Eseuri
Corina Ciocârlie
MINUNATA LUME NOUĂ. HERMANN BROCH: UN TRAVELING PE RUTA KÖLN-NEW YORK
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 6-7 / 2009
« Dragostea nu e posibilă decât în străinătate. »
« …cântărețul libertății, statuia americană şi turnul francez… »
« Se învârtise şi aşa mai mult decât destul prin lume,
iar America era şi ea un oraş ca oricare altele. »
(Hermann Broch, Somnambulii)
Capelmaistrul care dă tonul romanelor lui Joseph Roth revine, cu surle şi fanfare, pe scena Somnambulilor lui Hermann Broch în binecunoscutul episod, premonitoriu pentru chiar destinul autorului, al travelingului pe ruta Köln–New York. Publicat în 1931, al doilea volum al trilogiei anunța deja – prin patima pe care un candidat la exil, « anarhistul » Esch, o pune în a-şi reprezenta o improbabilă țarăa Făgăduinței – şocul anului de grație 1938.
O viata întreaga, rezuma Cornel Ungureanu în Mitteleuropa periferiilor, Broch a experimentat, cu geniu, « despartirea de sine, de lumea sa, de spatiul matricial. O viata întreaga a fost constrâns sa abandoneze. »2
Din capul locului, Somnambulii se plaseaza nu în Austria, ci într-o Germanie pe care autorul n-o cunoaste asa cum cunoaste Viena, si pe care se grabeste de altfel s-o paraseasca, ruperea legaturilor fiind gestul initiatic, tutelar, al scrisului sau.
În paginile romanului, marea traversare e descrisa ca o desprindere dureroasa dar necesara, consubstantiala starii de somnambulism. Când un om serios – cum e, bunaoara, functionarul comercial August Esch – decide singur sa se exileze în America, rudele si prietenii lui se strâng pe chei si-i fac semne cu batistele, în timp ce fanfara vasului cânta Oare trebuie, chiar trebuie sa plec acum din oraselul meu ? Când apoi transatlanticul se desprinde de odgoanele care-l tineau captiv în port si-ncepe sa pluteasca pe oglinda întunecata a oceanului, « tot mai rasuna peste ape, însingurate si pierdute, stridentele de alama ale ariilor vesele cu care atât de atentul capelmaistru se straduieste sa le ridice moralul calatorilor. » În acordurile sprintare ale unui vals de Strauss – poate chiar ale Marsului lui Radetzky –, mastile cad, vraja se rupe, iar calatorii realizeaza, înfrigurati, « cât de rar sunt oamenii raspânditi pe suprafata pamântului si a apei », cât de trist e faptul ca între ei « mai exista doar fire foarte firave care-i mai leaga unii de altii. » Pe nesimtite, gigantul marii patrunde atunci într-un nor « de angoasa invizibila dar încordata », încât multi ar vrea sa-l opreasca locului.
Nemaiavând nicio tinta precisa, calatorul aflat în largul marii nu se mai poate « împlini », în sensul pe care cei ramasi pe uscat îl dau îndeobste acestui cuvânt. Cât dureaza traversarea, el se plimba resemnat pe scândurile netede ale puntii care, asemenea unei piste de velodrom, îi va conduce pasii de jur împrejurul vasului. Astfel, iremediabil închis în sine însusi, el vede cum firele care-l legau de cei de pe mal se sfâsie chiar înainte ca linia coastei sa se fi pierdut din vedere : « Aproape ca nu mai are rost ca acel capelmaistru sa-l mai îmbarbateze prin muzica lui, caci calatorului pe mare îi ajunge sa-si lase mâna sa-i alunece peste lemnele lucioase, întunecat lustruite si peste încheieturile de alama stalucitoare ale panelelor. » În timp ce întinderea nesfârsita de ape se desfasoara în cercuri concentrice sub ochii lui, omul pare totusi multumit. Masini puternice îl împing din spate, aratându-i drumul care nu duce nicaieri. « Privirea calatorului pe mare s-a schimbat, este o privire orfana care pe noi nici nu ne mai cunoaste. »
Pe nesimtite, nostalgia dupa patrie a nomadului se preschimba în nostalgia dupa tara Fagaduintei : inima îi e cuprinsa înca de teama întunecata, dar « ochii lui s-au si umplut de o stralucire înca invizibila, desi se poate banui ca aceasta este claritatea luminii de dincolo de oceane, când ceturile întunecoase se risipesc ». Mai mult, când ceata se ridica, se vad desfasurându-se în fâsii largi si luminoase pajistile verzi, coborând blând în panta, ale unui tinut în care dainuie « o atât de nesfârsita dimineata ».
Odata ajunsi la liman, colonistii ratacesc, strabat cu automobilele lor pamântul virgin si, chiar daca sfârsesc prin a-si gasi un loc al lor, se simt în continuare straini : « nostalgia lor este un adevarat dor de duca, se îndreapta spre departari pline de o stralucire tot mai mare, niciodata accesibila lor. Si e uimitor, pentru ca sunt de fapt oameni occidentali, asemenea celor ale caror priviri se îndreapta spre apus, de parca acolo s-ar afla nu noaptea, ci lumina. »
*
« Oricare om e închis în sine însusi », la fel suna si verdictul Elisabethei, viitoarea sotie a lui Joachim von Pasenow, protagonistul primului volum al trilogiei. Gratioasa domnisoara nu pare sa sufere peste masura la ideea ca, alaturi de apaticul locotenent-major, va avea parte de o viata simpla, la tara, în vreme ce un alt pretendent la mâna ei, excentricul Bertrand, abia întors din America, se si pregateste sa plece în India. « – Noi suntem altfel de oameni decât el, îi raspunse ea. Joachim era emotionat, constatând ca ea spusese ‘noi’. – Poate-i un dezradacinat, spuse el, si jinduieste de pe acum sa se întoarca. » Cuvintele celor doi aluneca domol în raceala încremenita a salonului : « El e mult mai singur decât ceilalti. Iar Joachim replica : – Demonul lui îl împinge sa se departeze. Dar Elisabeth clatina abia perceptibil din cap : – Spera într-o împlinire... Si apoi mai spuse, vorbind parca dintr-o amintire înghetata : Împlinire si cunoastere în singuratate si înstrainare. »
La drept vorbind, în ochii lui Pasenow, imaginea rivalului sau stilat si dezinvolt nu se potriveste defel cu ideea ca America a fost si ramâne tara ratatilor, a fiilor risipitori, a incorigibililor pierde-vara care, dupa ce au ajuns la oarecare bunastare ca fermieri, se întorc în Germania sa-si caute nevasta nemtoaica. Simtindu-se prins în cursa, Joachim evita privirea Elisabethei, care nu face decât sa-i confirme ca, daca e cineva « vinovat pentru dorul de duca » – tot mai prezent în paginile Somnambulilor –, acela e Bertrand : « Pentru ca trebuia sa-si despagubeasca si sa-si adoarma constiinta de pierderea unei vieti ordonate, prin afaceri si calatorii exotice, actiona molipsitor asupra celor din jur, iar când vorbea despre tinuturile meridionale poate ca ea regreta de fapt – desi poate ca îl respinsese pe Bertrand – ca nu plecase împreuna cu el. »
Împlinire si cunoastere în singuratate si înstrainare, cum bine spune tânara baroana, e de altfel chiar deviza Somnambulilor. Daca în economia romanului lui Joseph Roth, descoperirea Americii ramâne un capriciu, un itinerar bis, pentru Hermann Broch Lumea Noua devine o adevarata obsesie, singura destinatie existentiala valabila. Astfel, jonglerul Teltscher nu înceteaza sa viseze cu ochii deschisi la tara tuturor posibilitatilor (« acolo, da, puteai ajunge sus de tot, nu erai nevoit sa trudesti pe degeaba. Si cita : ‘America, ai tot ce-i mai bun.’ »), în vreme ce contabilul Esch, de curând concediat, se gândeste tot mai serios sa emigreze, desi n-are în minte decât niste fotografii din New York dintr-o revista ilustrata. « Daca as putea sa fac rost repede de banii de drum, o si întind » îsi spune el în ziua când, plimbându-se în apropierea Pietei Noi din Köln, zareste în vitrina unei librarii o imagine cu Statuia Libertatii, imprimata în auriu pe fondul verde al unei coperte de pânza, chiar sub promitatorul titlul « America astazi si mâine ». Dintr-odata, la vederea obisnuitilor turisti englezi din preajma catedralei, Esch simte un vânt de libertate împresurându-i fruntea. Strazile orasului capata o înfatisare « nevinovata », pe care el o observa cu bunavointa, ba chiar cu putina bucurie rautacioasa. « Întâi trebuia sa se gaseasca dincolo, dincolo de apa mare si statuta, si atunci totul avea sa arate altfel. Iar daca avea sa se mai întoarca de acolo, atunci avea sa puna si el sa i se arate Domul de catre vreunul din ghizii pentru turistii englezi. »
Pe când afacerile merg tot mai prost pe malul Rinului, semnele încurajatoare, venite parca din cer, se înmultesc. În biroul impresarului Oppenheimer, cu care încearca timid sa negocieze, August Esch admira o reproducere în culori vii a vasului « Împarateasa Augusta Victoria », înfatisat în clipa când, înconjurat de ambarcatiuni mai mici, paraseste portul si despica valurile albastre ale Marii Nordului. Declicul, desi numai pe jumatate constient, aici se produce : coincidenta celor doua prenume – al contabilului si al suveranei, ambele menite sa cunoasca, peste mari si tari, gustul Victoriei – nu poate fi decât de bun augur.
În noua lui calitate de impresar al teatrului Alhambra pentru luptele libere cu femei, Esch are misiunea sa descopere, « de dragul si în numele eliberarii si mântuirii » simbolizate de Statuia Libertatii, cât mai multe talente promitatoare, exportabile, care sa le permita tuturor sa-si încerce norocul în America. « si nu uita : blondele, mereu blondele, astea se cauta dincolo », previne Teltscher, a carui autoritate în materie de gusturi lubrice n-o contesta nimeni. În tot ce întreprinde, ucenicul migrator vede dinaintea ochilor torta înflacarata a Statuii, gata sa arda trecutul, amintirile, vechile prietenii, iar « daca asta ar fi o crima, atunci este una asupra careia politia nu are cadere sa judece ». De pe puntea vasului pe care vor îmbarca în curând cu marfa lor blonda, Esch si noii sai tovarasi vor striga Lumii Vechi un salut voios de « ne mai vedem alta data », în vreme ce oglinda apei se va întinde în cercuri concentrice, mereu mai generos, mereu mai departe.
În asteptarea momentului fatidic, si unii si altii se multumesc sa-si omoare timpul, ba la o halba de bere, ba la o friptura în localul mamei Hentjen. De aniversarea zilei de nastere a proprietaresei, sarbatorita cum se cuvine de clientii ei devotati, Esch cumpara (ghici ciuperca ce-i ?)… o mica statueta de bronz a Libertatii. Un dar simbolic, nu numai ca o aluzie la viitorul sau « american », ci si ca un pandant potrivit la Monumentul lui Schiller, oferit cu alta ocazie, pe vremea când orizontul ambitiilor sale nu depasea înca frontierele Kölnului. Fireste, vaduva s-ar putea sluji de noul trofeu pentru a-si înfrumuseta dormitorul de la etaj, dar pentru ca Esch sa nu-si închipuie cumva ca i-ar putea pretinde « asemenea locuri privilegiate » pentru cadourile aduse, ea prefera sa le aseze neglijent pe amândoua în încaperea întunecoasa de la parter, alaturi de un model de bronz al Turnului Eiffel si de o panoplie de halbe de München – totul sub supravegherea atenta a raposatului, a carui fotografie decolorata troneaza la loc de cinste, între brevetul de licenta al localului si un peisaj lunar. « si acum, cântaretul libertatii, statuia americana si turnul francez se aflau ca simboluri ale unor convingeri pe care doamna Henjen nu le împartasea si statuia îsi ridica bratul, îsi întindea faclia în sus spre domnul Henjen. »
Mai târziu, când cei doi vor fi devenit totusi amanti, Esch îi va fi recunoscator Gertrudei pentru nonsalanta cu care, într-o buna zi, le va dezvalui acelorasi clienti fideli, în locul portretului lui Hentjen, o pata alba, pe marginile careia atârna pânze de paianjen. Tema centrului vid, a cercurilor concentrice care se fac si se desfac, e unul dintre laitmotivele Somnambulilor, simptomatic nu numai pentru declinul Imperiului, ci si pentru degradarea valorilor, la care Broch asista neputincios, multumindu-se sa constate, împreuna cu eroul sau, expert în domeniu, ca lumea prezinta « o fisura, o abominabila eroare contabila ».
Metaforele centrului a carui carapace se deterioreaza treptat revin cu insistenta în paginile trilogiei. Una dintre ele – nu cea mai putin amuzanta, desigur – e chiar desfacerea chingilor corsetului mamei Henjen, care apara de fapt o falsa intimitate, ridicola si meschina. În timpul unei calatorii pe Rin, poate din cauza linistii din jur, poate pur si simplu pentru ca e istovita, vaduva se lasa pentru prima data mângâiata de Esch: « ultimele cuvinte i se pleostisera pe buze, asemenea unor pene lalâi, încât aproape ca nu le mai recunostea nici ea însasi, iar acum se simtea complet golita, incapabila sa mai simta dezgust ori sila. » Multii ani traiti automat dupa tejgheaua localului o fac pe apatica Gertrude sa regrete ca si-a petrecut toata viata « tintuita aici, în pata asta necunoscuta de timp si de loc. » De ziua ei, sarbatorita sta tot teapana în rochia de matase, înconjurata de un cerc de clienti zgomotosi, în timp ce « anarhistul » Esch colinda strazile furios, stiind ca ora revansei a sunat deja : « I se muiau genunchii, atât de violent îl cuprinsese dorinta sa se duca sa forteze armatura aceea elastica a corsetului în care se închidea femeia asta ; oasele de peste ale corsetului aveau sa trosneasca în lupta salbatica care avea sa se iste fara îndoiala. »
Alt semn vadit al fisurarii autoritatii îl reprezinta haina civila, care în viata « romanticului » Joachim von Pasenow tinde indecent sa ia locul tinutei militare. În universul lânced al Somnambulilor, o uniforma corecta e o ultima pavaza, o « teaca dura » în care individul si lumea din jur se ciocnesc pentru a se deosebi mai clar între ele. Cu alte cuvinte, epoletii servesc la a « statua » ordinea lumii, ascunzând ceea ce e molatic si trecator în trupul omenesc. Punându-si dimineata manusi albe si încheindu-se pâna la ultimul nasture, militarul îsi alcatuieste de fapt « o a doua epiderma, mai groasa, ca si cum s-ar întoarce la viata cea mai adevarata si mai ferma ». Când valorile odinioara sigure (familie, patrie, fidelitate, amor) se vad puse toate sub semnul îndoielii, ba chiar silite sa paraseasca târâs-grapis scena evenimentelor, cel ce nu poate trai fara ele « se încinge » – noteaza Milan Kundera în eseul sau despre arta romanului – « în universalitatea uniformei pâna la ultimul nasture », ca si cum acesta ar fi cel din urma vestigiu al transcendentei, capabil sa-l mai protejeze cumva contra rafalelor de vânt rece venind dinspre un viitor unde nu va mai fi nimic de respectat3.
În fond, comenteaza malitios von Pasenow – care, copil fiind, descoperea cu uimire ca bunicul sau purtase un jabou de dantela – poate ca lumea « si-ar fi iesit cu totul din tâtâni » daca n-ar fi fost inventata pentru civili, în ultima clipa… lenjeria scrobita. Dar, conchide tot el malitios, poate ca oamenii de pe vremuri aveau o credinta mai profunda, nefiind astfel siliti « sa caute în alta parte pavaza împotriva anarhiei ».
Cum observa Cornel Ungureanu, nimic nu da sentimentul de civilizatie agonica în romanul crepuscular austriac mai mult decât Ofiterul care, pe toate fronturile, pierde razboiul : « Toposurile centrale – scoala militara, cazarma, terenul de instructie, si, evident, uniforma apar în fiecare dintre cartile fundamentale ale Imperiului muribund. Marele Mecanism care trebuia sa functioneze fara eroare. Literatura crepusculara aseaza în centrul lui Ofiterul – starea de civil, individualizarea fiind o boala adânca a lumii. »4
Cu sau fara camasa scrobita, Imperiul habsburgic sfârseste prin a demasca vidul de la temelia realitatii însesi, constituindu-se astfel ca un model exemplar al unei civilizatii occidentale incoerente, descentrate si lipsite de fundament. Pentru Broch, reaminteste si Claudio Magris, vechea Austrie e toata în loja goala a Împaratului, acea loja rezervata – în toate teatrele din toate orasele dublei monarhii – în eventualitatea unei vizite a suveranului, « centru si pivot al acestui univers, care nu apare totusi niciodata sau aproape niciodata în nenumaratele loje ale nenumaratelor teatre : acest centru e o absenta. »5
Cioran, în ce-l priveste, pretinde ca i-ar fi fost mai usor sa fondeze un imperiu decât o familie. În lumea haotica a Somnambulilor, ambele întreprinderi se dovedesc la fel de absurde. Ceea ce-l întristeaza pâna la lacrimi pe Joachim von Pasenow, prea putin pregatit sa întemeieze un camin, e « fericirea sfarâmata a indolentei crepusculare ». Altfel spus, teribila lectie de umilinta pe care marginea o da centrului sau, si mai dureros pentru un ofiter de cariera, victoria simbolica a Ruzenei, o fata de moravuri usoare venita din Boemia, asupra baroanei Elisabeth Baddensen, cu toata vila ei cocheta din Westend si sutele ei de pogoane de la Lestow.
Pentru Magris nu e nicidecum întâmplator faptul ca personajele încarnând diversitatea lumii sunt « creaturi feminine, figuri slave ale erosului si maternitatii, ale vietii ardente si obscure »6 : stirbirea autoritatii paterne a imperiului atrage dupa sine si topirea scutului sau protector, încât individul se simte dintr-o data pierdut, prea slab si nesigur pentru a rezista magmei vitale. Ori de câte ori încearca sa si-o imagineze pe Ruzena traind într-o camera decenta si având un pretendent cu manusi frumoase, lucrurile nu se potrivesc deloc cu viata « dezordonata, apasatoare, barbara, la întâmplare » de la Cazinoul Vânatorilor : « îi parea rau de Ruzena, desi cu siguranta lasa sa se întrevada mica vietate de prada, în al carei gâtlej se ascunde tipatul întunecat, precum padurile Boemiei ».
Ca un negativ fotografic al irezistibilului talmes-balmes de la Cazinou, salonul Elisabethei, golit de sens în ciuda comoditatii lui familiare, îngheata si amuteste în marea scena conjugala din finalul primului volum al trilogiei, în timp ce spatiul exterior se deschide tot mai larg în jurul viitorilor miri. Pe masura ce peretii încaperii se departeaza progresiv, ca într-o halucinatie, aerul devine tot mai rarefiat si mai rece, atât de rarefiat încât abia mai e în stare sa poarte glasurile celor doi : « si desi totul ramânea încremenit în nemiscare, mobilele, pianul, pe a carui suprafata de lac negru se mai oglindea cercul luminilor de gaz, pareau sa nu mai stea locului, acolo unde fusesera asezate, ci sa alunece undeva, departe, afara, si chiar si dragonii si fluturii de aur de pe paravanul negru chinezesc din colt alunecasera în laturi, absorbiti parca de peretii moi, acoperiti de pânzele lor negre. » Episodul – mai e nevoie s-o spunem ? – consemneaza nu doar esecul mariajului, ci si victoria de netagaduit a fortei centrifuge asupra celei centripete.
De altfel, conchide laconic Hermann Broch, dragostea « nu e posibila decât în strainatate. Daca cineva vrea sa traiasca, trebuie sa înceapa o viata noua si sa anihileze tot ceea ce e vechi. » Sesizând la timp pericolul, mama Hentjen începe, imediat dupa casatorie, sa exercite asupra lui Esch « un adevarat control contabil », în vreme ce el tot viseaza la Lumea Noua ca la o « împaratie a mântuirii », capabila sa-l elibereze de « forma aceea administrativa si magistrala a iubirii » careia i-a cedat odata si pe care acum n-o mai îndura.
Desigur, calatoria peste ocean ar putea reprezenta o sansa de a se desprinde din încâlceala a tot ce a fost si nu mai este, dar din pacate, tara Fagaduintei ramâne un fel de Fata Morgana, un loc care « înca nu poate exista câta vreme trecutul se naruie atât de nestavilit în viitor ». Dupa cum bine stim, din toata afacerea cu America se alege praful, definitiv si irevocabil. Trecutul, amintirile, mortii, fostii prieteni, vechile iubiri – într-un cuvânt, forta centripeta – se coalizeaza împotriva « anarhistului » ca « un cerc vicios din care nu putea scapa ». Pe când Esch pare de neconsolat la gândul ca nimic nu se va schimba nicicând în meschinul carusel al destinului sau lipsit de orizont (« Acum trebuia sa ramâna în Köln. Usa custii se închisese. Era închis înauntru. Torta libertatii era stinsa. »), blonda Ilona, prietena jonglerului Teltscher, e mai degraba multumita la gândul ca nu vor mai traversa cu totii oceanul (« Se învârtise si asa mai mult decât destul prin lume, iar America era si ea un oras ca oricare altele. »)
Renuntând la marea aventura, Esch îsi angajeaza toti banii într-o afacere dinainte compromisa, dar dupa faliment îsi gaseste rapid un post de contabil-sef într-o mare întreprindere industriala din Luxemburgul sau natal. Triumfatoare dar si plina de admiratie, mama Hentjen nu-si poate scutura un rest oarecare de neliniste – caci « cine stie la urma urmei daca stafia aceea americana fusese complet exorcizata »…
*
Al treilea somnambul minat de « dorul de duca » e de altfel tot un provincial, alsacianul Wilhelm Huguenau, protagonistul ultimului volum al trilogiei, în ochii caruia lumea apare, pe timp de razboi, ca o materie « cenusie, viermanoasa si cu desavârsire moarta », asemanatoare cu brânza urât mirositoare pastrata sub un clopot de sticla.
Neîntelegând exact pentru ce fel de cauza mai lupta el ca infanterist într-o astfel de debandada, militara si existentiala, « realistul » Huguenau îsi face « un plan de fuga », care-l poarta prin Ardeni spre întunecatul Eiffel. Sansa lui, în ochii lui Broch, tine de faptul ca « toti dezerteaza din haos, dar doar unul singur, cel care n-a fost niciodata legat, nu va fi împuscat. »
Desfacerea legaturilor, a tututor legaturilor imaginabile, se impune ca o evidenta a anului 1918. Odata instalat în oraselul de pe Mosela care-i ofera o nesperata ospitalitate, impostorul începe sa se simta în largul lui, purtat de « aceasta realitate extrema » în virtutea careia « lucrurile din jur se sfarâmau, erau proiectate separat unele de altele, pâna spre polii opusi, sfarâmaturile astea ajungeau pâna la limitele lumii, acolo unde tot ce s-a dislocat se face din nou o singura alcatuire, departarea este iarasi cuprinsa în unitate ». Ezitând între extreme, omul ajunge sa creada ca deciziile lui se combina caleidoscopic, într-o multiplicitate de chipuri seducatoare, dar în realitate ele sunt « doar o oscilatie între fuga si nostalgie, si orice fuga si nostalgie seamana cu o moarte. »
Una din temele centrale ale Somnambulilor ramâne « razboiul istovitor de gherila » pe care eul trebuie sa-l duca în fiecare clipa împotriva particulelor, oricât de marunte, ale empiricului cu care intra în atingere suprafata lui. Individul capabil sa iasa din proprie initiativa în afara lumii sale bine articulate are sanse sa devina un fanatic sau un rebel, pe când cel condamnat de soarta la aceeasi experienta va ramâne pentru totdeauna un infirm. Îngropat de viu într-o transee devastata de obuze, infanteristul Ludwig Gödicke se trezeste « bucatica cu bucatica » într-un spital de campanie, unde va cunoaste suferinta indescriptibila a « unui suflet sfarâmat si spulberat în atomii lui componenti, care e silit cu forta sa-si reintre în propria unitate ».
Odata cu atomizarea întregului de odinioara, autoritatea nu mai depinde de un punct central, ci impune recunoasterea nemijlocita a unui « obiect politic autonom », care necesita o metoda politica adecvata, vecina cu machiavelismul. Nemaireprezentând încununarea unei vieti în uniforma, ci doar « o dezmembrare a lumii, un chip de noapte, pulverizat în cenusa rece si foarte usoara », razboiul toceste si face sa devina stravezie mereu trâmbitata complexitate morala, « iar prin ochiurile acestei plase zdrentuite srânjesct cei pacatosi ».
În axiologia lui Broch, problema degradarii valorilor tine tocmai de imposibilitatea ca un punct « infinit departat » sa mai fie conceput în raportul lui cu o valoare centrala. Omul, odinioara creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu – ori a Împaratului – nu mai exista ; locul lui a fost luat de o incontrolabila miscare browniana, de o furtuna care-i zdruncina partile eului si « i le sîmpinget cu repeziciune una dupa alta la suprafata, pentru a le scufunda la fel de repede în adâncurile întunecate ». Oricât ar pretinde învechitul si încaruntitul von Pasenow, ajuns între timp maior, ca « raul este în afara lumii, în afara granitelor ei », un contabil serios precum August Esch stie prea bine ca « suntem acum pe marginea prapastiei »…
« …cântărețul libertății, statuia americană şi turnul francez… »
« Se învârtise şi aşa mai mult decât destul prin lume,
iar America era şi ea un oraş ca oricare altele. »
(Hermann Broch, Somnambulii)
Capelmaistrul care dă tonul romanelor lui Joseph Roth revine, cu surle şi fanfare, pe scena Somnambulilor lui Hermann Broch în binecunoscutul episod, premonitoriu pentru chiar destinul autorului, al travelingului pe ruta Köln–New York. Publicat în 1931, al doilea volum al trilogiei anunța deja – prin patima pe care un candidat la exil, « anarhistul » Esch, o pune în a-şi reprezenta o improbabilă țarăa Făgăduinței – şocul anului de grație 1938.
O viata întreaga, rezuma Cornel Ungureanu în Mitteleuropa periferiilor, Broch a experimentat, cu geniu, « despartirea de sine, de lumea sa, de spatiul matricial. O viata întreaga a fost constrâns sa abandoneze. »2
Din capul locului, Somnambulii se plaseaza nu în Austria, ci într-o Germanie pe care autorul n-o cunoaste asa cum cunoaste Viena, si pe care se grabeste de altfel s-o paraseasca, ruperea legaturilor fiind gestul initiatic, tutelar, al scrisului sau.
În paginile romanului, marea traversare e descrisa ca o desprindere dureroasa dar necesara, consubstantiala starii de somnambulism. Când un om serios – cum e, bunaoara, functionarul comercial August Esch – decide singur sa se exileze în America, rudele si prietenii lui se strâng pe chei si-i fac semne cu batistele, în timp ce fanfara vasului cânta Oare trebuie, chiar trebuie sa plec acum din oraselul meu ? Când apoi transatlanticul se desprinde de odgoanele care-l tineau captiv în port si-ncepe sa pluteasca pe oglinda întunecata a oceanului, « tot mai rasuna peste ape, însingurate si pierdute, stridentele de alama ale ariilor vesele cu care atât de atentul capelmaistru se straduieste sa le ridice moralul calatorilor. » În acordurile sprintare ale unui vals de Strauss – poate chiar ale Marsului lui Radetzky –, mastile cad, vraja se rupe, iar calatorii realizeaza, înfrigurati, « cât de rar sunt oamenii raspânditi pe suprafata pamântului si a apei », cât de trist e faptul ca între ei « mai exista doar fire foarte firave care-i mai leaga unii de altii. » Pe nesimtite, gigantul marii patrunde atunci într-un nor « de angoasa invizibila dar încordata », încât multi ar vrea sa-l opreasca locului.
Nemaiavând nicio tinta precisa, calatorul aflat în largul marii nu se mai poate « împlini », în sensul pe care cei ramasi pe uscat îl dau îndeobste acestui cuvânt. Cât dureaza traversarea, el se plimba resemnat pe scândurile netede ale puntii care, asemenea unei piste de velodrom, îi va conduce pasii de jur împrejurul vasului. Astfel, iremediabil închis în sine însusi, el vede cum firele care-l legau de cei de pe mal se sfâsie chiar înainte ca linia coastei sa se fi pierdut din vedere : « Aproape ca nu mai are rost ca acel capelmaistru sa-l mai îmbarbateze prin muzica lui, caci calatorului pe mare îi ajunge sa-si lase mâna sa-i alunece peste lemnele lucioase, întunecat lustruite si peste încheieturile de alama stalucitoare ale panelelor. » În timp ce întinderea nesfârsita de ape se desfasoara în cercuri concentrice sub ochii lui, omul pare totusi multumit. Masini puternice îl împing din spate, aratându-i drumul care nu duce nicaieri. « Privirea calatorului pe mare s-a schimbat, este o privire orfana care pe noi nici nu ne mai cunoaste. »
Pe nesimtite, nostalgia dupa patrie a nomadului se preschimba în nostalgia dupa tara Fagaduintei : inima îi e cuprinsa înca de teama întunecata, dar « ochii lui s-au si umplut de o stralucire înca invizibila, desi se poate banui ca aceasta este claritatea luminii de dincolo de oceane, când ceturile întunecoase se risipesc ». Mai mult, când ceata se ridica, se vad desfasurându-se în fâsii largi si luminoase pajistile verzi, coborând blând în panta, ale unui tinut în care dainuie « o atât de nesfârsita dimineata ».
Odata ajunsi la liman, colonistii ratacesc, strabat cu automobilele lor pamântul virgin si, chiar daca sfârsesc prin a-si gasi un loc al lor, se simt în continuare straini : « nostalgia lor este un adevarat dor de duca, se îndreapta spre departari pline de o stralucire tot mai mare, niciodata accesibila lor. Si e uimitor, pentru ca sunt de fapt oameni occidentali, asemenea celor ale caror priviri se îndreapta spre apus, de parca acolo s-ar afla nu noaptea, ci lumina. »
*
« Oricare om e închis în sine însusi », la fel suna si verdictul Elisabethei, viitoarea sotie a lui Joachim von Pasenow, protagonistul primului volum al trilogiei. Gratioasa domnisoara nu pare sa sufere peste masura la ideea ca, alaturi de apaticul locotenent-major, va avea parte de o viata simpla, la tara, în vreme ce un alt pretendent la mâna ei, excentricul Bertrand, abia întors din America, se si pregateste sa plece în India. « – Noi suntem altfel de oameni decât el, îi raspunse ea. Joachim era emotionat, constatând ca ea spusese ‘noi’. – Poate-i un dezradacinat, spuse el, si jinduieste de pe acum sa se întoarca. » Cuvintele celor doi aluneca domol în raceala încremenita a salonului : « El e mult mai singur decât ceilalti. Iar Joachim replica : – Demonul lui îl împinge sa se departeze. Dar Elisabeth clatina abia perceptibil din cap : – Spera într-o împlinire... Si apoi mai spuse, vorbind parca dintr-o amintire înghetata : Împlinire si cunoastere în singuratate si înstrainare. »
La drept vorbind, în ochii lui Pasenow, imaginea rivalului sau stilat si dezinvolt nu se potriveste defel cu ideea ca America a fost si ramâne tara ratatilor, a fiilor risipitori, a incorigibililor pierde-vara care, dupa ce au ajuns la oarecare bunastare ca fermieri, se întorc în Germania sa-si caute nevasta nemtoaica. Simtindu-se prins în cursa, Joachim evita privirea Elisabethei, care nu face decât sa-i confirme ca, daca e cineva « vinovat pentru dorul de duca » – tot mai prezent în paginile Somnambulilor –, acela e Bertrand : « Pentru ca trebuia sa-si despagubeasca si sa-si adoarma constiinta de pierderea unei vieti ordonate, prin afaceri si calatorii exotice, actiona molipsitor asupra celor din jur, iar când vorbea despre tinuturile meridionale poate ca ea regreta de fapt – desi poate ca îl respinsese pe Bertrand – ca nu plecase împreuna cu el. »
Împlinire si cunoastere în singuratate si înstrainare, cum bine spune tânara baroana, e de altfel chiar deviza Somnambulilor. Daca în economia romanului lui Joseph Roth, descoperirea Americii ramâne un capriciu, un itinerar bis, pentru Hermann Broch Lumea Noua devine o adevarata obsesie, singura destinatie existentiala valabila. Astfel, jonglerul Teltscher nu înceteaza sa viseze cu ochii deschisi la tara tuturor posibilitatilor (« acolo, da, puteai ajunge sus de tot, nu erai nevoit sa trudesti pe degeaba. Si cita : ‘America, ai tot ce-i mai bun.’ »), în vreme ce contabilul Esch, de curând concediat, se gândeste tot mai serios sa emigreze, desi n-are în minte decât niste fotografii din New York dintr-o revista ilustrata. « Daca as putea sa fac rost repede de banii de drum, o si întind » îsi spune el în ziua când, plimbându-se în apropierea Pietei Noi din Köln, zareste în vitrina unei librarii o imagine cu Statuia Libertatii, imprimata în auriu pe fondul verde al unei coperte de pânza, chiar sub promitatorul titlul « America astazi si mâine ». Dintr-odata, la vederea obisnuitilor turisti englezi din preajma catedralei, Esch simte un vânt de libertate împresurându-i fruntea. Strazile orasului capata o înfatisare « nevinovata », pe care el o observa cu bunavointa, ba chiar cu putina bucurie rautacioasa. « Întâi trebuia sa se gaseasca dincolo, dincolo de apa mare si statuta, si atunci totul avea sa arate altfel. Iar daca avea sa se mai întoarca de acolo, atunci avea sa puna si el sa i se arate Domul de catre vreunul din ghizii pentru turistii englezi. »
Pe când afacerile merg tot mai prost pe malul Rinului, semnele încurajatoare, venite parca din cer, se înmultesc. În biroul impresarului Oppenheimer, cu care încearca timid sa negocieze, August Esch admira o reproducere în culori vii a vasului « Împarateasa Augusta Victoria », înfatisat în clipa când, înconjurat de ambarcatiuni mai mici, paraseste portul si despica valurile albastre ale Marii Nordului. Declicul, desi numai pe jumatate constient, aici se produce : coincidenta celor doua prenume – al contabilului si al suveranei, ambele menite sa cunoasca, peste mari si tari, gustul Victoriei – nu poate fi decât de bun augur.
În noua lui calitate de impresar al teatrului Alhambra pentru luptele libere cu femei, Esch are misiunea sa descopere, « de dragul si în numele eliberarii si mântuirii » simbolizate de Statuia Libertatii, cât mai multe talente promitatoare, exportabile, care sa le permita tuturor sa-si încerce norocul în America. « si nu uita : blondele, mereu blondele, astea se cauta dincolo », previne Teltscher, a carui autoritate în materie de gusturi lubrice n-o contesta nimeni. În tot ce întreprinde, ucenicul migrator vede dinaintea ochilor torta înflacarata a Statuii, gata sa arda trecutul, amintirile, vechile prietenii, iar « daca asta ar fi o crima, atunci este una asupra careia politia nu are cadere sa judece ». De pe puntea vasului pe care vor îmbarca în curând cu marfa lor blonda, Esch si noii sai tovarasi vor striga Lumii Vechi un salut voios de « ne mai vedem alta data », în vreme ce oglinda apei se va întinde în cercuri concentrice, mereu mai generos, mereu mai departe.
În asteptarea momentului fatidic, si unii si altii se multumesc sa-si omoare timpul, ba la o halba de bere, ba la o friptura în localul mamei Hentjen. De aniversarea zilei de nastere a proprietaresei, sarbatorita cum se cuvine de clientii ei devotati, Esch cumpara (ghici ciuperca ce-i ?)… o mica statueta de bronz a Libertatii. Un dar simbolic, nu numai ca o aluzie la viitorul sau « american », ci si ca un pandant potrivit la Monumentul lui Schiller, oferit cu alta ocazie, pe vremea când orizontul ambitiilor sale nu depasea înca frontierele Kölnului. Fireste, vaduva s-ar putea sluji de noul trofeu pentru a-si înfrumuseta dormitorul de la etaj, dar pentru ca Esch sa nu-si închipuie cumva ca i-ar putea pretinde « asemenea locuri privilegiate » pentru cadourile aduse, ea prefera sa le aseze neglijent pe amândoua în încaperea întunecoasa de la parter, alaturi de un model de bronz al Turnului Eiffel si de o panoplie de halbe de München – totul sub supravegherea atenta a raposatului, a carui fotografie decolorata troneaza la loc de cinste, între brevetul de licenta al localului si un peisaj lunar. « si acum, cântaretul libertatii, statuia americana si turnul francez se aflau ca simboluri ale unor convingeri pe care doamna Henjen nu le împartasea si statuia îsi ridica bratul, îsi întindea faclia în sus spre domnul Henjen. »
Mai târziu, când cei doi vor fi devenit totusi amanti, Esch îi va fi recunoscator Gertrudei pentru nonsalanta cu care, într-o buna zi, le va dezvalui acelorasi clienti fideli, în locul portretului lui Hentjen, o pata alba, pe marginile careia atârna pânze de paianjen. Tema centrului vid, a cercurilor concentrice care se fac si se desfac, e unul dintre laitmotivele Somnambulilor, simptomatic nu numai pentru declinul Imperiului, ci si pentru degradarea valorilor, la care Broch asista neputincios, multumindu-se sa constate, împreuna cu eroul sau, expert în domeniu, ca lumea prezinta « o fisura, o abominabila eroare contabila ».
Metaforele centrului a carui carapace se deterioreaza treptat revin cu insistenta în paginile trilogiei. Una dintre ele – nu cea mai putin amuzanta, desigur – e chiar desfacerea chingilor corsetului mamei Henjen, care apara de fapt o falsa intimitate, ridicola si meschina. În timpul unei calatorii pe Rin, poate din cauza linistii din jur, poate pur si simplu pentru ca e istovita, vaduva se lasa pentru prima data mângâiata de Esch: « ultimele cuvinte i se pleostisera pe buze, asemenea unor pene lalâi, încât aproape ca nu le mai recunostea nici ea însasi, iar acum se simtea complet golita, incapabila sa mai simta dezgust ori sila. » Multii ani traiti automat dupa tejgheaua localului o fac pe apatica Gertrude sa regrete ca si-a petrecut toata viata « tintuita aici, în pata asta necunoscuta de timp si de loc. » De ziua ei, sarbatorita sta tot teapana în rochia de matase, înconjurata de un cerc de clienti zgomotosi, în timp ce « anarhistul » Esch colinda strazile furios, stiind ca ora revansei a sunat deja : « I se muiau genunchii, atât de violent îl cuprinsese dorinta sa se duca sa forteze armatura aceea elastica a corsetului în care se închidea femeia asta ; oasele de peste ale corsetului aveau sa trosneasca în lupta salbatica care avea sa se iste fara îndoiala. »
Alt semn vadit al fisurarii autoritatii îl reprezinta haina civila, care în viata « romanticului » Joachim von Pasenow tinde indecent sa ia locul tinutei militare. În universul lânced al Somnambulilor, o uniforma corecta e o ultima pavaza, o « teaca dura » în care individul si lumea din jur se ciocnesc pentru a se deosebi mai clar între ele. Cu alte cuvinte, epoletii servesc la a « statua » ordinea lumii, ascunzând ceea ce e molatic si trecator în trupul omenesc. Punându-si dimineata manusi albe si încheindu-se pâna la ultimul nasture, militarul îsi alcatuieste de fapt « o a doua epiderma, mai groasa, ca si cum s-ar întoarce la viata cea mai adevarata si mai ferma ». Când valorile odinioara sigure (familie, patrie, fidelitate, amor) se vad puse toate sub semnul îndoielii, ba chiar silite sa paraseasca târâs-grapis scena evenimentelor, cel ce nu poate trai fara ele « se încinge » – noteaza Milan Kundera în eseul sau despre arta romanului – « în universalitatea uniformei pâna la ultimul nasture », ca si cum acesta ar fi cel din urma vestigiu al transcendentei, capabil sa-l mai protejeze cumva contra rafalelor de vânt rece venind dinspre un viitor unde nu va mai fi nimic de respectat3.
În fond, comenteaza malitios von Pasenow – care, copil fiind, descoperea cu uimire ca bunicul sau purtase un jabou de dantela – poate ca lumea « si-ar fi iesit cu totul din tâtâni » daca n-ar fi fost inventata pentru civili, în ultima clipa… lenjeria scrobita. Dar, conchide tot el malitios, poate ca oamenii de pe vremuri aveau o credinta mai profunda, nefiind astfel siliti « sa caute în alta parte pavaza împotriva anarhiei ».
Cum observa Cornel Ungureanu, nimic nu da sentimentul de civilizatie agonica în romanul crepuscular austriac mai mult decât Ofiterul care, pe toate fronturile, pierde razboiul : « Toposurile centrale – scoala militara, cazarma, terenul de instructie, si, evident, uniforma apar în fiecare dintre cartile fundamentale ale Imperiului muribund. Marele Mecanism care trebuia sa functioneze fara eroare. Literatura crepusculara aseaza în centrul lui Ofiterul – starea de civil, individualizarea fiind o boala adânca a lumii. »4
Cu sau fara camasa scrobita, Imperiul habsburgic sfârseste prin a demasca vidul de la temelia realitatii însesi, constituindu-se astfel ca un model exemplar al unei civilizatii occidentale incoerente, descentrate si lipsite de fundament. Pentru Broch, reaminteste si Claudio Magris, vechea Austrie e toata în loja goala a Împaratului, acea loja rezervata – în toate teatrele din toate orasele dublei monarhii – în eventualitatea unei vizite a suveranului, « centru si pivot al acestui univers, care nu apare totusi niciodata sau aproape niciodata în nenumaratele loje ale nenumaratelor teatre : acest centru e o absenta. »5
Cioran, în ce-l priveste, pretinde ca i-ar fi fost mai usor sa fondeze un imperiu decât o familie. În lumea haotica a Somnambulilor, ambele întreprinderi se dovedesc la fel de absurde. Ceea ce-l întristeaza pâna la lacrimi pe Joachim von Pasenow, prea putin pregatit sa întemeieze un camin, e « fericirea sfarâmata a indolentei crepusculare ». Altfel spus, teribila lectie de umilinta pe care marginea o da centrului sau, si mai dureros pentru un ofiter de cariera, victoria simbolica a Ruzenei, o fata de moravuri usoare venita din Boemia, asupra baroanei Elisabeth Baddensen, cu toata vila ei cocheta din Westend si sutele ei de pogoane de la Lestow.
Pentru Magris nu e nicidecum întâmplator faptul ca personajele încarnând diversitatea lumii sunt « creaturi feminine, figuri slave ale erosului si maternitatii, ale vietii ardente si obscure »6 : stirbirea autoritatii paterne a imperiului atrage dupa sine si topirea scutului sau protector, încât individul se simte dintr-o data pierdut, prea slab si nesigur pentru a rezista magmei vitale. Ori de câte ori încearca sa si-o imagineze pe Ruzena traind într-o camera decenta si având un pretendent cu manusi frumoase, lucrurile nu se potrivesc deloc cu viata « dezordonata, apasatoare, barbara, la întâmplare » de la Cazinoul Vânatorilor : « îi parea rau de Ruzena, desi cu siguranta lasa sa se întrevada mica vietate de prada, în al carei gâtlej se ascunde tipatul întunecat, precum padurile Boemiei ».
Ca un negativ fotografic al irezistibilului talmes-balmes de la Cazinou, salonul Elisabethei, golit de sens în ciuda comoditatii lui familiare, îngheata si amuteste în marea scena conjugala din finalul primului volum al trilogiei, în timp ce spatiul exterior se deschide tot mai larg în jurul viitorilor miri. Pe masura ce peretii încaperii se departeaza progresiv, ca într-o halucinatie, aerul devine tot mai rarefiat si mai rece, atât de rarefiat încât abia mai e în stare sa poarte glasurile celor doi : « si desi totul ramânea încremenit în nemiscare, mobilele, pianul, pe a carui suprafata de lac negru se mai oglindea cercul luminilor de gaz, pareau sa nu mai stea locului, acolo unde fusesera asezate, ci sa alunece undeva, departe, afara, si chiar si dragonii si fluturii de aur de pe paravanul negru chinezesc din colt alunecasera în laturi, absorbiti parca de peretii moi, acoperiti de pânzele lor negre. » Episodul – mai e nevoie s-o spunem ? – consemneaza nu doar esecul mariajului, ci si victoria de netagaduit a fortei centrifuge asupra celei centripete.
De altfel, conchide laconic Hermann Broch, dragostea « nu e posibila decât în strainatate. Daca cineva vrea sa traiasca, trebuie sa înceapa o viata noua si sa anihileze tot ceea ce e vechi. » Sesizând la timp pericolul, mama Hentjen începe, imediat dupa casatorie, sa exercite asupra lui Esch « un adevarat control contabil », în vreme ce el tot viseaza la Lumea Noua ca la o « împaratie a mântuirii », capabila sa-l elibereze de « forma aceea administrativa si magistrala a iubirii » careia i-a cedat odata si pe care acum n-o mai îndura.
Desigur, calatoria peste ocean ar putea reprezenta o sansa de a se desprinde din încâlceala a tot ce a fost si nu mai este, dar din pacate, tara Fagaduintei ramâne un fel de Fata Morgana, un loc care « înca nu poate exista câta vreme trecutul se naruie atât de nestavilit în viitor ». Dupa cum bine stim, din toata afacerea cu America se alege praful, definitiv si irevocabil. Trecutul, amintirile, mortii, fostii prieteni, vechile iubiri – într-un cuvânt, forta centripeta – se coalizeaza împotriva « anarhistului » ca « un cerc vicios din care nu putea scapa ». Pe când Esch pare de neconsolat la gândul ca nimic nu se va schimba nicicând în meschinul carusel al destinului sau lipsit de orizont (« Acum trebuia sa ramâna în Köln. Usa custii se închisese. Era închis înauntru. Torta libertatii era stinsa. »), blonda Ilona, prietena jonglerului Teltscher, e mai degraba multumita la gândul ca nu vor mai traversa cu totii oceanul (« Se învârtise si asa mai mult decât destul prin lume, iar America era si ea un oras ca oricare altele. »)
Renuntând la marea aventura, Esch îsi angajeaza toti banii într-o afacere dinainte compromisa, dar dupa faliment îsi gaseste rapid un post de contabil-sef într-o mare întreprindere industriala din Luxemburgul sau natal. Triumfatoare dar si plina de admiratie, mama Hentjen nu-si poate scutura un rest oarecare de neliniste – caci « cine stie la urma urmei daca stafia aceea americana fusese complet exorcizata »…
*
Al treilea somnambul minat de « dorul de duca » e de altfel tot un provincial, alsacianul Wilhelm Huguenau, protagonistul ultimului volum al trilogiei, în ochii caruia lumea apare, pe timp de razboi, ca o materie « cenusie, viermanoasa si cu desavârsire moarta », asemanatoare cu brânza urât mirositoare pastrata sub un clopot de sticla.
Neîntelegând exact pentru ce fel de cauza mai lupta el ca infanterist într-o astfel de debandada, militara si existentiala, « realistul » Huguenau îsi face « un plan de fuga », care-l poarta prin Ardeni spre întunecatul Eiffel. Sansa lui, în ochii lui Broch, tine de faptul ca « toti dezerteaza din haos, dar doar unul singur, cel care n-a fost niciodata legat, nu va fi împuscat. »
Desfacerea legaturilor, a tututor legaturilor imaginabile, se impune ca o evidenta a anului 1918. Odata instalat în oraselul de pe Mosela care-i ofera o nesperata ospitalitate, impostorul începe sa se simta în largul lui, purtat de « aceasta realitate extrema » în virtutea careia « lucrurile din jur se sfarâmau, erau proiectate separat unele de altele, pâna spre polii opusi, sfarâmaturile astea ajungeau pâna la limitele lumii, acolo unde tot ce s-a dislocat se face din nou o singura alcatuire, departarea este iarasi cuprinsa în unitate ». Ezitând între extreme, omul ajunge sa creada ca deciziile lui se combina caleidoscopic, într-o multiplicitate de chipuri seducatoare, dar în realitate ele sunt « doar o oscilatie între fuga si nostalgie, si orice fuga si nostalgie seamana cu o moarte. »
Una din temele centrale ale Somnambulilor ramâne « razboiul istovitor de gherila » pe care eul trebuie sa-l duca în fiecare clipa împotriva particulelor, oricât de marunte, ale empiricului cu care intra în atingere suprafata lui. Individul capabil sa iasa din proprie initiativa în afara lumii sale bine articulate are sanse sa devina un fanatic sau un rebel, pe când cel condamnat de soarta la aceeasi experienta va ramâne pentru totdeauna un infirm. Îngropat de viu într-o transee devastata de obuze, infanteristul Ludwig Gödicke se trezeste « bucatica cu bucatica » într-un spital de campanie, unde va cunoaste suferinta indescriptibila a « unui suflet sfarâmat si spulberat în atomii lui componenti, care e silit cu forta sa-si reintre în propria unitate ».
Odata cu atomizarea întregului de odinioara, autoritatea nu mai depinde de un punct central, ci impune recunoasterea nemijlocita a unui « obiect politic autonom », care necesita o metoda politica adecvata, vecina cu machiavelismul. Nemaireprezentând încununarea unei vieti în uniforma, ci doar « o dezmembrare a lumii, un chip de noapte, pulverizat în cenusa rece si foarte usoara », razboiul toceste si face sa devina stravezie mereu trâmbitata complexitate morala, « iar prin ochiurile acestei plase zdrentuite srânjesct cei pacatosi ».
În axiologia lui Broch, problema degradarii valorilor tine tocmai de imposibilitatea ca un punct « infinit departat » sa mai fie conceput în raportul lui cu o valoare centrala. Omul, odinioara creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu – ori a Împaratului – nu mai exista ; locul lui a fost luat de o incontrolabila miscare browniana, de o furtuna care-i zdruncina partile eului si « i le sîmpinget cu repeziciune una dupa alta la suprafata, pentru a le scufunda la fel de repede în adâncurile întunecate ». Oricât ar pretinde învechitul si încaruntitul von Pasenow, ajuns între timp maior, ca « raul este în afara lumii, în afara granitelor ei », un contabil serios precum August Esch stie prea bine ca « suntem acum pe marginea prapastiei »…