna este o terapie contra acelei „distrageri”, a acelei „deturnari” a omului de catre societate pe care o deplângea Pascal.

Se spune ca împaratului Carol Quintul, dupa ce îsi instruia atent si cu rabdare fiul, îi placea sa se joace cu el si ca nu dorea ca în timpul jocului sa fie deranjati de vreun oaspete nepoftit, drept care poruncea ca usa camerei sa fie închisa cu cheia. Ca si odihna, jocul implica izolarea de ceilalti.

Prelungita abuziv, odihna ne rupe de lume si ne face sa ne pierdem reperele, primejdie intuita de Antoniu în piesa lui Shakespeare: „oh, mii de catastrofe sunt clocite în cuibul leneviei mele”. Cleopatra a facut din el un trândav, dar i-a daruit si bucurii pe care altfel nu le-ar fi cunoscut. Odihna ca elixir si totodata otrava.

Originea cuvintelor spune multe. Grecii numeau odihna accedia sau ataraxia... absenta a tulburarii. Într-adevar, acesta este întelesul profund al odihnei si ratiunea ei de a fi.

„Carnea mi-e trista si am citit toate cartile” – istoricul vers al lui Mallarmé, ramas multa vreme neînteles. Astazi ma simt cuprins de un sentiment asemanator: „am vazut toate spectacolele” – da, traiesc cu senzatia ca am explorat, precum Mallarmé, întreg catalogul ipostazelor unei arte pe care am frecventat-o ani în sir, neobosit. Toate variatiile ei mi se par cunoscute: sa fie oare vorba de epuizarea artei sau de epuizarea consumatorului? De amândoua, fara îndoiala, iar o asemenea convingere – privind fie literatura, fie scena – sfârseste prin a „îndurera carnea”. A disparut orice dorinta, în afara de aceea de a ma... odihni! Iata de ce prefer, tot mai mult, sa visez la teatru mai degraba decât sa-l vad. Împotriva acaparatoarei tentatii a odihnei exista totusi un remediu, unul singur: opera de exceptie, capodopera. Doar atunci, în noptile tot mai rarelor revelatii, nu mai regret efortul de a fi intrat într-o sala de teatru.

Nevoia de odihna izvoraste uneori din teama de a nu mai putea fi la înaltime, teama ce motiveaza cautarea unui refugiu unde sa ne protejam, sa ne izolam de ceilalti.

Am vazut mai de mult, în America latina, un fost hippy care mormaia „Ave Krishna”: parea ca se ratacise definitiv într-un loc ce-i îngaduise sa-si paraseasca lumea în mijlocul careia traise pâna atunci... oprind timpul în loc. Odihna, adevarata odihna suspenda timpul: totul depinde apoi de durata întreruperii. Prelungita la infinit, odihna te scoate... din timp! Primejdioasa încremenire în atemporal!

Kantor spunea ca, la batrânete, parasise autostrada avangardelor pentru a o apuca pe cararea cimitirului; parafrazând, cel ce ia hotarârea sa se odihneasca ar putea spune, la rândul sau, ca s-a decis sa coboare dintr-un tren rapid pentru a-si continua drumul pe jos.

Odihna produce o rarefiere la fel de linistitoare ca aceea a unui interior japonez, unde fiecare obiect se afla la locul lui si unde unui batrân îi este usor sa se orienteze. Or tocmai asta îi da un sentiment de siguranta... sentimentul ca nimic nu scapa de sub controlul modestelor energii de care mai dispune.

Odihna? Oare cine o asteapta mai mult decât Sonia si Vania? Si cine ar putea exprima mai bine ideea ca odihna aceasta e gândita ca un ideal, ca un vis pacificator, decât Cehov, dar Cehov – observa un prieten traducator – o descrie apelând la metaforele unui sentimentalism ironic, chiar kitsch... caci o astfel de odihna e de neconceput pe lumea asta. Ea e doar o himera, o proiectie învaluita în stereotipuri; limbajul care i se potriveste e acela al unei fericiri prefabricate. Si totusi, cât de puternica e dorinta din care s-a nascut! Odihna sfârseste prin a deveni aici sinonima cu mortificarea... absenta a oricarei alte dorinte în afara celei de a se „odihni”. Recunoastere a unei înfrângeri asumate. Personajele intra în odihna asa cum ar intra la manastire, abandonând orice patima lumeasca.

Vreme îndelungata, educatia a fost supusa unui principiu disciplinar – „mubiggänger” – constând în a inculca tinerilor normele indispensabile depasirii predispozitiei lor naturale spre trândaveala. Dansul sau calaria trebuiau învatate nu atât ca activitati distractive, cât pentru a activa energiile, a îndeparta tentatia „odihnei”. Leonce, personajul lui Büchner, se revolta împotriva unor asemenea practici si îsi revendica dreptul la... lene, un drept aristocratic. Dreptul la „nimic”.

Un prieten citeaza o frumoasa formula englezeasca: „the noble art of lei­sure”..., într-adevar, e nevoie de distinctie si de eleganta în petrecerea tim­pului liber, în „destindere”, altminteri exista riscul ca totul sa esueze într-o banala trândaveala si nimic mai mult. Lipsa de rafinament, de finete, ameninta pâna si odihna.

O solutie deseori recomandata: „duceti-va la tara!”. Adica odihniti-va departe de zgomotul oraselor, renuntati la deprinderile cotidiene, adoptati alte ritmuri, faceti altceva decât ceea ce faceti de obicei. Odihna prin... schimbare. Dar stiti câte eforturi cere asta?

Binefacerile contactului cu natura constau în satisfacerea... orgoliului nostru. Natura dezvaluie caracterul iluzoriu al urgentelor curente si al imperativelor cotidiene. Ea „relativizeaza” totul... precum acel craniu ce sta de veacuri pe biroul oricarui filozof. Natura ne aminteste mereu de „desertaciunea desertaciunilor”...

Odihna în deplina singuratate devine în cele din urma obositoare, fiindca atunci orice „relativitate” dispare: nu ne putem raporta decât la absolutul pe care-l purtam în noi si care, în calmul solitudinii, se activeaza brusc si începe sa ne agaseze cu prezenta lui continua si sâcâitoare. Or, raportarea la un asemenea „model ideal” este extenuanta. Iata de ce, pe termen lung, odihna „de unul singur” se dovedeste practic imposibila: propria-ti tovarasie e greu de suportat!

Odihna face sa cada mastile si ne obliga sa ne vedem asa cum suntem în realitate. Fapt ce explica de ce, deseori, ne e teama de ea.

Odihna: momentul când ne straduim sa lipim cioburile vasului spart care suntem noi însine, în starea în care ne-a adus viata. Dar oare câta vreme va tine lipitura?

Sunt dimineti când ti-e tot mai greu sa te trezesti, când ai vrea sa fugi undeva departe si sa te odihnesti un pic, caci nu tu astepti lunga zi care începe acum, ci ea te asteapta pe tine.

Tihna naturii care se odihneste. O stare ce se transmite drumetului, hoinarului ori celui ce se afla pur si simplu în mijlocul acestei naturi si care, pret de o clipa, se lasa invadat, coplesit de calmul si de linistea din jur. O efemera armonie cu universul ce-l face sa uite de sine... experienta a panteismului. Astfel generalizata, odihna nu lasa indiferent pe nimeni, nici pe cel ce o cauta, nici pe cel ce o evita.

Sa gasesti forta de a te odihni în ciuda agitatiei haotice din jurul tau, gata oricând sa-ti modifice deciziile luate cu atâta convingere... Acesta e, desigur, sensul profund al frazei lui Paul Morand: „Adevarata odihna vine dinlauntrul nostru”. Sa o descoperi în tine însuti, sa te cufunzi în ea fara ezitare, iata conditia esentiala. Dar cum sa faci asta când cei ce te înconjoara nu se odihnesc nici macar o clipa? Si atunci te întrebi ce este, de fapt, odihna ta interioara: o dovada de lasitate (încercarea de a te proteja) sau de curaj (mobilizarea tuturor resurselor tale în vederea unor viitoare acte)? O chinuitoare dilema care demonstreaza ca odihna, cel putin în Occident, nu poate fi disociata de o anumita morala. O certitudine se impune însa: în absenta calmului, a linistii, nu te vei putea odihni niciodata. Asa ca, dincolo de întrebari si de îndoieli, va trebui ca mai întâi sa dobândesti aceasta liniste launtrica. Aprecierea morala va veni si ea mai târziu.

Marea provocare: sa te odihnesti nu la tara sau la munte, ci în însasi inima orasului.

Cocteau povesteste cum îsi petreceau timpul el, Brâncusi, Satie, Modigliani, „hoinarind, pierzându-ne vremea, odihnindu-ne fara sa fi muncit”. Dar astfel, lasa el sa se înteleaga, se pregateau pentru ceea ce aveau sa faca mai târziu. Nu e însa o lege generala, observatia are o valoare strict individuala, limitata la un anumit grup de tineri... „geniali”. Pentru ei e, desigur, justa.

Ca sa simti ca te odihnesti cu adevarat nu e suficient sa te retragi din lume, sa te izolezi de ea fizic. Odihna nu vine decât odata cu uitarea deplina a acestei lumi, ceea ce se întâmpla mai rar. Montaigne se îndoia deja de efectele solitudinii spatiale: „Ma ocup de treburile statului ca si de cele ale universului cu mai mult spor si cu mai multa tragere de inima atunci când sunt singur”. Câti dintre cei ce au fugit de societatea oamenilor nu continua sa se gândeasca la ea... de la departare! Nu numai un prieten de-al meu care, la Kathmandu, îsi pierde în mod stupid vremea citind pe internet presa cotidiana, ci si Cioran sau Grotowski; acestia reusisera sa pastreze contactul cu contemporanii lor tocmai pentru ca îsi modificasera fundamental, în esenta, relatia cu ei. Traiau în centrul orasului, dar se aflau totodata la mii de leghe de locuitorii lui! De aceea erau „odihniti”, ceea ce nu înseamna ca erau neaparat si „linistiti”.

Ocoliti orasele... caci aici „diavolul se preumbla în voie, mai abitir ca pe câmpii”, predicau celebrii „solitari” jansenisti de la Port-Royal. Dar în felul acesta nu evitam oare sa ne batem cu el, sa-l înfruntam? Nu ne-am dovedi mult mai curajosi daca ne-am retrage chiar în intimitatea dusmanului?

„Odihna înseamna regularitate, program regulat de viata”, spunea Antoine Vitez, vesnicul neodihnit, vesnicul agitat în batalia lui cu somnul, ca si cum sursa principala a epuizarii sale ar fi fost tocmai aceasta dezordonata existenta cotidiana la care nu voia sa renunte. Pe de alta parte, însa, „regularitatea” se afla la originea insuportabilei monotonii în care traiesc fiintele supuse teribilei triade metrou-birou-nani, triada a carei repetare regulata se întrerupe doar vara... atunci când „iregularitatea” devine forma de odihna a tuturor acestor nefericiti. Odihna presupune, asadar, optiunea pentru un mod de viata contrar celui practicat zi de zi. Optiunea pentru „cealalta fata”...

Se stie ca, dupa ce a creat lumea, Dumnezeu s-a odihnit în a saptea zi. Si ca, începând de atunci, s-a cufundat treptat în contemplarea tacuta a operei Sale. S-a lasat pâna-ntr-atât absorbit de ea, încât „a disparut în peisaj”. Astfel, în nesfârsita Sa odihna, Dumnezeu nu a murit, ci s-a încorporat în natura,
s-a contopit întru totul cu ea. Aceasta forma de odihna absoluta Îl face sa fie prezent pretutindeni, sa ni se reveleze ori de câte ori privim cu uimire realul: odihna ni-L face intim si apropiat. Munca si lucrarile noastre ne îndeparteaza de El, în timp ce odihna ne aduce uitarea propriei noastre fiinte în acest vesnic si anonim obosit.

O „usa” care nu se deschide niciodata pe de-a-ntregul ne da un sentiment de neliniste. Enigmele sunt obositoare.

Linistea odihneste si protejeaza asa cum pâna nu de mult stratul de ozon proteja planeta. Dar astazi totul e subtiat, gaurit, strapuns, sfâsiat. Fara o liniste deplina nu exista nici o odihna deplina.

„N-am încredere, n-am încredere”, spunea un personaj al lui Hemingway. Cum sa se fi putut odihni omul asta? Nesiguranta, atât cea exterioara cât si cea interioara, te istoveste, te stoarce de vlaga.

„Prea mult somn”, se plânge Sorin în Pescarusul... temându-se sa nu se lase astfel toropit de moleseala odihnei, antecamera a mortii. „A muri, a dormi”, unchiul stie ca Hamlet avea dreptate.

Munca serveste drept plasa de siguranta pentru acrobatii suspendati de firele, vizibile sau invizibile, ale diverselor activitati... cum ar putea trai acestia fara asa ceva? Iminenta caderii pricinuite de odihna îi îngrozeste pe destui dintre ei.

Daca o treaba prost facuta oboseste, una bine facuta e întotdeauna odihnitoare. Cézanne, scund si îndesat, lucrând cu îndârjire, ore în sir, la pânzele lui, nu stia ce-i oboseala. Munca era pentru el expresia unei perfecte armonii cu sine, lipsita de orice angoasa a alienarii.

Oare melancolicul se odihneste? Sau, dimpotriva, melancolicului îi e ciuda pe el însusi din pricina ca nu-si poate depasi incapacitatea de a actiona? Odihna vinovata, odihna nedorita... preludiu al depresiei. E ceea ce îsi reproseaza Hamlet.

În Trei surori, Kulîghin, profesorul de latina, un tip jalnic si pe deasupra si încornorat, citeaza o maxima a romanilor potrivit careia omul trebuie sa stie nu numai sa munceasca, ci si sa se odihneasca. Ceea ce ne frapeaza ascultându-l e claritatea taioasa a distinctiei, intransigenta cu care cele doua – munca si odihna – sunt separate: nu încape nicio negociere, nu se cade la învoiala în niciun chip. Iar în gura lui Kulîghin, în gura acestui bufon imbecil, fraza capata un înteles si mai limpede: niciodata sa nu amestecam lucrurile, întotdeauna sa le disociem.

Am obosit de atâta teatru... Si de cel de pe scena, si de cel din jurul meu. Aceeasi piesa cu aceeasi actori, inclusiv eu. A sosit vremea sa ma îndepartez de toate astea. Sa nu mai intru în salile de spectacol, sa plec unde vad cu ochii... dar cum sa fac sa nu ma pierd acolo, sa nu ma ratacesc definitiv? Asta-i întrebarea la care trebuie sa raspund.

Pensia, cancerul odihnei.
Oare de ce se produc atâtea decese sau atâtea îmbolnaviri în perioada imediat urmatoare pensionarii? Nu cumva resimtim aceasta odihna impusa ca pe o respingere care ne descalifica si ne rapeste orice ratiune de a mai exista?

Se cuvine sa facem o deosebire între filozofia odihnei si practica ei. Cele doua nu se confunda. A „gândi” odihna nu conduce spre starea de calm si de împacare proprie acelui exercitiu elementar si câtusi de putin organizat care este practica odihnei, preambul al meditatiei. Prim pas spre detasare. Forma de eliberare.

În chimie, când vrem sa descoperim o substanta ascunsa, ne folosim de un revelator. Odihna este si ea un revelator. Odihna dezvaluie, „developeaza”, scoate la lumina.

Ne odihnim fie facând o incursiune în adâncul fiintei noastre, fie diversificându-ne actiunile... În primul caz vrem sa ne regasim; în cel de-al doilea, dimpotriva, încercam sa uitam de noi. Divertismentul este varianta inferioara a odihnei.

Adevarata odihna este un act de curaj. Cine îndrazneste s-o înfrunte pâna la capat?

Câteva expresii fixeaza rolul odihnei în viata omului, ca si o anumita atitudine fata de ea: (a sta/a se opri pentru) „a-si trage sufletul” indica necesitatea vitala a unei pauze în activitate, necesitatea unei întreruperi provizorii privite cu o sincera bunavointa, în timp ce „a trage pe dreapta”, de pilda, marcheaza retragerea definitiva din viata activa, situatie apreciata cu un usor dispret si cu o doza de ironie. Daca în primul caz odihna are o valoare terapeutica, în cel de-al doilea ea semnifica o capitulare: aici nu mai exista cale de întoarcere. Asadar, de la odihna consimtita la odihna impusa...

„Vacanta e placuta doar daca nu tine prea mult”, spune o doamna pensionata de curând, înspaimântata de infinitul acestei odihne la care se vede condamnata.

Când vreau sa ma odihnesc trebuie sa sacrific teatrul. Atunci reusesc, pentru o bucata de vreme, sa împlinesc visul unui cunoscut personaj shakespearian: exasperat de multimea rolurilor pe care era obligat sa le joace, omul nu mai dorea decât sa scape de ele: „Sa fiu eu însumi, sa fiu doar ceea ce sunt, pentru asta voi trai de acum înainte” (Totul e bine când se sfârseste cu bine). Cum lucrul acesta pare dificil de realizat pentru tot restul vietii, îmi ramân macar acele rare momente în care ma „odihnesc” de teatru. Caci chiar daca iubesti teatrul, e bine sa te îndepartezi din când în când de el. Si de cel social, si de cel artistic.

Adevarata odihna înseamna sa traiesti fara nicio solutie securizanta. Sa stii ca nimic nu te protejeaza daca o sa te prabusesti si sa gasesti în tine însuti, cu calm si cu detasare, resursele salvarii. Odihna capata atunci sensul unei experiente a limitelor; epuizat, nu mai visezi decât sa revii la viata ta de dinainte. Stiind prea bine cum e ea si cât de mult te va face sa duci dorul odihnei.

În vara asta nu s-a odihnit cu adevarat. I-au venit în vizita niste prieteni.

Sa te odihnesti înseamna sa stii sa-ti asculti trupul, care, nelinistit de ceea ce simte ca-l asteapta, striga la un moment dat: „Vezi c-ai s-o patesti! Fereste-te!”. Numerosi sunt însa surzii...

Odihna se câstiga, trebuie s-o meriti, dar ea este totodata si o sansa. Sa stii sa profiti de sansa asta e o adevarata arta!

Munca este legata de o constructie si astfel ne leaga si pe noi de locuri, de oameni, ne da stabilitate si un sentiment de siguranta; odihna, dimpotriva, implica o aparenta de-constructie... cum sa-i rezisti fara a pune în pericol tot ceea ce a cladit truda cea datatoare de liniste?

Odihna este si un soi de capitalizare pe termen scurt a energiilor pe care vrem sa ni le pastram intacte. Nu obtinem nicio dobânda, dar macar contul nu ni se goleste de tot. Precautie impusa de vârsta.

Uneori ma simt ca un butoi din care printr-o crapatura se scurge apa si numai perspectiva golirii mele totale ma determina sa ma odihnesc... ca sa astup temporar crapatura.

În ultima vreme ma surprind napadit de o neasteptata energie... simt însa ca e falsa, înselatoare, o amagire... si, chiar daca dimineata ma las pacalit de ea, mai târziu încep sa am nostalgia adevaratei, profundei odihne cunoscuta odinioara si azi disparuta...

Odihna prelungita ori „te scoate din teren”, ori te supune la probe periculoase. Adevarata odihna nu e lipsita de riscuri.

Cum sa te feresti de soarele de la amiaza? Te va atrage si te va rani, iar de ranile lui nu te va putea vindeca în parte decât odihna.

Un scriitor celebru povesteste ca într-o buna zi, aflându-se în fata cartilor sale care i s-au parut dintr-odata acoperite toate cu un praf alb, le-a privit si nu le-a recunoscut ca fiind scrise de el... parca le stia de undeva, dar nu le putea identifica. Imateriale ca un vis, dar având totusi un aer familiar, propriile lui carti nu îi mai apartineau; el însusi nu se mai putea apropia de ele decât ca un strain. „Am ajuns la capat, si-a spus el. Trebuie sa ma odihnesc ca sa le regasesc”. Si din clipa aceea a încetat sa mai scrie si s-a multumit doar sa se citeasca.

Ca garantie a retragerii totale, absolute, din activitate, unii stoici îi recomanda celui ce-si propune sa atinga acest stadiu un exercitiu mental constând, la început, în a se presupune supravegheat si evaluat de catre o persoana din afara. Mai târziu, odihna va deveni sinonima cu absenta oricarei judecati exterioare: atunci fiinta se va confrunta doar cu ea însasi. Confruntare din care va iesi întarita sau complet epuizata... privirea exterioara va fi de acum încolo propria sa privire. Intransigenta sau condescendenta, totul va depinde numai de ea!

A devenit celebra o cugetare a lui Pascal: „Orice nefericire a oamenilor are o singura cauza, aceea de a nu sti ca trebuie sa se închida într-o camera si sa se odihneasca”. Odihna ofera un adapost, o protectie, un sentiment de siguranta, odihna e temelia pe care se cladeste sinele. Odihna este o permanenta însingurare, o sansa de a accede la adevarul lucrurilor si al fiintelor. Odihna... definitiva si durabila. Exista însa si o alta viziune asupra odihnei, la fel de plauzibila, o viziune ciclica bazata pe alternanta cu munca si în care odihna este o recompensa acordata de catre cineva sau pe care si-o acorda lor însele persoanele „ce si-au dedicat societatii anii lor cei mai activi si cei mai rodnici”, cum spune Montaigne. De ce fel de odihna suntem noi capabili? Care ne-ar fi mai potrivita si mai accesibila? Dincolo de raspunsuri, dincolo de divergente, o unica certitudine: odihna e necesara.

Japonia depaseste masura în toate. Când e vorba de lupte, consemnul este sa nu se tina seama de oboseala, sa fie ignorata epuizarea, sa se treaca dincolo de orice prag, de orice limita a rezistentei fizice; în schimb, când e vorba de meditatie, avem de-a face cu extrema cealalta: omul trebuie sa se retraga în el însusi, sa se goleasca de gânduri, sa se uite pe sine, sa înceteze orice activitate si sa se concentreze la maximum. Nu exista jumatati de masura... Totul se înfaptuieste aici în exces si se masoara cu etalonul excesului.

Când ne lipseste tovarasia semenilor nostri, un însotitor cu totul special este „biblioteca interioara” a fiecaruia dintre noi – pentru mine, spectacolele, pentru altii concertele, expozitiile... Obtinem astfel un soi de singuratate temperata... nu singuratatea absoluta a înteleptului, ci aceea a unei fiinte ce se adapa la izvorul artei pe care, ca si Diogene, o poarta pretutindeni cu el.

Odihna este „infirmeria sufletelor”, spunea un filozof al Luminilor.

„Casa de odihna”, „azil de batrâni” – iata treptele unei scari ce duce spre un abis de unde a disparut orice speranta de redresare. Ierarhie a unei coborâri progresive, definitive, fara perspectiva de întoarcere.

„Azil de batrâni” – odihna este aici o agonie lenta, fara iesire si fara remediu... iar aparitiile fantomatice ale locatarilor azilului evoca înspaimântatoarele naluciri din „casa surdului” a lui Goya. „Odihna” lor îl tulbura pe vizitator si-l face sa nu mai aiba el odihna! Asa încât, în loc de inscriptia „azil de batrâni”, pe poarta acestor infernuri moderne ar trebui gravata celebra deviza dantesca: „lasati orice speranta, voi, cei ce intrati!”.

„Am vazut prea mult, am simtit prea mult, am iubit prea mult în aceasta viata a mea. Încerc sa-mi gasesc cât sunt înca viu linistea si împacarea daruite de Lethe”, scrie Lamartine. Poetul stia ca trebuie sa ne cautam odihna „câta vreme suntem înca vii” si sa nu asteptam pentru asta ireversibila degradare, moartea ca odihna mult prea târzie.

Dupa ani si ani de munca, odihna... odihna pe care multi o asimileaza cu placerea cuvintelor încrucisate. Odihna a învinsilor! Te înfiori vazându-i pe toti acesti „dezlegatori”, raspânditi pe plaje si pe terasele hotelurilor, combatând cu grilele pe genunchi prabusirea lor finala!

De ce teatrul sau muzica privilegiaza lentoarea, în timp ce artele prezentului, atât de dragi tinerilor, exacerbeaza viteza, ritmul accelerat? Pentru ca artele stravechi vor sa-i ofere spectatorului tihna, calm, seninatate, într-un cuvânt sa fie „odihnitoare”, iar pentru asta îsi prelungesc durata, afirmându-si astfel diferenta. Iata un mod de a recunoaste atât vârsta lor, cât si pe aceea a publicului care le prefera si care le-a ramas fidel. Rockul sperie, un adagio linisteste. Chestiune de generatie!

Odihna consta în a-ti stabili si a-ti controla ritmul.

„Oameni, oameni, oameni”, exclama exasperat Cioran, ca un alt Alceste. Aversiune fata de societatea careia trebuie sa-i tinem piept nu insultând-o, precum eroul lui Molière, ci retragându-ne departe de ea, izolându-ne si odihnindu-ne. Caci raul este înlauntrul nostru si fiecare trebuie sa se vindece singur.

„N-am fost niciodata obosita”, spune o doamna care, punându-si la trecut constatarea, îsi anunta, implicit, viitoarea nevoie de odihna. Ceasul biologic!

Ce-o sa faca oare cu timpul lor liber toti acesti sustinatori ai unor „legi speciale” privind pensionarea, toti acesti oameni care cer sa se pensioneze înainte de termen? Nu stiu ca încetarea activitatii necesita o pregatire prealabila? Si ca, fara aceasta pregatire, succesiunea metrou-birou-nani, careia i se supusesera pâna atunci ca unei fatalitati, se va converti într-o alta succesiune: televizor-gradinarit-nani?

Cu multa vreme în urma, un vechi si drag prieten se bucura ca va iesi
într-o buna zi la pensie si ca îsi va putea atunci îngadui sa se ocupe în voie de tot ceea ce viata activa îl împiedicase sa faca: sa picteze, înainte de orice. Entuziasmul lui ma contaminase: uite ca mai exista unii pe care pensionarea nu-i îngrozeste, ma gândeam eu, cu o oarecare admiratie. Tata, mai sceptic, încerca sa ma tempereze: „Nu te mai încrede atâta în vocatiile tardive!”. Îmi spuneam ca astea sunt doar vorbele unui om morocanos si acrit, dar astazi, dupa atâtia ani, îi dau dreptate. Pensionarea nu va putea însemna niciodata începutul unei noi cariere. Nu va putea fi niciodata o compensatie artistica. O compensatie pentru munca de o viata, da: cine a muncit are dreptul sa se odihneasca. Dar o compensatie în planul artei, nu: cine n-a creat, nu va reusi acum sa creeze!

„Ce sa facem cu atâta timp liber?”, se întreaba panicati toti acei pensionari pe care inactivitatea îi sperie si care se agita sa-si umple agendele asa cum faceau odinioara. Iluzie întretinuta de multimea obligatiilor pe care si le asuma, în numele angoasei provocate de... vidul existentei lor! Panica explicita a întâlnirii cu ei însisi!

Odihna, sansa de a ajunge la acea „proximitate a fiintei” la care visa Heidegger, într-o scrisoare catre Jaspers.

Exista o odihna programata, ciclica – vacanta, la mare sau la ski – si o odihna voluntara, individuala, unica. Prima te odihneste de munca, a doua vizeaza reconcilierea, traita ca un act absolut indispensabil, cu sine. Restructurarea propriei tale fiinte.

Odihna, pauza care corecteaza devierile drumului ce duce spre tine însuti.

„Nu va jucati cu oboseala”, sfat publicitar ce pare iesit dintr-un manual despre „cum trebuie traita viata”, manual redactat de Seneca si destinat alienatilor de munca. E ca si cum ai spune „nu va jucati cu focul”... iata ca am ajuns si la stadiul în care suntem avertizati asupra pericolului „dependentei” de munca, drog al celor ce se tem de odihna, morfina a tuturor înnebunitilor dupa o activitate febrila si neîntrerupta. Câta întelepciune!

Nu te odihnesti când esti împreuna cu altii, nu reusesti decât sa uiti o clipa de tine.

Cum faci ca fiinta ta sa coincida perfect cu ea însasi? Odihnindu-te.

Odihna si munca se aseamana, în alternanta lor, cu fluxul si refluxul marii, al oceanului... al vietii!

Pentru artist, odihna nu este niciodata odihnitoare daca nu se sfârseste în tacere.

Într-un sat de munte, în ograda lui bine rânduita, un taran batrân îmi arata uneltele cu care lucrase toata viata si, atingându-le, îmi spune: „Au îmbatrânit odata cu mine. Asa ca trebuie sa ne odihnim împreuna. Si ele si eu”.

Mai putin temerara si mai lipsita de initiativa, fiinta odihnita vede în schimb mai bine, aude mai bine. Ea nu se disociaza de lume încercând sa actioneze asupra acesteia, ci se contopeste cu lumea, se pierde în ea si instaureaza o relatie de „uitare de sine” una în cealalta.

Spune-mi cum te odihnesti si-o sa-ti spun cine esti...

Lege personala, niciodata dezmintita: numai atunci când umbli fara vreo tinta anume, fara o directie precisa, întâlnesti prieteni la fel de disponibili ca si tine, iar unele dintre aceste întâlniri devin memorabile, unice în felul lor, fruct al unei clipe de odihna reciproc împartasita.

Odihna, cortina ridicata ce lasa sa se întrevada meditatia.

„The rest is silence”, conchide Hamlet. Da, dar în engleza „the rest” înseamna si „odihna”... „odihna e tacere”, antecamera a mortii.

– Si cartea ta despre odihna progreseaza?
– Nu, pentru ca nu ma odihnesc.

GEORGE BANU
In româneste de Ileana Littera