GOTIC TÂRZIU SI ABSURD TIMPURIU

Tim cel Crud si Bizarul Urmuz

Regizorul care a cucerit un spatiu propriu în lumea filmului a produs surpriza unui volum de versuri, Melancolica moarte a Baiatului-stridie, tradus dupa 12 ani de la aparitie si în limba româna de Marius Chivu, publicat la Editura Humanitas, cu desenele originale ce-i apartin autorului. O carte neobisnuita, cu aparenta copilareasca, are drept principiu subtil de constructie corespondenta cuvântului cu imaginea, a literaturii cu pictura.
Extrasele din presa, plasate pe coperta a IV-a semnaleaza aceeasi ambivalenta din filme transpusa în poemele ce “...reusesc sa fie deopotriva copilaresti si sofisticate, împletind inocenta cu macabrul” (New-York Times) si îl situeaza într-un “perfid tarâm al fanteziei” si într-o familie de spirite înrudite, Shel Silverstein, Roald Dahl si Edward Gorey. Însa eu le-as adauga si alti membri, Christian Morgenstern ori Lewis Carroll, convietuind într-o carte fermecata, Antologia inocentei, opera unica a mult regretatului Iordan Chimet.
La prima vedere, poemelor timburtoniene le-ar corespunde în lirica noastra ciclurile populate de creaturi fantaste din universul lui Mircea Ivanescu, precum pisicâinele sau broscoporcul, ori descriind vietile secrete ale obiectelor din spatiul domestic imaginat de Emil Brumaru. Si totusi, rezonanta profunda a poemelor se afla în zona prozei, si sub nenumarate aspecte, cele mai semnificative similitudini si simetrii le releva paginile bizare ale lui Urmuz.
Se retin din prezentarea succinta facuta de traducator câteva sintagme definitorii pentru personjele create de Tim Burton: “bizare bricolaje a doua lumi”, “monstruleti mecanomorfi”, “alienati candizi” sau “deseuri cu suflet” îsi au ca pereche inconfundabile personaje urmuziene, carora Nicolae Balota le-a stabilit si specia: “omul mecanomorf”, cu diferitele sale ipostaze: omul pasare…
La prima vedere, totul îi separa pe cei doi: un grefier ratacitor prin tribunalele tarii crescut si format în orizontul secolului al XIX-lea, traind si scriind în primele decenii ale secolului al XX-lea, si o vedeta a cinematografiei lumii, poate regizorul cel mai îndraznet si mai speculativ în felul de a revizita si combina cultura populara si cultura înalta, genuri aparent minore, uitate sau prafuite.
Îi apropie trei lucruri, care depasesc barierele spatiului, ale timpului, ale speciilor artistice si ale artelor însele: o sensibilitate iesita din comun ce se manifesta în cazul lui Urmuz prin muzica, a lui Tim Burton prin desen si literatura; o copilarie nefericita nu atât în datele exterioare, c~t în propria natura care nu-si gaseste rezonante în lumea din jur, mai ales o viziune asupra lumii socând prin grotesc si absurd.
Filmele si lirica lui Tim Burton reînvie spiritul gotic si confirma transformarea lui în stil si curent peren în spatiul cultural anglosaxon. În schimb, Urmuz este un precursor al literaturii absurdului. Avangardistii îl omagiaza, se grabesc, dupa disparitia lui, sa scoata revista cu titlul Urmuz. Desi bizarele pagini urmuziene nu trec de suta de pagini, li se dedica studii critice depasind de zece ori pe cele ale operei (un exemplu îl ofera studiul lui Nicolae Balota din Literatura absurdului, republicat separat, \n 1997). Astfel, Tim cel Crud si Bizarul Urmuz tind sa devina creaturi tot atât de stranii ca fapturile hibride ce le populeaza scrisul.

Duplicate, unicate

Patru din cele sapte titluri ce formeaza Pagini bizare semnaleaza existenta unor perechi: Pâlnia si Stamate, Ismail si Turnavitu, Cotadi si Dragomir, Algazy & Grumer. Cu doua exceptii: Emil Gayk si Fuchsiada. Un principiu al duplicarii, propensiunea spre cupluri inseparabile domnesc în universul urmuzian, pe când ciudateniile de eroi ai lui Tim Burton sunt unicate, stârnind uimirea celor din jur, sortiti, în crescendo, solitudinii, alienarii si mortii.
Cuplurile urmuziene reflecta scindarea omului modern, aceasta este cred cea mai interesanta intuitie a autorului. Indiferent de relatiile ce le cimenteaza, una erotica, alta de complicitate, de subordonare sau dominare, de sluga-stapân (dupa sugestia din studiul lui Nicolae Balota), ele exprima sfâsierea interioara, lupta care macina fiinta umana. Eul si-a pierdut unitatea si armonia, ca si împacarea cu sine. Cea mai îngrozitoare drama este cea a alteritatii interioare.
Dintr-o asemenea perspectiva, Urmuz este între primii bolnavi de raul secolului si dicotomia nume – pseudonim are aceeasi relevanta ca dubla viata a lui Lewis Carroll. Cu deosebirea ca în cazul lui cele doua existente, una în real, alta în fictiune, ajung la punctul critic, exploziv. Probabil ca pe Lewis Carroll evadarea în “Tara Minunilor” ori “dincolo de oglinda” l-a salvat de la moarte, dar fictiunea are alt impact asupra lui Demetru Dem. Ionescu-Buzau, îi accelereaza batalia interioara si îi precipita sfârsitul.
Toate cuplurile urmuziene au vârsta maturitatii, poarta nume ingenioase, în timp ce eroii din melancolicele poeme ale lui Tim Burton îsi dezvaluie prin nume natura lor neobisnuita, conditia de hibrizi: Baiatul-stridie, Carbunelul, Copilul-Ancora, Gunoiela. Cuplurile urmuziene dau impresia ca formeaza Unul în continua lupta cu sine, copiii lui Tim Burton ascund doua naturi, din care se naste o tensiune ce declanseaza teroarea celor din jur.
Prin fapturile sale macabre si înduiosatoare totodata, autorul american imagineaza copilaria si singularitatea fiecarei fiinte ca experiente transformate în suferinta de catre parinti, apropiati, adulti. Cuplurile urmuziene au un potential de violenta gata oricând sa se reverse asupra lumii, ori asupra lor însile prin batalii ce implica reciproca anihilare sau devorare. Solitarii lui Tim Burton suporta ei agresiunea care-i distruge. Purtând semnele diferentierii de ceilalti, se condamna parca la disparitie.
Prozatorul român a anticipat într-un mod iesit din tipare angoasele omului locuitor al secolului XX ori locuit el însusi de secolul XX: “omul mecanomorf”, cum l-a denumit Nicolae Balota. Tim Burton merge mai departe si demonteaza unul dintre marile mituri care au hranit cultura moderna: paradisul copilariei asociat puritatii si eternitatii. Poemele nu fac decât sa întregeasca viziunea regizorului: infernul copilariei, asociat, de multe ori, cu sordidul si derizoriul.
Cosmarul si ludicul unifica poemele ciudate si paginile bizare. Cei doi autori au construit lumi paralele celei reale: “univers catoptric” si “panopticum terifiant” (cum defineste Corin Braga universul urmuzian) si un soi de AntiWonderland, o tara a ororilor copilariei. A evada în teritoriul oniric se dovedeste riscant, pentru ca trecând pragul dintre veghe si somn, patrunzi direct în cosmar.
Inevitabil, o asemenea aventura se realizeaza prin demontarea limbajului. Corin Braga a inventariat la Urmuz trei procedee: lectura literala a semnificantilor, lectura la propriu a sensurilor figurate, conversiunea ideilor în imagini vizuale. (Dictionar analitic de opere literare românesti, 2007, pag. 726-727) Ultimul procedeu frapeaza în poemele lui Tim Burton, prin desenele ce dezvaluie sensurile ascunse, parodice ale textului. Ele i-au folosit traducatorului pentru decriptare si reîncifrare în limba româna.

Hibridizare, textualizare

Succesul lui Urmuz în mediile avangardei, cariera exceptionala a lui Tim Burton, fara îndoiala regizorul excentric în industria filmului de la Hollywood, atipic din toate punctele de vedere se explica prin “cel de-al treilea ochi” ramas nealterat, cel ce patrunde suprafata lucrurilor si sesizeaza scheme, tipare, sabloane. Ochiul este doar fereastra prin care priveste lumea un spirit inocent, opac fata de conventii, un suflet înca pur, neatins de prejudecati.
Ce semnificatie au hibrizii ce populeaza lumile de cosmar? Ei sunt combinatii cu totul neasteptate între natura instinctuala si insertia mecanicii produsa de o societate ce a intrat în era industriala. Masina imita omul, îl slujeste ca o creatura simplificata si docila, dar razbunarea se produce repede: intrat în era fabricarii de simulacre în diferite grade ale fiintei umane, omul însusi actioneaza ca un mecanism pentru a rezista unei lumi eficiente, practice, dominata de verbele “a face” si “a avea”, care a uitat complet cuvântul-cheie al fiintarii, verbul “a fi”.
Cele doua personaje urmuziene, Ismail si Turnavitu, certifica alcatuiri halucinante – primul se compune din ochi, favoriti si rochie, crestea înainte în Gradina Botanica, dar mai târziu a fost fabricat pe cale chimica, prin sinteza, iar al doilea este simplu ventilator. În poeme, Gunoiela are o geneza si mai neobisnuita: fata se naste din resturi si gunoaie, Voodotica are în loc de piele un cearsaf, în loc de ochi discuri pe care le roteste hipnotic.
Instinctul erotic domina în prozele urmuziene, se manifesta agresiv: act devorator (în cazul lui Ismail sau Gayk), ruptura de modul de viata stiut ori atractia spre animalitate (ca în Plecarea în strainatate). La Tim Burton, trezirea instinctului erotic prilejuieste un scenariu ce amesteca subtilitatea psihanalizei si candoarea – un sir de metamorfoze o fac pe fata de nerecunoscut: capul devine o perna de flori, pielea ajunge bumbac 100 %, din organele interne cresc arcurile unei saltele (Fata care s-a tranformat într-o canapea).
Capodoperele lui Urmuz sunt Pâlnia si Stamate si Fuchsiada, ale caror subtitluri le indica intentia parodica, pastisa: “Roman în patru parti”, respectiv “Poem eroico-erotic si muzical, în proza”. Iata un roman ce demonteaza conventiile speciei, înainte ca proza româneasca sa aiba o capodopera ca Ion sau Enigma Otiliei, semnalându-i stereotipiile si modul de functionare, dar dovedind ca masinaria merge în gol.
Cât despre Fuchsiada, ea s-a bucurat de o analiza interesanta facuta de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, surprinzând cele doua paliere: aventura sexuala si textuala, recurenta unor motive mitologice si a procedeelor lexicale, universul sonor se ordoneaza dupa o logica sonora, discursul narativ se structureaza pe un principiu al muzicalitatii. Este singura creatie urmuziana în care se revarsa pasiunea pentru muzica, încorporata în opera într-un mod deopotriva explicit si implicit, într-o savanterie savuroasa.
Le corespund, ca puncte de vârf în volumul de poeme Robotelul si Melancolica moarte a Baiatului-stridie, în care Tim Burton rescrie naratiuni stiintifico-fantastice si psihanalitice, într-o viziune terifianta asupra lumii. Robotelul se naste din împerecherea femeii cu un aparat electro-casnic, iar baiatul-stridie este ucis de tata pentru a servi ca afrodisiac ce rezolva problemele de pat ale familiei. Trimiterile mitice nu lipsesc si nici sagetile trimise catre o lume supertehnologizata, catre o societate atinsa de reificare.
Absurdul timpuriu al lui Urmuz si goticul târziu al lui Tim Burton se întâlnesc într-o suprarealitate sau infrarealitate în care domnesc Grotescul, Cosmarul si Ludicul. Prima traversare a lumii lor imaginare prin lectura da iluzia jocului, a doua aduce revelatia grotescului, a treia naste dorinta de a te trezi din cosmar si suspiciunea ca revenit în stare de veghe vei descoperi dincolo de suprafata lumii cunoscute visul rau ce sta la pânda... adica alt cosmar.