Eseuri
Maria-Gabriela Constantin
ULISE ÎN SATUL GLOBAL – NOUA MOBILITATE A OMULUI MODERN ÎN ERA GLOBALIZARII
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Motto:„Unexpected people turn up
in the most unexpected places”
Robin Cohen, Global Diasporas
Miscarea-Migratia-Globalizarea
Noua conditie a noului om postmodern este miscarea. Mai ampla ca înainte, mai diversificata ca oricând, ea cuprinde mase tot mai mari. O acceptam sau o ignoram, ea este parte a cotidianului nostru, bagatelizându-se pâna la abuz datorita repetitiei. Vorbim despre ea amuzati, ori jenati, neimplicati sau patetici, fara sa ne dam seama ca ea a devenit un alt chip al firescului. Fie ca o experimentam direct, ori indirect, cert este ca traim în ceea ce se numeste mobile age, era mobilitatii.
Facilitatile oferite de noua tehnologie au ca rezultat o condensare si micsorare a timpului si spatiului. Sau, mai precis, spatiul este timp condensat, sau invers: timpul devine spatiu pus în miscare. Distanta a devenit un simplu concept economic. Tot mai accesibila, mai ieftina, tehnologia moderna a creat un nou spatiul virtual global care împreuna cu noua mobilitate fara precedent sunt noile caracteristici ale lumii meta-post-moderne. Despre prima, aparitia spatiului virtual la nivel global s-a scris si se scrie în continuare mult. Stim ca globalizarea presupune o restructurare a lumii prin aparitia unui sistem cultural global, facilitat de aparitia sistemului informational prin satelit, a noilor forme de consumism, de dezvoltarea tot mai ampla a ceea ce este numit turism international si, ceea ce este mai important, a unui sistem politic, militar si economic global. Interdependente. Paradoxal, globalizarea aduce cu un fus care se face si se desface în acelasi timp; sunt doua tendinte care nu se exclud, ci se întaresc reciproc: globalul si regionalul, omogenizarea si diferentierea, ancorajul si mobilitatea, ca un Ianus care îsi arata doua fete deodata.
Cum ne miscam? Studiile de migratie arata rezultate divergente. Tot mai multi oameni merg în tot mai multe directii, tot mai des. Temeiurile s-au schimbat, la fel si destinatiile si modalitatile. Se infirma ideea clasica în teoria migratiei a perspectivei economice – predominata poate pentru prea multe decenii – potrivit careia oamenii cei mai saraci din tarile cele mai putin dezvoltate migreaza în tarile cele mai dezvoltate. Exista un temei al proxemitatii; dar si retelele, networkurile joaca un rol însemnat, preferinta de a merge acolo unde exista deja o retea (de cunostinte, de rude, etc). Motivele sunt nenumarate: curiozitatea, disperarea, studiile, munca. Exista, pare-se, un asa numic coeficient, un potential al migratiei, care desemneaza probabilitatea ca într-o familie în care a existat un precedent al migratiei, acesta sa fie foarte probabil ca mai târziu va fi reiterat, caci va fi luat în considerare ca o probabilitate viabila în palmaresul de posibilitati. Peisajul migrator s-a schimbat si el datorita vitezei. Drumul parcurs devine traseu. Dupa cum remarca si Milan Kundera în Nemurirea, facilitatea data de tehnica moderna leaga un punct A de B si nu doua orase învecinate printr-o padure. Viteza si peisajul schimbat de datele realului reconstruit. Ce vezi? l-a întrebat odata maestrul pe unul din discipolii sai preferati. Vad o strada. Nu. E o cale, raspunde maestrul din scurta poveste chinezeasca cu tâlc. Autostrazile ne fac sa credem ca aceasta cale este doar un drum aleatoriu, o (auto)strada care leaga doua puncte, la fel de accidentale si ele. În vremile moderne oamenii nu mai pleaca dintr-o tara în alta, si mai cu seama nu definitiv, ci din A uneori în B sau mai târziu în (orasul, tara, regiunea) C. În noua ordine a globalizarii oamenii se misca ca într-un imperiu, si traiesc în etape. Tocmai de aceea literatura de specialitate nu mai favorizeaza termeni precum emigratie/imigratie tocmai datorita lineraritatii pe care asemenea termeni o presupun. Sigur, cu totul alta este situatia în cazul refugiatilor politici, unde linearitatea obligatorie este de înteles, direct proportionala cu mica sansa de reîntoarcere în tara de origine, ceea ce implica alte premise alte temporalitatii, si o acumulare progresiv ireversibila de patetic. Cercetarile însa arata ca la generatia a doua a descendentilor acestora în noua tara, semnele sau marcile acestea distinctive înceteaza, si indica asemanari mari cu copiii celor odinioara denumiti migranti economici. Convergente.
Rasturnarea semantica
Lasând la o parte termenii de specialitate, ceea ce mi pare semnificativ este faptul ca în acest cadru largit, începem sa folosim si cuvintele uzuale altfel, cu alte întelesuri :
-aici- acolo. Aici poate fi acolo si invers, si ma pot raporta la amândoua simultan gratie aparitiei spatiului global virtual. Internetul leaga indivizii de mai multe locuri deodata fara sa le ceara sa fie fideli unui singur loc; loialitatea îsi pierde întelesul explicit si traditional facând multi politiceni sa freamate neputinciosi; raportarea se face simultan si reperele sunt si ele multiple.
-aproape-departe prin extensie, îsi schimba semnificatia: uneori fiind departe reusesc sa ma apropii. Spatiul se comporta ca o coca. Prin faptul de a fi on-line, conectat ombilical de internet, aici devine un termen generic si colectiv acceptat în chip tacit pentru acum, desemnând un spatiu virtual depeizat. Un no-man’s land.
-privat-public sunt relativizate, tot datorita internetului, limita devine atât de fragila încât uneori pare sa nici nu existe...
-acasa înceteaza sa desemneze un spatiu bine definit geografic, se preschimba într-un termen mobil desemnând o permanenta a spiritului, o apartenenta emotionala, o solidaritate simbolic-afectiva si/sau doar lingvistica. Referintele identitare pot fi mitice sau reale, reinventate sau construite, dar ramân multiple, asemanându-se cu eterna problematica a diasporei.
-acum capata o însemnatate mai mare. Simultaneitatea mea cu lumea, ancorarea în datele unui real care ma înconjoara, pe mine – simplu muritor, chinuit de dorinti, mânat de reale sau imaginare nevoi, haituit de vise – devine mai vasta. Acum devine o convergenta a individului cu lumea.
Practic, termenii de mai sus arata spre doua notiuni cheie: spatiul si timpul. Spatiul natural uneori se margineste sa existe ca un simplu fundal în vreme ce spatiul virtual, spatiul comunicational se impune ca fiind cel hotarâtor.
De la oikoumene la sistemul global
Marele sat universal este însa destul de departe de concepte de odinioara precum oikoumene. Oikoumene se extindea cuprizând tot ce cucerea prin cunoastere, sau cucerire, satul global dimpotriva extinzându-se, se miscoreaza.
çn antichitate Ulise ajunge anevoie înapoi în Itaca pentru ca de fapt are multe experiente, aventuri si chiar întelepciune de încorporat în propria-i soarta, destin care, altminteri, ar fi prea linear, prea nedesfasurat; de la razboi direct acasa, plonjând din eroic direct în casnic; între cele doua extreme varianta epica vine ca o rezolvare mediata si taraganata în timp. Dar, iarasi coeficientul timp îsi are si el propriul raison d’être, dureaza atât cât este necesar pentru ca evenimentele sa se petreaca sub forma unor întâmplari, nici mai mult nici mai putin, atât cât trebuie. Nici peregrinarea evreilor prin desert n-a durat mai putin de patruzecit de ani, tocmai pentru ca era necesara o schimbare de mentalitate si chiar de generatie pentru ca iesirea propriu-zisa din sclavie sa aiba loc. Revolutia trebuie sa aiba loc si pe plan mental. (Aceeasi logica aveau sa o urmeze si iluministii când, visând la state nationale independente scriau – sau traduceau – tratatele de Art amandis, artei de a iubi, vizând aceeasi schimbare la nivelul mentalitatii). Într-o perspectiva poate usor cinica si high-tech e foarte probabil ca lui Ulise i-ar trebui mai mult de douazeci de ani sa revina în Itaca. La drept vorbind, nu e exclus ca întoarcerea n-ar fi propriu-zis fizica; el probabil ca ar comunica cu Penelopa pe skype, pe chat, si-ar scrie sms-uri, mms-uri, si ar întretine mariajul de la distanta pe unde virtuale. Sau, si mai rau, el n-ar mai pleca deloc! Ar plonja pesemne direct virtual simulând eroismul pe jocurile de computer, si s-ar deda la cântecul sirenelor tot acolo. Caci epic, liric, eroic si erotic, comic oniric si satiric s-ar contopi în stil meta-modern într-un melange desavârsit...
Mobilitatea este asadar starea de a fi a omului contemporan. Viata ca desfasurare, dinamica o întâmplare. Cum este ea interpretata este, fireste, o problema de perspectiva a exegezei. Între discursul lui „sunt liber sa fiu oricine” si „sunt damnat sa fiu nimeni” sau „as putea fi cineva” diferenta este de gradatie a egoului, si de paharul plin sau pe jumatate gol. E chestiunea infinita ar spune un bun prieten. Întrebarea pe care o implica este de fapt: în ce masura sunt capabil/ dispus sa renunt la o mare parte din mine si sa ma reinterpretez, sau chiar sa ma reinventez? Si în ce masura sunt în stare sa iubesc aceasta noua fiinta care s-a suprapus în mine peste cea care m-am obisnuit sa fiu, numind-o generic eu? Acest overwrite, cum e desemnat în limbajul de internet, de „suprascriere”, cu un termen cam post-meta-modern. Sigur, procesul de definire nu este doar dinspre înlauntru înspre afara ci si invers, si uneori poate coincide cu stigmatizarea. Lumea creaza, recreaza si inventeaza noi cuvinte pentru noi identitati. Pe de o parte avem provocarea autodefinirii pe de alta parte si denominarile externe noua se schimba. Bunaoara identitatea pan-asiatica creata din afara în USA si care de fapt n-a existat niciodata ca atare,– omul e chinez, e japonez, etc. dar nu e panasiatic! – sau variantele rusesti ca o noua încercarea de autodefinire pe ruinele fostei USSR.
Miscarea, am spus-o, deplasarea – în real sau virtual sau, de ce nu? în ambele simultan – devine conditia omului modern. Este premisa învataturii. O noua metoda pentru mai noul om. Ne desfacem în destine ambulante, iar lumea în jurul nostru se preface în evenimente în ritmul unei babilonii ametitoare. Dar diversitatea înseamna si bogatie. Fara doar si poate aceasta mobilitate geografica se va intensifica mai departe, de la mai noua forma de migratie de lucru a tailandezelor, care au readus, fara sa-si fi propus, moda acelor femmes de menages disparute de câteva decenii, or asa numita migratie de pensionare, sau a pensionarilor, caracteristica Europei Occidentale care la batrânete se muta în tari exotice sau doar mai putin costisitoare, pâna la mai noile forme de migratii datorate catastrofelor naturale – si despre care unii analisti prevestesc miscari enorme ale maselor, milioane de oameni în urmatoarele decenii datorate efectului de sera si schimbarilor climaterice inevitabile ce o urmeaza. Dar, dupa cum bine remarca si Claudio Magris în cartea sa, Danubio: A dobândi o noua identitate nu înseamna a o trada pe cea veche, ci a-si îmbogati personalitatea cu un nou suflet.
Mitul simultaneitatii, noua retea informationala si sistemul franchise
Datorita mobilitatii individul este neîncetat confruntat cu propriile limite: ale sale, ale altora, ale plecarii sau ramânerii, ale suportabilitatii, adaptarii ori inadaptarii, ale cunoasterii noilor modele de a îsi explica lumea, printr-o neîncetata aculturatie, lipsita la drept vorbind si ea de limite.
Dar, paradoxal, uneori nici nu e nevoie sa pleci ca sa fi plecat. Sa te deplasezi în spatiu ca sa fi expulzat sau îmbrâncit din aparenta stabilitate pusa în pericol de valurile migratoare proprii satului global. Cu alte cuvinte dinamica te poate ajunge din urma în plina non-dinamica, ca sa zic asa, preschimbând vieti, provocând reactii. Batuta.
Si aici se manifesta aceeasi dinamica simultana a contrariilor. Unii pleaca pentru a se afla mai aproape de „inima” lucrurilor, de miezul acestora, având neîncetat sentimentul nedefinit ca lumea s-ar petrece, chipurile, altundeva, acel: les choses se passent ailleurs. Merg afara ca sa fie înauntru, punct în care si limbajul dar, la drept vorbind, si imaginatia noastra îsi demonstreaza ineficienta si strivitoarea relativitate... Dar si cei care ramân cauta aceeasi solidaritate nemarturisita a comunitatii, imaginate sau reale; nevoia de a ne raporta în grup la valori care sa fie comune. Daca aceasta nevoie se manifesta prin forme superficiale de consumism, cum ar fi moda, sau altminteri e în fond o chesiune de detaliu.
Fac o paranteza. Imediat dupa decembrie ‘89 am auzit la Paris o fraza care m-a uluit: în Vest lumea este conformista din necesitate reala si într-un grad mult mai ridicat dec~t într-un sistem opresiv. Repere. Aveam sa înteleg remarca doar dupa aproape un deceniu. În fond, conformismul e o forma confirmata de siguranta. Unele lucruri le întelegem cu mintea, altele le traim, caci scribi sârguinciosi, ne scriem viata cu propriul sânge, care curge la vale ca un fluviu nastavilit... si cei care ramân cauta certitudinea apartenentei la marele sistem global. Foarte accesibil este omului noul sistem informational, aflându-se în miezul întâmplarilor, participând indirect dar temporal vorbind, în timpul în care evenimentele par sa se întâmple. Sau grupurile de discutii, blogurile. Being online. Ma agit, reactionez, particip. Pe scurt, virtual exist. Gata cu cartezianismul!
Numai ca în realitate globalul înseamna local: satul, prin sistemul franchise propune o falsa aderare la o amagitoare colectivitate. Un exemplu este MTV-ul care are canale frachise în multe tari, fiind construit ca si McDonald’sul. Ei dau numele, brand-ul, stilul, si restul se realizeaza de cei din tara respectiva. MTV-ul din Italia si cel din Anglia sunt privite local, Deci, conectându-ne de o retea globala suntem de fapt conectati local. Globalocal. Si apoi de ce, cum si de cine te conectezi depinde de retelele care sunt distribuite în tara respectiva, de agenti, etc. Linearitatea si simultaneitatea televiziunii vor înceta, devenind o alternativa a dvd-ului. Marketingul viitorului va fi construit în jurul evaziunii, a ideii de vis si a libertatii individuale, am citit undeva de curând. Iata ca si televiziunea va fi în curând un doar alt chip al subiectivitatii. Înainte vreme ecranul ne aducea lumea în casa – am citit notele tatalui meu în care, miscat, descria emotia aterizarii pe Luna din 1969: o urmarise o lume întreaga cu rasuflarea taiata! Daca aselenizarea efectuata de NASA a avut sau nu loc este o întrebare deschisa si larg dezbatuta de atunci. Lume, lume, sora lume. Aceasta lume s-ar putea sa se preschimbe într-un cub, sau o celula. Sau, de ce nu, într-un canal. Ne canalizam fiecare, pentru sine. Si poate realizam ca în era mobilitatii megapolisul este de fapt un sat. Un sat global. Caci si limita dintre obiectiv-subiectiv devine stearsa, sau cel mult optionala. Iar simultaneitatea accesibila, dar amagitoare, ca o Fata morgana într-un desert încins de Soare.
Doua exemple – în loc de concluzie
Radu lucreaza la o firma elvetiana, face telemarketing. Fiind tânar si bine platit, rutina nu-i macina entuziasmul. Cele mai bine de treizeci de telefoane date zilnic pentru a investiga investitiile sunt tot atâtea „calatorii” altundeva. Telefonând, el virtual vorbind calatoreste de tot atâtea ori pe zi. Plin de un amestec de admiratie si invidie, care mai întotdeauna sunt anevoie de desprins una de alta, el ar vrea sa ramâna pe loc plecând, dar paradoxal, hotarând sa nu plece prin munca pe care si-a ales-o îsi confirma si reitereaza la nesfârsit necesitatea, presiunea, dorul, optiunea plecarii. Plonjeaza în virtual si ramâne plecând, sau pleaca ramânând. Restul e o simpla chestiune de detaliu, sau poate de lasitate. Migratia devine realitatea lui virtuala, visul lui Oblomov în plina vara.
Dar uneori ramânând pe loc poti descoperi ca vei fi plecat – sau chiar venit! – de mult, fara sa fi stiut, ca într-o povestire borgesiana, în care visatorul este de fapt cel visat. Sergiu, spre diferenta de multi din generatia mea, n-a plecat în strainatate. Nu. N-a vrut, sau doar a rezistat tentatiei de a o face, înabusindu-si ideea în vise ca pe o revolutie nocturna... cine stie. În taina întotdeauna l-am admirat pentru aceasta tarie deliberata a ramânerii pe loc, a non-dinamicii. Iata ca s-a trezit peste noapte expat în propria tara, ca sa folosesc o formula curenta. Printr-o ruda de gradul unul el era de mai bine de doua decenii francez, nascut si stabilit în strainatate, fara macar sa fi stiut. O conjunctura actuala l-a facut sa afle. Jocul soartei. Din român crescut în România a devenit peste noapte si francez stabilit în strainatate. O noapte cam lunga si din cale afara de neasteptata; care a venit peste el îmbogatindu-l, sau doar stârnindu-l cu o noua identitate, un nou suflet. Asa se face ca de pe o zi pe alta cunoscutul si necunoscutul, sub chipul strainatatii, s-au suprapus desemnând acelasi spatiu devenit simultan aici-acolo, înauntru si afara si prin urmare inoperant. Si asa se face ca prietenul meu din copilarie si-a asumat, la început derutat, apoi mai degraba amuzat, aceasta plecare a ramânerii, o sintagma incorecta doar din punct de vedere semantic, dar nu existential. Soarta îi dadea un brânci elegant pe nisipurile miscatoare ale mobilitatii globale. Caci cealalta caracteristica a noilor vremi este plurivalenta, acesteia polisemia subsumându-i-se cu infinita gratie. Mai, si uite asa m-am trezit strain în propria tara mi-a spus Sergiu într-o zi. Venisem, desi nici n-apucasem vreodata sa plec, si de mine nu duceam nici înainte lipsa! Asa se face ca m-am înscris la clubul expatriatilor din oras. Avem relatii bune între noi, ne ajutam si apoi, cine stie, poate chiar o sa-mi prinda bine. On ne sait jamais, adauga zâmbind mucalit si ne apuca pe amândoi un râs homeric în dulcele stil post-clasic.
Mobilitatea crescânda implica o tot mai mare responsabilitate. Diversitatea, am spus-o, înseamna bogatie. Însa între pericolul de a ne lasa înghititi de valuri de informatii neimportante si posibilitatea de a putea face nesperat de multe, virtual vorbind – ma pot inventa, reinventa, disparea, pot accesa casuta postala a altcuiva, pot participa la bloguri, pot comanda carti sau orice altceva online, pot face politica, tranzactii de la distanta, aranja rendez-vous-uri si mai câte – , deci de la palmaresul posibilitatilor pâna la înlesnirea de a pleca la propriu oriunde, apare riscul de a ne pulveriza. Caci libertatea devine pierdere, daca nu are o axa. Universul se dilata oricum. Cu cât suntem mai liberi, cu atât suntem mai responsabili. În aceasta dilatare tot mai rapida, mai ametitoare, mobilitatea trebuie sa implice o axa spirituala ferma, o verticalitate spirituala. Numai atunci miscarea se poate preschimba în expasiune.
Altminteri nu duce nicaieri, poate doar într-un cub sau la o rupere centrifuga.
Maria-Gabriela Constantin
in the most unexpected places”
Robin Cohen, Global Diasporas
Miscarea-Migratia-Globalizarea
Noua conditie a noului om postmodern este miscarea. Mai ampla ca înainte, mai diversificata ca oricând, ea cuprinde mase tot mai mari. O acceptam sau o ignoram, ea este parte a cotidianului nostru, bagatelizându-se pâna la abuz datorita repetitiei. Vorbim despre ea amuzati, ori jenati, neimplicati sau patetici, fara sa ne dam seama ca ea a devenit un alt chip al firescului. Fie ca o experimentam direct, ori indirect, cert este ca traim în ceea ce se numeste mobile age, era mobilitatii.
Facilitatile oferite de noua tehnologie au ca rezultat o condensare si micsorare a timpului si spatiului. Sau, mai precis, spatiul este timp condensat, sau invers: timpul devine spatiu pus în miscare. Distanta a devenit un simplu concept economic. Tot mai accesibila, mai ieftina, tehnologia moderna a creat un nou spatiul virtual global care împreuna cu noua mobilitate fara precedent sunt noile caracteristici ale lumii meta-post-moderne. Despre prima, aparitia spatiului virtual la nivel global s-a scris si se scrie în continuare mult. Stim ca globalizarea presupune o restructurare a lumii prin aparitia unui sistem cultural global, facilitat de aparitia sistemului informational prin satelit, a noilor forme de consumism, de dezvoltarea tot mai ampla a ceea ce este numit turism international si, ceea ce este mai important, a unui sistem politic, militar si economic global. Interdependente. Paradoxal, globalizarea aduce cu un fus care se face si se desface în acelasi timp; sunt doua tendinte care nu se exclud, ci se întaresc reciproc: globalul si regionalul, omogenizarea si diferentierea, ancorajul si mobilitatea, ca un Ianus care îsi arata doua fete deodata.
Cum ne miscam? Studiile de migratie arata rezultate divergente. Tot mai multi oameni merg în tot mai multe directii, tot mai des. Temeiurile s-au schimbat, la fel si destinatiile si modalitatile. Se infirma ideea clasica în teoria migratiei a perspectivei economice – predominata poate pentru prea multe decenii – potrivit careia oamenii cei mai saraci din tarile cele mai putin dezvoltate migreaza în tarile cele mai dezvoltate. Exista un temei al proxemitatii; dar si retelele, networkurile joaca un rol însemnat, preferinta de a merge acolo unde exista deja o retea (de cunostinte, de rude, etc). Motivele sunt nenumarate: curiozitatea, disperarea, studiile, munca. Exista, pare-se, un asa numic coeficient, un potential al migratiei, care desemneaza probabilitatea ca într-o familie în care a existat un precedent al migratiei, acesta sa fie foarte probabil ca mai târziu va fi reiterat, caci va fi luat în considerare ca o probabilitate viabila în palmaresul de posibilitati. Peisajul migrator s-a schimbat si el datorita vitezei. Drumul parcurs devine traseu. Dupa cum remarca si Milan Kundera în Nemurirea, facilitatea data de tehnica moderna leaga un punct A de B si nu doua orase învecinate printr-o padure. Viteza si peisajul schimbat de datele realului reconstruit. Ce vezi? l-a întrebat odata maestrul pe unul din discipolii sai preferati. Vad o strada. Nu. E o cale, raspunde maestrul din scurta poveste chinezeasca cu tâlc. Autostrazile ne fac sa credem ca aceasta cale este doar un drum aleatoriu, o (auto)strada care leaga doua puncte, la fel de accidentale si ele. În vremile moderne oamenii nu mai pleaca dintr-o tara în alta, si mai cu seama nu definitiv, ci din A uneori în B sau mai târziu în (orasul, tara, regiunea) C. În noua ordine a globalizarii oamenii se misca ca într-un imperiu, si traiesc în etape. Tocmai de aceea literatura de specialitate nu mai favorizeaza termeni precum emigratie/imigratie tocmai datorita lineraritatii pe care asemenea termeni o presupun. Sigur, cu totul alta este situatia în cazul refugiatilor politici, unde linearitatea obligatorie este de înteles, direct proportionala cu mica sansa de reîntoarcere în tara de origine, ceea ce implica alte premise alte temporalitatii, si o acumulare progresiv ireversibila de patetic. Cercetarile însa arata ca la generatia a doua a descendentilor acestora în noua tara, semnele sau marcile acestea distinctive înceteaza, si indica asemanari mari cu copiii celor odinioara denumiti migranti economici. Convergente.
Rasturnarea semantica
Lasând la o parte termenii de specialitate, ceea ce mi pare semnificativ este faptul ca în acest cadru largit, începem sa folosim si cuvintele uzuale altfel, cu alte întelesuri :
-aici- acolo. Aici poate fi acolo si invers, si ma pot raporta la amândoua simultan gratie aparitiei spatiului global virtual. Internetul leaga indivizii de mai multe locuri deodata fara sa le ceara sa fie fideli unui singur loc; loialitatea îsi pierde întelesul explicit si traditional facând multi politiceni sa freamate neputinciosi; raportarea se face simultan si reperele sunt si ele multiple.
-aproape-departe prin extensie, îsi schimba semnificatia: uneori fiind departe reusesc sa ma apropii. Spatiul se comporta ca o coca. Prin faptul de a fi on-line, conectat ombilical de internet, aici devine un termen generic si colectiv acceptat în chip tacit pentru acum, desemnând un spatiu virtual depeizat. Un no-man’s land.
-privat-public sunt relativizate, tot datorita internetului, limita devine atât de fragila încât uneori pare sa nici nu existe...
-acasa înceteaza sa desemneze un spatiu bine definit geografic, se preschimba într-un termen mobil desemnând o permanenta a spiritului, o apartenenta emotionala, o solidaritate simbolic-afectiva si/sau doar lingvistica. Referintele identitare pot fi mitice sau reale, reinventate sau construite, dar ramân multiple, asemanându-se cu eterna problematica a diasporei.
-acum capata o însemnatate mai mare. Simultaneitatea mea cu lumea, ancorarea în datele unui real care ma înconjoara, pe mine – simplu muritor, chinuit de dorinti, mânat de reale sau imaginare nevoi, haituit de vise – devine mai vasta. Acum devine o convergenta a individului cu lumea.
Practic, termenii de mai sus arata spre doua notiuni cheie: spatiul si timpul. Spatiul natural uneori se margineste sa existe ca un simplu fundal în vreme ce spatiul virtual, spatiul comunicational se impune ca fiind cel hotarâtor.
De la oikoumene la sistemul global
Marele sat universal este însa destul de departe de concepte de odinioara precum oikoumene. Oikoumene se extindea cuprizând tot ce cucerea prin cunoastere, sau cucerire, satul global dimpotriva extinzându-se, se miscoreaza.
çn antichitate Ulise ajunge anevoie înapoi în Itaca pentru ca de fapt are multe experiente, aventuri si chiar întelepciune de încorporat în propria-i soarta, destin care, altminteri, ar fi prea linear, prea nedesfasurat; de la razboi direct acasa, plonjând din eroic direct în casnic; între cele doua extreme varianta epica vine ca o rezolvare mediata si taraganata în timp. Dar, iarasi coeficientul timp îsi are si el propriul raison d’être, dureaza atât cât este necesar pentru ca evenimentele sa se petreaca sub forma unor întâmplari, nici mai mult nici mai putin, atât cât trebuie. Nici peregrinarea evreilor prin desert n-a durat mai putin de patruzecit de ani, tocmai pentru ca era necesara o schimbare de mentalitate si chiar de generatie pentru ca iesirea propriu-zisa din sclavie sa aiba loc. Revolutia trebuie sa aiba loc si pe plan mental. (Aceeasi logica aveau sa o urmeze si iluministii când, visând la state nationale independente scriau – sau traduceau – tratatele de Art amandis, artei de a iubi, vizând aceeasi schimbare la nivelul mentalitatii). Într-o perspectiva poate usor cinica si high-tech e foarte probabil ca lui Ulise i-ar trebui mai mult de douazeci de ani sa revina în Itaca. La drept vorbind, nu e exclus ca întoarcerea n-ar fi propriu-zis fizica; el probabil ca ar comunica cu Penelopa pe skype, pe chat, si-ar scrie sms-uri, mms-uri, si ar întretine mariajul de la distanta pe unde virtuale. Sau, si mai rau, el n-ar mai pleca deloc! Ar plonja pesemne direct virtual simulând eroismul pe jocurile de computer, si s-ar deda la cântecul sirenelor tot acolo. Caci epic, liric, eroic si erotic, comic oniric si satiric s-ar contopi în stil meta-modern într-un melange desavârsit...
Mobilitatea este asadar starea de a fi a omului contemporan. Viata ca desfasurare, dinamica o întâmplare. Cum este ea interpretata este, fireste, o problema de perspectiva a exegezei. Între discursul lui „sunt liber sa fiu oricine” si „sunt damnat sa fiu nimeni” sau „as putea fi cineva” diferenta este de gradatie a egoului, si de paharul plin sau pe jumatate gol. E chestiunea infinita ar spune un bun prieten. Întrebarea pe care o implica este de fapt: în ce masura sunt capabil/ dispus sa renunt la o mare parte din mine si sa ma reinterpretez, sau chiar sa ma reinventez? Si în ce masura sunt în stare sa iubesc aceasta noua fiinta care s-a suprapus în mine peste cea care m-am obisnuit sa fiu, numind-o generic eu? Acest overwrite, cum e desemnat în limbajul de internet, de „suprascriere”, cu un termen cam post-meta-modern. Sigur, procesul de definire nu este doar dinspre înlauntru înspre afara ci si invers, si uneori poate coincide cu stigmatizarea. Lumea creaza, recreaza si inventeaza noi cuvinte pentru noi identitati. Pe de o parte avem provocarea autodefinirii pe de alta parte si denominarile externe noua se schimba. Bunaoara identitatea pan-asiatica creata din afara în USA si care de fapt n-a existat niciodata ca atare,– omul e chinez, e japonez, etc. dar nu e panasiatic! – sau variantele rusesti ca o noua încercarea de autodefinire pe ruinele fostei USSR.
Miscarea, am spus-o, deplasarea – în real sau virtual sau, de ce nu? în ambele simultan – devine conditia omului modern. Este premisa învataturii. O noua metoda pentru mai noul om. Ne desfacem în destine ambulante, iar lumea în jurul nostru se preface în evenimente în ritmul unei babilonii ametitoare. Dar diversitatea înseamna si bogatie. Fara doar si poate aceasta mobilitate geografica se va intensifica mai departe, de la mai noua forma de migratie de lucru a tailandezelor, care au readus, fara sa-si fi propus, moda acelor femmes de menages disparute de câteva decenii, or asa numita migratie de pensionare, sau a pensionarilor, caracteristica Europei Occidentale care la batrânete se muta în tari exotice sau doar mai putin costisitoare, pâna la mai noile forme de migratii datorate catastrofelor naturale – si despre care unii analisti prevestesc miscari enorme ale maselor, milioane de oameni în urmatoarele decenii datorate efectului de sera si schimbarilor climaterice inevitabile ce o urmeaza. Dar, dupa cum bine remarca si Claudio Magris în cartea sa, Danubio: A dobândi o noua identitate nu înseamna a o trada pe cea veche, ci a-si îmbogati personalitatea cu un nou suflet.
Mitul simultaneitatii, noua retea informationala si sistemul franchise
Datorita mobilitatii individul este neîncetat confruntat cu propriile limite: ale sale, ale altora, ale plecarii sau ramânerii, ale suportabilitatii, adaptarii ori inadaptarii, ale cunoasterii noilor modele de a îsi explica lumea, printr-o neîncetata aculturatie, lipsita la drept vorbind si ea de limite.
Dar, paradoxal, uneori nici nu e nevoie sa pleci ca sa fi plecat. Sa te deplasezi în spatiu ca sa fi expulzat sau îmbrâncit din aparenta stabilitate pusa în pericol de valurile migratoare proprii satului global. Cu alte cuvinte dinamica te poate ajunge din urma în plina non-dinamica, ca sa zic asa, preschimbând vieti, provocând reactii. Batuta.
Si aici se manifesta aceeasi dinamica simultana a contrariilor. Unii pleaca pentru a se afla mai aproape de „inima” lucrurilor, de miezul acestora, având neîncetat sentimentul nedefinit ca lumea s-ar petrece, chipurile, altundeva, acel: les choses se passent ailleurs. Merg afara ca sa fie înauntru, punct în care si limbajul dar, la drept vorbind, si imaginatia noastra îsi demonstreaza ineficienta si strivitoarea relativitate... Dar si cei care ramân cauta aceeasi solidaritate nemarturisita a comunitatii, imaginate sau reale; nevoia de a ne raporta în grup la valori care sa fie comune. Daca aceasta nevoie se manifesta prin forme superficiale de consumism, cum ar fi moda, sau altminteri e în fond o chesiune de detaliu.
Fac o paranteza. Imediat dupa decembrie ‘89 am auzit la Paris o fraza care m-a uluit: în Vest lumea este conformista din necesitate reala si într-un grad mult mai ridicat dec~t într-un sistem opresiv. Repere. Aveam sa înteleg remarca doar dupa aproape un deceniu. În fond, conformismul e o forma confirmata de siguranta. Unele lucruri le întelegem cu mintea, altele le traim, caci scribi sârguinciosi, ne scriem viata cu propriul sânge, care curge la vale ca un fluviu nastavilit... si cei care ramân cauta certitudinea apartenentei la marele sistem global. Foarte accesibil este omului noul sistem informational, aflându-se în miezul întâmplarilor, participând indirect dar temporal vorbind, în timpul în care evenimentele par sa se întâmple. Sau grupurile de discutii, blogurile. Being online. Ma agit, reactionez, particip. Pe scurt, virtual exist. Gata cu cartezianismul!
Numai ca în realitate globalul înseamna local: satul, prin sistemul franchise propune o falsa aderare la o amagitoare colectivitate. Un exemplu este MTV-ul care are canale frachise în multe tari, fiind construit ca si McDonald’sul. Ei dau numele, brand-ul, stilul, si restul se realizeaza de cei din tara respectiva. MTV-ul din Italia si cel din Anglia sunt privite local, Deci, conectându-ne de o retea globala suntem de fapt conectati local. Globalocal. Si apoi de ce, cum si de cine te conectezi depinde de retelele care sunt distribuite în tara respectiva, de agenti, etc. Linearitatea si simultaneitatea televiziunii vor înceta, devenind o alternativa a dvd-ului. Marketingul viitorului va fi construit în jurul evaziunii, a ideii de vis si a libertatii individuale, am citit undeva de curând. Iata ca si televiziunea va fi în curând un doar alt chip al subiectivitatii. Înainte vreme ecranul ne aducea lumea în casa – am citit notele tatalui meu în care, miscat, descria emotia aterizarii pe Luna din 1969: o urmarise o lume întreaga cu rasuflarea taiata! Daca aselenizarea efectuata de NASA a avut sau nu loc este o întrebare deschisa si larg dezbatuta de atunci. Lume, lume, sora lume. Aceasta lume s-ar putea sa se preschimbe într-un cub, sau o celula. Sau, de ce nu, într-un canal. Ne canalizam fiecare, pentru sine. Si poate realizam ca în era mobilitatii megapolisul este de fapt un sat. Un sat global. Caci si limita dintre obiectiv-subiectiv devine stearsa, sau cel mult optionala. Iar simultaneitatea accesibila, dar amagitoare, ca o Fata morgana într-un desert încins de Soare.
Doua exemple – în loc de concluzie
Radu lucreaza la o firma elvetiana, face telemarketing. Fiind tânar si bine platit, rutina nu-i macina entuziasmul. Cele mai bine de treizeci de telefoane date zilnic pentru a investiga investitiile sunt tot atâtea „calatorii” altundeva. Telefonând, el virtual vorbind calatoreste de tot atâtea ori pe zi. Plin de un amestec de admiratie si invidie, care mai întotdeauna sunt anevoie de desprins una de alta, el ar vrea sa ramâna pe loc plecând, dar paradoxal, hotarând sa nu plece prin munca pe care si-a ales-o îsi confirma si reitereaza la nesfârsit necesitatea, presiunea, dorul, optiunea plecarii. Plonjeaza în virtual si ramâne plecând, sau pleaca ramânând. Restul e o simpla chestiune de detaliu, sau poate de lasitate. Migratia devine realitatea lui virtuala, visul lui Oblomov în plina vara.
Dar uneori ramânând pe loc poti descoperi ca vei fi plecat – sau chiar venit! – de mult, fara sa fi stiut, ca într-o povestire borgesiana, în care visatorul este de fapt cel visat. Sergiu, spre diferenta de multi din generatia mea, n-a plecat în strainatate. Nu. N-a vrut, sau doar a rezistat tentatiei de a o face, înabusindu-si ideea în vise ca pe o revolutie nocturna... cine stie. În taina întotdeauna l-am admirat pentru aceasta tarie deliberata a ramânerii pe loc, a non-dinamicii. Iata ca s-a trezit peste noapte expat în propria tara, ca sa folosesc o formula curenta. Printr-o ruda de gradul unul el era de mai bine de doua decenii francez, nascut si stabilit în strainatate, fara macar sa fi stiut. O conjunctura actuala l-a facut sa afle. Jocul soartei. Din român crescut în România a devenit peste noapte si francez stabilit în strainatate. O noapte cam lunga si din cale afara de neasteptata; care a venit peste el îmbogatindu-l, sau doar stârnindu-l cu o noua identitate, un nou suflet. Asa se face ca de pe o zi pe alta cunoscutul si necunoscutul, sub chipul strainatatii, s-au suprapus desemnând acelasi spatiu devenit simultan aici-acolo, înauntru si afara si prin urmare inoperant. Si asa se face ca prietenul meu din copilarie si-a asumat, la început derutat, apoi mai degraba amuzat, aceasta plecare a ramânerii, o sintagma incorecta doar din punct de vedere semantic, dar nu existential. Soarta îi dadea un brânci elegant pe nisipurile miscatoare ale mobilitatii globale. Caci cealalta caracteristica a noilor vremi este plurivalenta, acesteia polisemia subsumându-i-se cu infinita gratie. Mai, si uite asa m-am trezit strain în propria tara mi-a spus Sergiu într-o zi. Venisem, desi nici n-apucasem vreodata sa plec, si de mine nu duceam nici înainte lipsa! Asa se face ca m-am înscris la clubul expatriatilor din oras. Avem relatii bune între noi, ne ajutam si apoi, cine stie, poate chiar o sa-mi prinda bine. On ne sait jamais, adauga zâmbind mucalit si ne apuca pe amândoi un râs homeric în dulcele stil post-clasic.
Mobilitatea crescânda implica o tot mai mare responsabilitate. Diversitatea, am spus-o, înseamna bogatie. Însa între pericolul de a ne lasa înghititi de valuri de informatii neimportante si posibilitatea de a putea face nesperat de multe, virtual vorbind – ma pot inventa, reinventa, disparea, pot accesa casuta postala a altcuiva, pot participa la bloguri, pot comanda carti sau orice altceva online, pot face politica, tranzactii de la distanta, aranja rendez-vous-uri si mai câte – , deci de la palmaresul posibilitatilor pâna la înlesnirea de a pleca la propriu oriunde, apare riscul de a ne pulveriza. Caci libertatea devine pierdere, daca nu are o axa. Universul se dilata oricum. Cu cât suntem mai liberi, cu atât suntem mai responsabili. În aceasta dilatare tot mai rapida, mai ametitoare, mobilitatea trebuie sa implice o axa spirituala ferma, o verticalitate spirituala. Numai atunci miscarea se poate preschimba în expasiune.
Altminteri nu duce nicaieri, poate doar într-un cub sau la o rupere centrifuga.
Maria-Gabriela Constantin