Eseuri
Ali Shehzad Zaidi
DIMENSIUNILE MITICE ALE CALATORIEI ÎN CIZMARUL DIN HYDRA DE MIHAI NICULESCU
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Atunci când scriitorul român Mircea Eliade a prezis, în cartea sa, No Souvenirs, „redescoperirea functiei miturilor, a simbolurilor religioase si a comportamentului de tip arhaic în literatura contemporana”, el anticipa, de fapt, aparitia unor texte precum cel al lui Mihai Niculescu, intitulat Cizmarul din Hydra, unde Apollo, zeul luminii si adevarului, calauzeste un calator aflat sub puterea unei vraji, pe drumul descoperirii de sine. În aceasta povestire, mitul dezvaluie o realitate profunda, onirica, de natura a da o noua consistenta existentei umane, confirmând observatia lui Malonowski, din Myth and Reality, conform careia „mitul nu este o poveste întâmplatoare, ci o forta cu adevarat activa din mai multe puncte de vedere.”
Eliade, care era conational si prieten al lui Niculescu, avea în vedere un nou tip de literatura fantastica, ce ar fi urmat sa asimileze descoperirile moderne din psihanaliza, religie si etnologie. Aceasta nu trebuia sa fie „o literatura centrata pe dorinta de evaziune, fara legatura cu realitatea si cu istoria”, ci era menita „sa redescopere calitatea epica, naratiunea pe care categoria literara de nouvelle vague o pusese în umbra, precum si elementul mitic, cel simbolic, riturile care au alimentat toate civilizatiile”, dupa cum aflam tot din No Souvenirs. Cizmarul din Hydra, text care tinde sa dea impresia de vis, reprezinta întru totul acest nou tip de literatura.
Naratorul din aceasta povestire, relatând întâmplarile la persoana întâi, este un turist român al carui nume nu e precizat, aflat la Atena, odihnindu-se în camera sa de hotel într-o dupa-amiaza caniculara. În vreme ce razele soarelui îi mângâie chipul, el mediteaza asupra calatoriei care l-a purtat de la Londra pâna în Grecia. Soarele pare a urma gândurile naratorului si a-l calauzi, actionând deopotriva ca un impuls, dar si ca o invitatie la lâncezeala, în vreme ce protagonistul priveste pe fereastra catre Partenon, templul Atenei de pe Acropole: „Pe deasupra acoperisurilor înghesuite pâna la baza dealului, pluteste o ceata tremuratoare, usoara si rosietica. În lumina nemiloasa a amiezii, fisuri adânci si goale, purtând urme inegale de verde prafuit între marginile stâncilor par asemenea unor resturi cazute dintr-o linie perfecta de coloane sfarâmate, iar o latura a templului, de un galben murdar, îsi expune goliciunea macabra si osoasa. Tabloul acesta ma fascineaza. Îl pastrez în minte, staruind atent asupra lui, ca si cum l-as dedica tuturor turistilor care vor mai ajunge aici. Nu-l vor gasi în nici un ghid de calatorie. Asa ceva poate exista doar în realitate. E si acesta un mod de a contempla templul de pe Acropole.” (1)
Figura Zeului Soare de pe Partenon aminteste cultul acestuia, întâlnit pe tot cuprinsul Europei. În Grecia antica, soarele era interpretat în mod diferit, fie în calitate de creator al ratiunii, zeu al mortilor, creator al vietii si stapân al energiilor universale. Plotin asocia soarele cu elementul spiritual si cu cel divin: „Nici un ochi care nu a devenit asemenea Soarelui nu va putea privi Soarele. Si nici cineva care nu este frumos nu va putea percepe frumosul.” În timpul domniei împaratului roman Constantin, moneda romana purta inscriptia: „Soarelui, tovarasul de neînvins.” În tara natala a lui Niculescu, România, despre soare, considerat fratele lunii, se credea ca ar trai într-un palat din ceruri. Motivele solare, în general reprezentate printr-o roata sau prin intermediul unor raze curbate înscrise într-un cerc, protejau bisericile din lemn si portile caselor românesti, iar aceste fapte sunt atestate chiar pâna în secolul al XIX-lea.
Vederea Partenonului, care seamana, într-un fel, cu scheletul vreunei ciudate creaturi mitologice, îl poarta pe narator, ca într-o transa, într-o calatorie mistica pe o insula necunoscuta. Eliade a observat ca termenul grecesc pentru „templu” („naos”) înseamna si „corabie”, o imagine ce evoca o cautare sacra în Paradis, la bordul unei ambarcatiuni închise ce protejeaza fiinta umana în fata dezintegrarii si disolutiei, pe deasupra apelor ce reprezinta nefiinta, întunericul si haosul. Prin intermediul calatoriei sale onirice, naratorul descopera, si aici, formele de manifestare ale sacrului.
Aparent, calatoria începe dintr-un simplu capriciu si din pura întâmplare. Naratorul deschide pe neasteptate un ghid de calatorie din care afla despre Hydra, insula cea linistita, dându-si, în acelasi timp, seama ca, de fapt, se hotarâse deja sa o viziteze. Apoi, povestirea ne poarta pe cheiurile orasului Pireu, cunoscutul port al Atenei. Acolo, naratorul se îmbarca pe Nereida, un vas cu aburi numit astfel dupa mitologicele nimfe ale marii, fiicele lui Nereus, zeul care, dupa Hesiod, „gândeste drept si bine si nu minte niciodata”. În scurt timp, naratorul este martorul unei întâmlari ciudate petrecute pe un alt vas gata de plecare, Salamis, numit astfel dupa o nimfa marina pe care Poseidon o rapise. O femeie îmbracata în negru striga deodata „Adonis!” si loveste cu palma un baietel care tocmai atunci urca la bordul vasului.
Spiritul posesiv, dar oarecum protector al femeii aduce pe data în minte pasiunea Afroditei, zeita dragostei, pentru miticul Adonis. Afrodita a coborât în Hades pentru a-l da pe Adonis în grija Persefonei, care, apoi, s-a atasat atât de mult de acesta, încât a refuzat sa-l mai lase sa plece. Zeus a mediat conflictul între cele doua zeite, hotarând ca Adonis urma sa petreaca iarna si toamna împreuna cu Persefona, iar primavara si toamna, împreuna cu Afrodita. Ulterior, Adonis a murit în timp ce se afla la vânatoare, iar flori de un rosu aprins au rasarit în locul unde acesta fusese ucis de un mistret. Tinerele din Grecia aveau sa sarbatoreasca, apoi, reînvierea lui Adonis, la vremea când floarea reprezentându-l pe acesta, anemona purpurie, înflorea în fiecare an. Un ecou îndepartat al resurectiei lui Adonis întâlnim si în povestirea lui Niculescu, în momentul în care vasul Salamis se îndeparteaza de tarm: „Fetele au început sa cânte o melodie de-acum de mult uitata, al carei refren era repetat de toti calatorii, care bateau ritmic din palme, în vreme ce vasul lasa în urma tarmul.”
De la bordul Nereidei, naratorul vede, apoi, câtiva barbati urcând un cârd de capre într-o barca. Acestia trag tapul de coarne si de coada pentru a-l face sa-i urmeze, amintind calatoria fortata atât a naratorului, cât si a navigatorilor cretani pe care Apollo, luând înfatisarea unui delfin, i-a facut sa ajunga la templul care-i era dedicat la Crissa. Iar prima oprire pe care o face Nereida este la Egina, o insula care a primit acest nume dupa cel al unei nimfe ce avea înfatisare de capra, o insula unde se gasesc ruinele unui templu dedicat Afroditei.
Motivul solar reapare atunci când vasul se apropie de insula Hydra, pe care naratorul o descrie „parând a creste pe linia orizontului asemenea unui munte albastriu, de o culoare mai densa si mai întunecata decât a apei, dedesubtul cerului ostenit, unde soarele de metal topit se învârtea, parca, într-o aura tremuratoare.” E momentul când protagonistul simte mireasma bolnavicioasa de condimente ce vine de pe insula, parca transformând totul într-un univers al parfumurilor, venind de dincolo de lumea iluziei. Mergând pe chei, naratorul observa firma unui hotel pe care scrie Apollo, cea dintâi referire directa din aceasta povestire la zeul soarelui, cel care este, de asemenea, si protectorul poeziei, al artelor frumoase, al tragerii cu arcul si al alinarii suferintelor.
Tocmai când naratorul intra în aceasta cladire si urca pe scari, îsi aminteste ca si-a lasat toate bagajele jos. Se întoarce si se lasa sa alunece pe balustrada scarii, asa cum obisnuia sa faca pe când era copil. Calatoria la Hydra are darul de a-l readuce, parca, într-un timp al copilariei de dincolo de timp. Horia Georgescu a afirmat ca „Niculescu este mereu obsedat de ideea clipei trecatoare, de nimicnicia care e probabila, dar, adesea, imposibila – si inacceptabila – si care-l conduce direct catre inima lui secreta, catre ideea de esenta divina.” Mitul, sens codificat provenit din modelele recurente ale experientei umane, exprima perfect aceasta cautare de esenta divina.
La hotelul Apollo, naratorul întâlneste un batrân care pare ca-l astepta. Dupa ce-si ia o camera, protagonistul pleaca pentru a cauta ceva de mâncare. Pe strada, batrânul îi indica o cafenea, apoi face semn spre el însusi, repetând numele Apollo. Naratorul îsi aminteste acum si celelalte nume mitologice pe care le întâlnise de-a lungul acestei calatorii pe care o face în Grecia, cum ar fi Afrodita, asa cum se numea camerista de la hotelul unde statuse la Atena.
În timp ce naratorul savureaza la cafeneaua unde ajunsese vinul aromat si mâncarea de peste, apare pe neasteptate o pisica flamânda, având o privire hipnotica si cu oasele vazându-i-se prin blana. Impresionat si cuprins de bunatate, protagonistul îi da pisicii un cap de peste si coada acestuia si, când sa plece din local, se apleaca sa mângâie animalul flamând care începe imediat sa toarca, apoi iese repede si o porneste pe un drum din spatele cafenelei. Naratorul are, acum, impresia stranie ca pisica e de-a dreptul somnambula, ca merge ca si cum ar dormi, pasind, parca, pe deasupra solului. Încearca si el sa paseasca asemenea pisicii, încetinindu-si mersul cât poate de mult, dar se împiedica de o piatra, rupându-si, astfel, bareta de la sanda.
Pisica se opreste în fata unui zid, „asteptând, cu limba scoasa, asemenea unei petale si cu pleoapele aduse laolalta, devenite, parca, doua fire de aur stralucitor.” Desigur, pisica este un emisar venit de pe alt tarâm, aducând cu sine un neasteptat val vrajit, care îl poarta pe narator într-o lume transfigurata pe data: „Stau lânga ea lânga zidul deasupra caruia, dintr-un copac cu frunze rare, atârna flori rosii asemanatoare celor de liliac. N-am mai vazut niciodata astfel de flori. Staminele lor scot în evidenta niste globulete galbene, iar dintre ele se întrevede pistilul verzui, îngrosat spre vârf. Oare n-ar trebui ca florile astea sa se rusineze de goliciunea lor? Nu, nu e nimeni aici de care sa se rusineze, nu le vede nimeni. Îmi scot cealalta sanda si sosetele. Ma ridic si fac un pas în lumina soarelui. Piatra fierbinte îmi mângâie talpile. Nu m-am mai simtit atât de bine de când eram copil si mergeam descult sa ma scald, vara, în apele Argesului.”
Acest fragment aduce în text, cu toata claritatea, aerul unei lumi mitologice. Ne amintim ca atunci când Apollo a învatat sa mearga, insula Delos, locul unde acesta s-a nasut, s-a acoperit pe data cu flori. Florile rosii trimit, desigur, la învierea lui Adonis, iar caldura pe care naratorul o simte sub picioarele sale evoca tocmai vârsta copilariei mitice.
Pe când se pregateste sa porneasca în cautarea unui pantofar care sa-i repare sandaua, protagonistul este uimit: „Pe ambele parti ale aleii, glicine albe, mov si albastre atârna peste zid, de jur împrejur cresc tufe de bougainvillea, întinzând în toate partile ramuri cu flori rosii, asemenea celor care cadeau din copacul de deasupra. Si nu e nimeni în jur. La toate ferestrele obloanele sunt trase adapostind somnul celor din casa – sau or fi pustii, toate? Pisica se îndeparteaza în tacere, cu pasul ei furisat. Merge cu ochii închisi. Doar un sunet slab se aude din când în când venind dinspre ea, ca si cum ar visa. Când oare s-a facut asa de frumoasa? Acum blana îi straluceste ca soarele.”
Pisica somnambula reflecta perfect starea neobisnuita, onirica de-a dreptul, în care cade naratorul în timp ce urca treptele albe ale acelei alei. La capatul unui tunel alb ca zapada, protagonistul vede o batrâna îmbacata în negru, aplecata asupra fusului si furcii cu care toarce. El o saluta si-i arata sandaua rupta. Fara sa-si ridice privirea de la fusul care se învârteste neîncetat, batrâna îi face semn sa se apropie de pravalia cizmarului. Pisica nu se mai vede.
La câtiva pasi mai încolo, naratorul îl vede pe cizmar la lucru si intra în micul magazin al acestuia. Cizmarul i se adreseaza în româneste, explicându-i ca s-a nascut în România, la Braila si ca, din cauza problemelor determinate de o boala de plamâni, a fost nevoit sa se mute la Hydra, unde a gasit aerul curat de care avea nevoie. Cizmarul acesta îi aminteste, naratorului, de David, un tâmplar pe care îl cunoscuse, cu ani în urma, în orasul sau natal, Oltenita, si care murise de tuberculoza când înca nu împlinise nici patruzeci de ani – deci, cam pe când era de vârsta acestui cizmar. Pe când era copil, David îi lustruia naratorului vârfurile bicelor, facându-le sa straluceasca. Tot el îi spunea povesti cu stafii, atragându-i mereu atentia nu cumva sa se uite înapoi daca ar fi fost strigat de cineva la vreme de noapte.
Întrebat fiind daca a fost vreodata la Oltenita, cizmarul îi spune naratorului ca a trecut, o singura data prin orasul respectiv, la bordul unui vas, evocându-se, astfel, din nou, metafora corabiei reprezentând cautarea sacra a sensului existentei. Moartea si caldura se împletesc în persoana acestui cizmar: „Ochii sai adânci si negri, cu cautatura lor calda si placuta pareau a se cufunda în fiecare clipa pe chipul sau palid si straveziu.” Naratorul traieste momente de liniste stranie dar placuta, în timp ce cizmarul lucreaza sa-i repare pantofii si sa-i lustruiasca. Protagon istul observa o pereche nou-nouta de sandale cu talpi de argint si cu barete albe, împletite, pe masa de lucru a mestesugarului la care ajunsese. Panglicile albe, la fel ca si calendarul de pe perete, din care fusesera rupte toate filele, reprezinta o trimitere clara la semnificatiile mortii.
Cizmarul coase încet una dintre sandale cu un fir atât de subtire, încât naratorul nici nu reuseste sa-l vada, conducând parca firul nevazut asemenea unei vraji tacute. Actiunea de a coase are, din nou, un efect hipnotic, împreuna cu întregul sir de elemente inevitabile care-l leaga, deodata, pe narator, de o realitate miraculoasa. Povestirea aduce în mintea cititorului actul de hipnoza autoindusa practicat asiduu de unii dintre credinciosii care, în Roma antica, venerau soarele si care, dupa cum aflam din studiile lui Michael Grant, „permitea subiectului implicat sa vada deschiderea discului solar si razele aurii de lumina stralucitoare si eterna.”
Dupa ce repara sandalele, cizmarul îl serveste pe narator cu o prajitura cu vanilie, care-l transpune, din nou, pe acesta, într-o lume miraculoasa. Protagonistul îi multumeste cizmarului, spunându-i ca s-ar bucura sa poata veni din nou pe insula Hydra. „Vei veni din nou”, îi raspunde cizmarul, o revenire la fel de certa precum miscarea egala a firului de ata si eterna precum ciclurile experientei mitice.
În timp ce cizmarul coase în continuare, naratorul e coplesit de un sentiment de placuta contemplatie: „Încerc sa spun ceva, si chiar o fac – dar, cu toate astea, buzele îmi ramân neclintite. Cizmarul îsi ridica încet capul si se uita la mine zâmbind. Acum discutam în tacere si sunt uimit cum vorbele noastre nerostite se întâlnesc, potrivindu-se perfect una alteia, fara însa ca cineva sa ne poata auzi.” Protagonistul închide ochii si i se pare ca aude un murmur ce se misca constant în mijlocul unei lumini stranii pe care o percepe fara a o vedea. Când încearca sa deschida ochii, lumina îl orbeste, ca si cum s-ar fi uitat direct la soarele amiezii. Atunci îsi da seama ca sandalele au disparut. Ca raspuns la privirea sa întrebatoare, cizmarul îi spune ca acestea au fost luate. Naratorul vrea sa-i plateasca mesterului, dar acesta refuza banii, spunându-i ca a fost placerea lui si ca nu mai avusese ocazia sa vorbeasca româneste de multa vreme.
Pe drum spre hotel, naratorul aude pe cineva strigându-l pe nume, dar îsi aduce aminte ca nu trebuie sa se uite înapoi. Îsi aude din nou numele, de asta data venind parca de undeva din interior, ca si cum propriul sau nume n-ar fi fost altceva decât tot o amintire îndepartata si ca si cum însasi fiinta sa s-ar fi risipit. Trecând pe lânga o biserica ce avea poarta deschisa, vede o femeie îmbracata în negru, rugându-se. Când se ridica sa plece, flacara unei lumânari clipeste si lumineaza brusc întunericul, staruind insistent, ca si cum ar fi fost însufletita de vreun spirit încercând sa ajunga la narator de dincolo de moarte.
Înapoi la Hotelul Apollo, unde, acum, totul miroase a mere si busuioc, naratorul se întinde în pat, simtind ca-i e foarte cald si sete. Ia un mar de pe pervazul ferestrei dar îsi da imediat seama ca acesta e vechi si n-are nici un gust. Lumina lunii patrunde în camera în vreme ce naratorul îsi aminteste povestile pe care i le spunea David în copilarie, povesti cu zâne în stare sa ia mintile oamenilor care se plimbau visatori sub razele lunii. Apoi, el atipeste, iar când se trezeste, gaseste o cana cu apa rece pe pervazul ferestrei.
A doua zi dimineata, înainte de a parasi insula cu vasul cu care si venise, naratorul aude clopotele bisericii. Afla ca cizmarul a murit de tuberculoza, lasând în urma lui o vaduva cu un copil. Atunci, el o porneste în cautarea casei cizmarului, doar pentru a descoperi ca a ajuns într-un spatiu parca lipsit de viata si plin de balarii, plin de case în paragina si peste toate aceste plutind un aer de moarte. Biserica pe lânga care trecuse în noaptea precedenta are un gard ruginit si pare a fi si ea pustie. El vede, atunci, un ciudat sir funerar de furnici, purtând ceva greu de identificat în mijlocul lor.
Pe când alearga catre vas, naratorul se simte ca si cum cineva l-ar urmari, nu numai din spate, ci venind, parca, din propriul sau trecut, din copilaria sa. Se vede pe sine alergând ca si cum ar fi altcineva, cineva care alearga pentru ca nu i-a mai ramas nimic altceva de facut, si care continua sa alerge, parca inconstient si în van. (2)
Pe vas, naratorul experimenteaza pe de-a-ntregul calmul non-existentei marine: „Cerul gol e înalt; un cer senin si albastru pâna în strafundurile sale. Nesatios, ascult spulberarea necontenita a valurilor, pâna când pacea de sus si cea din sufletul meu devin una, o pace pe deasupra careia pluteste lin un gând ce nu apartine nimanui. Si deodata parca uit ca exist, vindecat de gânduri, de toate dorintele si de orice altceva.”
Eliade ne spune ca „orice existenta reala reproduce, la un anumit nivel, Odiseea, iar exilatul trebuie sa fie capabil sa patrunda sensul ascuns al ratacirilor sale.” În lumina celesta a copilariei si în zorii constiintei, Niculescu a gasit un corelativ perfect pentru începuturile mitice ale umanitatii. (3) Niculescu utilizeaza, astfel, miturile lui Adonis si Apollo pentru a exprima nelinistea divina a sufletului sfâsiat mereu între dragoste si moarte. În acest fel, el reuseste sa valideze gândirea arhaica si memoria ancestrala ca modalitati privilegiate ale descoperirii de sine, confirmând, deci, si intuitia lui Matei Calinescu referitoare la faptul ca povestirea fantastica, asemenea mitului, este „o manifestare a unui tip de imaginatie narativa primordiala care da jos valul iluzoriu al lipsei de sens.”
Note
1. Ghizii atenieni Maria Alexandrakis si Clio Mantzoufa descriu astfel efectul estetic al Partenonului: „Sobru în simplitatea sa, dar elegant în fiecare linie a constructiei; o unitate perfecta si în acelasi timp cea mai individualista acumulare de arta arhitecturala edificata vreodata. Nu exista nici macar o singura linie dreapta în întreaga constructie. Desavârsitul studiu stiintific care i-a creat curbele ne da impresia de simetrie si de paralelism chiar si acolo unde ele nu exista. Conceput de mari artisti, a fost desavârsit, practic, în cele mai mici detalii, de toate acele talente necunoscute azi, dar care si-au pus întregul suflet în fiecare bucata de marmura, în fiecare fregment de coloana, în fiece fald ce drapeaza câte o statuie, în fiecare expresie a unui cal în miscare, ori a unui om sau zeu. Fie ca l-ai studiat anterior în diverse carti de specialitate, ca l-ai vazut în fotografii, sau n-ai stiut niciodata de existenta sa, atunci când ai ocazia sa-l contempli, Partenonul este o adevarata revelatie. Ar trebui privit mai cu seama în lumina soarelui, cu blocurile de marmura ce par, atunci, a deveni aurii, parca din cauza trecerii anilor, pe fundalul de un albastru profund al cerului Atenei, umbrit pe alocuri de nori, caci atunci fiecare detaliu este evidentiat complet. Sau, daca nu, sub lumina lunii, cea care reuseste sa-i dea templului întregul mister al sublimului.”
2. Eliade a meditat nu o data, mai ales în lucrarea sa Literatura si fantezie, la semnificatia acestei disocieri si sfâsieri, mai cu seama atunci când a vorbit despre „instinctul uman al transcendentei, dorul de a fi eliberat de sine însusi si de a te transforma în altul, nevoia profunda de a sfarâma lanturile de fier ale individualitatii. Visul, valva de securitate a acestei nevoi profunde de transcendenta, la fel ca si arta, magia, dansul, dragostea sau misticismul – toate acestea stau marturie pentru diferitele unghiuri si variante ale instinctului fundamental si predeterminat al naturii umane de a se elibera de sine si de a se uni cu o alta entitate, de a depasi solitudinea limitata si de a stabili o legatura puternica cu libertatea absoluta prin intermediul libertatii celuilalt.”
3. Întâlnim, de asemenea, lumina divina asociata cu imaginea copilariei si în opera altor mari scriitori români, cum ar fi Ion Creanga si Mihai Eminescu, citati, în acest sens, de Marina Cap-Bun, în studiul sau din anul 2004.
Bibliografie
Alexandrakis, Maria, si Clio Mantzoufa, Athens from the Acropolis, Atena, Alexman Editions, 1957.
Calinescu, Matei, The Function of the Unreal; Reflections on Mircea Eliade’s Short Fiction, în vol. Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Worlds of Mircea Eliade, editat de Girardot, Norman si Mac Linscott Ricketts, New York, Seabury Press, 1982, pp. 138-161.
Calinescu, Matei, Imagination and Meaning. Aesthetic Attitudes and Ideas çn Mircea Eliade’s Thought, în Journal of Religion, 57.1, Jan. 1977, pp. 1-15.
Cap-Bun, Marina, The Symbolism of Light çn Ion Creanga’s «Memories of My Boyhood», în Balkanistika, 17, 2004, pp. 137-143.
Eliade, Mircea, Journal I. 1945-55. Translated by Mac Linscott Ricketts. Chicago and London, University of Chicago Press, 1990.
Eliade, Mircea, Literature and Fantasy, Waiting for the Dawn: Mircea Eliade çn Perspective, editat de Carrasco David si Jane Marie Swanberg, London and Boulder, Westview Press, pp. 62-63.
Eliade, Mircea, Myth and Reality, New York, Harper and Row, 1963.
Eliade, Mircea, No Souvenirs. Journal 1957-1969. Translated by Fred H. Johnson, New York, Harper and Row, 1977.
Georgescu, Horia, Mihai Niculescu: The Poet of Dreams, în Journal of the American Romanian Academy of Arts and Sciences, 11, 1988, pp. 64-69.
Grant, Michael, The Climax of Rome, London, Weidenfeld, 1993 (1968).
Hamilton, Edith, Mythology, Boston, Little, Brown and Company, 1998 (1942).
Niculescu, Mihai, The Cobbler of Hydra, în Fantastic Tales, ed. and tr. by Eric Tappe, London, Forest Books, 1990, pp. 76-99.
Rouse, W. H. D., Gods, Heroes and Men of Ancient Greece, New York, New American Library, 1979 (1957).
Stahl, Paul H., Romanian Folklore and Folk Art, Bucharest, Meridiane Publishing House, 1969.
În româneste de Rodica Grigore
Eliade, care era conational si prieten al lui Niculescu, avea în vedere un nou tip de literatura fantastica, ce ar fi urmat sa asimileze descoperirile moderne din psihanaliza, religie si etnologie. Aceasta nu trebuia sa fie „o literatura centrata pe dorinta de evaziune, fara legatura cu realitatea si cu istoria”, ci era menita „sa redescopere calitatea epica, naratiunea pe care categoria literara de nouvelle vague o pusese în umbra, precum si elementul mitic, cel simbolic, riturile care au alimentat toate civilizatiile”, dupa cum aflam tot din No Souvenirs. Cizmarul din Hydra, text care tinde sa dea impresia de vis, reprezinta întru totul acest nou tip de literatura.
Naratorul din aceasta povestire, relatând întâmplarile la persoana întâi, este un turist român al carui nume nu e precizat, aflat la Atena, odihnindu-se în camera sa de hotel într-o dupa-amiaza caniculara. În vreme ce razele soarelui îi mângâie chipul, el mediteaza asupra calatoriei care l-a purtat de la Londra pâna în Grecia. Soarele pare a urma gândurile naratorului si a-l calauzi, actionând deopotriva ca un impuls, dar si ca o invitatie la lâncezeala, în vreme ce protagonistul priveste pe fereastra catre Partenon, templul Atenei de pe Acropole: „Pe deasupra acoperisurilor înghesuite pâna la baza dealului, pluteste o ceata tremuratoare, usoara si rosietica. În lumina nemiloasa a amiezii, fisuri adânci si goale, purtând urme inegale de verde prafuit între marginile stâncilor par asemenea unor resturi cazute dintr-o linie perfecta de coloane sfarâmate, iar o latura a templului, de un galben murdar, îsi expune goliciunea macabra si osoasa. Tabloul acesta ma fascineaza. Îl pastrez în minte, staruind atent asupra lui, ca si cum l-as dedica tuturor turistilor care vor mai ajunge aici. Nu-l vor gasi în nici un ghid de calatorie. Asa ceva poate exista doar în realitate. E si acesta un mod de a contempla templul de pe Acropole.” (1)
Figura Zeului Soare de pe Partenon aminteste cultul acestuia, întâlnit pe tot cuprinsul Europei. În Grecia antica, soarele era interpretat în mod diferit, fie în calitate de creator al ratiunii, zeu al mortilor, creator al vietii si stapân al energiilor universale. Plotin asocia soarele cu elementul spiritual si cu cel divin: „Nici un ochi care nu a devenit asemenea Soarelui nu va putea privi Soarele. Si nici cineva care nu este frumos nu va putea percepe frumosul.” În timpul domniei împaratului roman Constantin, moneda romana purta inscriptia: „Soarelui, tovarasul de neînvins.” În tara natala a lui Niculescu, România, despre soare, considerat fratele lunii, se credea ca ar trai într-un palat din ceruri. Motivele solare, în general reprezentate printr-o roata sau prin intermediul unor raze curbate înscrise într-un cerc, protejau bisericile din lemn si portile caselor românesti, iar aceste fapte sunt atestate chiar pâna în secolul al XIX-lea.
Vederea Partenonului, care seamana, într-un fel, cu scheletul vreunei ciudate creaturi mitologice, îl poarta pe narator, ca într-o transa, într-o calatorie mistica pe o insula necunoscuta. Eliade a observat ca termenul grecesc pentru „templu” („naos”) înseamna si „corabie”, o imagine ce evoca o cautare sacra în Paradis, la bordul unei ambarcatiuni închise ce protejeaza fiinta umana în fata dezintegrarii si disolutiei, pe deasupra apelor ce reprezinta nefiinta, întunericul si haosul. Prin intermediul calatoriei sale onirice, naratorul descopera, si aici, formele de manifestare ale sacrului.
Aparent, calatoria începe dintr-un simplu capriciu si din pura întâmplare. Naratorul deschide pe neasteptate un ghid de calatorie din care afla despre Hydra, insula cea linistita, dându-si, în acelasi timp, seama ca, de fapt, se hotarâse deja sa o viziteze. Apoi, povestirea ne poarta pe cheiurile orasului Pireu, cunoscutul port al Atenei. Acolo, naratorul se îmbarca pe Nereida, un vas cu aburi numit astfel dupa mitologicele nimfe ale marii, fiicele lui Nereus, zeul care, dupa Hesiod, „gândeste drept si bine si nu minte niciodata”. În scurt timp, naratorul este martorul unei întâmlari ciudate petrecute pe un alt vas gata de plecare, Salamis, numit astfel dupa o nimfa marina pe care Poseidon o rapise. O femeie îmbracata în negru striga deodata „Adonis!” si loveste cu palma un baietel care tocmai atunci urca la bordul vasului.
Spiritul posesiv, dar oarecum protector al femeii aduce pe data în minte pasiunea Afroditei, zeita dragostei, pentru miticul Adonis. Afrodita a coborât în Hades pentru a-l da pe Adonis în grija Persefonei, care, apoi, s-a atasat atât de mult de acesta, încât a refuzat sa-l mai lase sa plece. Zeus a mediat conflictul între cele doua zeite, hotarând ca Adonis urma sa petreaca iarna si toamna împreuna cu Persefona, iar primavara si toamna, împreuna cu Afrodita. Ulterior, Adonis a murit în timp ce se afla la vânatoare, iar flori de un rosu aprins au rasarit în locul unde acesta fusese ucis de un mistret. Tinerele din Grecia aveau sa sarbatoreasca, apoi, reînvierea lui Adonis, la vremea când floarea reprezentându-l pe acesta, anemona purpurie, înflorea în fiecare an. Un ecou îndepartat al resurectiei lui Adonis întâlnim si în povestirea lui Niculescu, în momentul în care vasul Salamis se îndeparteaza de tarm: „Fetele au început sa cânte o melodie de-acum de mult uitata, al carei refren era repetat de toti calatorii, care bateau ritmic din palme, în vreme ce vasul lasa în urma tarmul.”
De la bordul Nereidei, naratorul vede, apoi, câtiva barbati urcând un cârd de capre într-o barca. Acestia trag tapul de coarne si de coada pentru a-l face sa-i urmeze, amintind calatoria fortata atât a naratorului, cât si a navigatorilor cretani pe care Apollo, luând înfatisarea unui delfin, i-a facut sa ajunga la templul care-i era dedicat la Crissa. Iar prima oprire pe care o face Nereida este la Egina, o insula care a primit acest nume dupa cel al unei nimfe ce avea înfatisare de capra, o insula unde se gasesc ruinele unui templu dedicat Afroditei.
Motivul solar reapare atunci când vasul se apropie de insula Hydra, pe care naratorul o descrie „parând a creste pe linia orizontului asemenea unui munte albastriu, de o culoare mai densa si mai întunecata decât a apei, dedesubtul cerului ostenit, unde soarele de metal topit se învârtea, parca, într-o aura tremuratoare.” E momentul când protagonistul simte mireasma bolnavicioasa de condimente ce vine de pe insula, parca transformând totul într-un univers al parfumurilor, venind de dincolo de lumea iluziei. Mergând pe chei, naratorul observa firma unui hotel pe care scrie Apollo, cea dintâi referire directa din aceasta povestire la zeul soarelui, cel care este, de asemenea, si protectorul poeziei, al artelor frumoase, al tragerii cu arcul si al alinarii suferintelor.
Tocmai când naratorul intra în aceasta cladire si urca pe scari, îsi aminteste ca si-a lasat toate bagajele jos. Se întoarce si se lasa sa alunece pe balustrada scarii, asa cum obisnuia sa faca pe când era copil. Calatoria la Hydra are darul de a-l readuce, parca, într-un timp al copilariei de dincolo de timp. Horia Georgescu a afirmat ca „Niculescu este mereu obsedat de ideea clipei trecatoare, de nimicnicia care e probabila, dar, adesea, imposibila – si inacceptabila – si care-l conduce direct catre inima lui secreta, catre ideea de esenta divina.” Mitul, sens codificat provenit din modelele recurente ale experientei umane, exprima perfect aceasta cautare de esenta divina.
La hotelul Apollo, naratorul întâlneste un batrân care pare ca-l astepta. Dupa ce-si ia o camera, protagonistul pleaca pentru a cauta ceva de mâncare. Pe strada, batrânul îi indica o cafenea, apoi face semn spre el însusi, repetând numele Apollo. Naratorul îsi aminteste acum si celelalte nume mitologice pe care le întâlnise de-a lungul acestei calatorii pe care o face în Grecia, cum ar fi Afrodita, asa cum se numea camerista de la hotelul unde statuse la Atena.
În timp ce naratorul savureaza la cafeneaua unde ajunsese vinul aromat si mâncarea de peste, apare pe neasteptate o pisica flamânda, având o privire hipnotica si cu oasele vazându-i-se prin blana. Impresionat si cuprins de bunatate, protagonistul îi da pisicii un cap de peste si coada acestuia si, când sa plece din local, se apleaca sa mângâie animalul flamând care începe imediat sa toarca, apoi iese repede si o porneste pe un drum din spatele cafenelei. Naratorul are, acum, impresia stranie ca pisica e de-a dreptul somnambula, ca merge ca si cum ar dormi, pasind, parca, pe deasupra solului. Încearca si el sa paseasca asemenea pisicii, încetinindu-si mersul cât poate de mult, dar se împiedica de o piatra, rupându-si, astfel, bareta de la sanda.
Pisica se opreste în fata unui zid, „asteptând, cu limba scoasa, asemenea unei petale si cu pleoapele aduse laolalta, devenite, parca, doua fire de aur stralucitor.” Desigur, pisica este un emisar venit de pe alt tarâm, aducând cu sine un neasteptat val vrajit, care îl poarta pe narator într-o lume transfigurata pe data: „Stau lânga ea lânga zidul deasupra caruia, dintr-un copac cu frunze rare, atârna flori rosii asemanatoare celor de liliac. N-am mai vazut niciodata astfel de flori. Staminele lor scot în evidenta niste globulete galbene, iar dintre ele se întrevede pistilul verzui, îngrosat spre vârf. Oare n-ar trebui ca florile astea sa se rusineze de goliciunea lor? Nu, nu e nimeni aici de care sa se rusineze, nu le vede nimeni. Îmi scot cealalta sanda si sosetele. Ma ridic si fac un pas în lumina soarelui. Piatra fierbinte îmi mângâie talpile. Nu m-am mai simtit atât de bine de când eram copil si mergeam descult sa ma scald, vara, în apele Argesului.”
Acest fragment aduce în text, cu toata claritatea, aerul unei lumi mitologice. Ne amintim ca atunci când Apollo a învatat sa mearga, insula Delos, locul unde acesta s-a nasut, s-a acoperit pe data cu flori. Florile rosii trimit, desigur, la învierea lui Adonis, iar caldura pe care naratorul o simte sub picioarele sale evoca tocmai vârsta copilariei mitice.
Pe când se pregateste sa porneasca în cautarea unui pantofar care sa-i repare sandaua, protagonistul este uimit: „Pe ambele parti ale aleii, glicine albe, mov si albastre atârna peste zid, de jur împrejur cresc tufe de bougainvillea, întinzând în toate partile ramuri cu flori rosii, asemenea celor care cadeau din copacul de deasupra. Si nu e nimeni în jur. La toate ferestrele obloanele sunt trase adapostind somnul celor din casa – sau or fi pustii, toate? Pisica se îndeparteaza în tacere, cu pasul ei furisat. Merge cu ochii închisi. Doar un sunet slab se aude din când în când venind dinspre ea, ca si cum ar visa. Când oare s-a facut asa de frumoasa? Acum blana îi straluceste ca soarele.”
Pisica somnambula reflecta perfect starea neobisnuita, onirica de-a dreptul, în care cade naratorul în timp ce urca treptele albe ale acelei alei. La capatul unui tunel alb ca zapada, protagonistul vede o batrâna îmbacata în negru, aplecata asupra fusului si furcii cu care toarce. El o saluta si-i arata sandaua rupta. Fara sa-si ridice privirea de la fusul care se învârteste neîncetat, batrâna îi face semn sa se apropie de pravalia cizmarului. Pisica nu se mai vede.
La câtiva pasi mai încolo, naratorul îl vede pe cizmar la lucru si intra în micul magazin al acestuia. Cizmarul i se adreseaza în româneste, explicându-i ca s-a nascut în România, la Braila si ca, din cauza problemelor determinate de o boala de plamâni, a fost nevoit sa se mute la Hydra, unde a gasit aerul curat de care avea nevoie. Cizmarul acesta îi aminteste, naratorului, de David, un tâmplar pe care îl cunoscuse, cu ani în urma, în orasul sau natal, Oltenita, si care murise de tuberculoza când înca nu împlinise nici patruzeci de ani – deci, cam pe când era de vârsta acestui cizmar. Pe când era copil, David îi lustruia naratorului vârfurile bicelor, facându-le sa straluceasca. Tot el îi spunea povesti cu stafii, atragându-i mereu atentia nu cumva sa se uite înapoi daca ar fi fost strigat de cineva la vreme de noapte.
Întrebat fiind daca a fost vreodata la Oltenita, cizmarul îi spune naratorului ca a trecut, o singura data prin orasul respectiv, la bordul unui vas, evocându-se, astfel, din nou, metafora corabiei reprezentând cautarea sacra a sensului existentei. Moartea si caldura se împletesc în persoana acestui cizmar: „Ochii sai adânci si negri, cu cautatura lor calda si placuta pareau a se cufunda în fiecare clipa pe chipul sau palid si straveziu.” Naratorul traieste momente de liniste stranie dar placuta, în timp ce cizmarul lucreaza sa-i repare pantofii si sa-i lustruiasca. Protagon istul observa o pereche nou-nouta de sandale cu talpi de argint si cu barete albe, împletite, pe masa de lucru a mestesugarului la care ajunsese. Panglicile albe, la fel ca si calendarul de pe perete, din care fusesera rupte toate filele, reprezinta o trimitere clara la semnificatiile mortii.
Cizmarul coase încet una dintre sandale cu un fir atât de subtire, încât naratorul nici nu reuseste sa-l vada, conducând parca firul nevazut asemenea unei vraji tacute. Actiunea de a coase are, din nou, un efect hipnotic, împreuna cu întregul sir de elemente inevitabile care-l leaga, deodata, pe narator, de o realitate miraculoasa. Povestirea aduce în mintea cititorului actul de hipnoza autoindusa practicat asiduu de unii dintre credinciosii care, în Roma antica, venerau soarele si care, dupa cum aflam din studiile lui Michael Grant, „permitea subiectului implicat sa vada deschiderea discului solar si razele aurii de lumina stralucitoare si eterna.”
Dupa ce repara sandalele, cizmarul îl serveste pe narator cu o prajitura cu vanilie, care-l transpune, din nou, pe acesta, într-o lume miraculoasa. Protagonistul îi multumeste cizmarului, spunându-i ca s-ar bucura sa poata veni din nou pe insula Hydra. „Vei veni din nou”, îi raspunde cizmarul, o revenire la fel de certa precum miscarea egala a firului de ata si eterna precum ciclurile experientei mitice.
În timp ce cizmarul coase în continuare, naratorul e coplesit de un sentiment de placuta contemplatie: „Încerc sa spun ceva, si chiar o fac – dar, cu toate astea, buzele îmi ramân neclintite. Cizmarul îsi ridica încet capul si se uita la mine zâmbind. Acum discutam în tacere si sunt uimit cum vorbele noastre nerostite se întâlnesc, potrivindu-se perfect una alteia, fara însa ca cineva sa ne poata auzi.” Protagonistul închide ochii si i se pare ca aude un murmur ce se misca constant în mijlocul unei lumini stranii pe care o percepe fara a o vedea. Când încearca sa deschida ochii, lumina îl orbeste, ca si cum s-ar fi uitat direct la soarele amiezii. Atunci îsi da seama ca sandalele au disparut. Ca raspuns la privirea sa întrebatoare, cizmarul îi spune ca acestea au fost luate. Naratorul vrea sa-i plateasca mesterului, dar acesta refuza banii, spunându-i ca a fost placerea lui si ca nu mai avusese ocazia sa vorbeasca româneste de multa vreme.
Pe drum spre hotel, naratorul aude pe cineva strigându-l pe nume, dar îsi aduce aminte ca nu trebuie sa se uite înapoi. Îsi aude din nou numele, de asta data venind parca de undeva din interior, ca si cum propriul sau nume n-ar fi fost altceva decât tot o amintire îndepartata si ca si cum însasi fiinta sa s-ar fi risipit. Trecând pe lânga o biserica ce avea poarta deschisa, vede o femeie îmbracata în negru, rugându-se. Când se ridica sa plece, flacara unei lumânari clipeste si lumineaza brusc întunericul, staruind insistent, ca si cum ar fi fost însufletita de vreun spirit încercând sa ajunga la narator de dincolo de moarte.
Înapoi la Hotelul Apollo, unde, acum, totul miroase a mere si busuioc, naratorul se întinde în pat, simtind ca-i e foarte cald si sete. Ia un mar de pe pervazul ferestrei dar îsi da imediat seama ca acesta e vechi si n-are nici un gust. Lumina lunii patrunde în camera în vreme ce naratorul îsi aminteste povestile pe care i le spunea David în copilarie, povesti cu zâne în stare sa ia mintile oamenilor care se plimbau visatori sub razele lunii. Apoi, el atipeste, iar când se trezeste, gaseste o cana cu apa rece pe pervazul ferestrei.
A doua zi dimineata, înainte de a parasi insula cu vasul cu care si venise, naratorul aude clopotele bisericii. Afla ca cizmarul a murit de tuberculoza, lasând în urma lui o vaduva cu un copil. Atunci, el o porneste în cautarea casei cizmarului, doar pentru a descoperi ca a ajuns într-un spatiu parca lipsit de viata si plin de balarii, plin de case în paragina si peste toate aceste plutind un aer de moarte. Biserica pe lânga care trecuse în noaptea precedenta are un gard ruginit si pare a fi si ea pustie. El vede, atunci, un ciudat sir funerar de furnici, purtând ceva greu de identificat în mijlocul lor.
Pe când alearga catre vas, naratorul se simte ca si cum cineva l-ar urmari, nu numai din spate, ci venind, parca, din propriul sau trecut, din copilaria sa. Se vede pe sine alergând ca si cum ar fi altcineva, cineva care alearga pentru ca nu i-a mai ramas nimic altceva de facut, si care continua sa alerge, parca inconstient si în van. (2)
Pe vas, naratorul experimenteaza pe de-a-ntregul calmul non-existentei marine: „Cerul gol e înalt; un cer senin si albastru pâna în strafundurile sale. Nesatios, ascult spulberarea necontenita a valurilor, pâna când pacea de sus si cea din sufletul meu devin una, o pace pe deasupra careia pluteste lin un gând ce nu apartine nimanui. Si deodata parca uit ca exist, vindecat de gânduri, de toate dorintele si de orice altceva.”
Eliade ne spune ca „orice existenta reala reproduce, la un anumit nivel, Odiseea, iar exilatul trebuie sa fie capabil sa patrunda sensul ascuns al ratacirilor sale.” În lumina celesta a copilariei si în zorii constiintei, Niculescu a gasit un corelativ perfect pentru începuturile mitice ale umanitatii. (3) Niculescu utilizeaza, astfel, miturile lui Adonis si Apollo pentru a exprima nelinistea divina a sufletului sfâsiat mereu între dragoste si moarte. În acest fel, el reuseste sa valideze gândirea arhaica si memoria ancestrala ca modalitati privilegiate ale descoperirii de sine, confirmând, deci, si intuitia lui Matei Calinescu referitoare la faptul ca povestirea fantastica, asemenea mitului, este „o manifestare a unui tip de imaginatie narativa primordiala care da jos valul iluzoriu al lipsei de sens.”
Note
1. Ghizii atenieni Maria Alexandrakis si Clio Mantzoufa descriu astfel efectul estetic al Partenonului: „Sobru în simplitatea sa, dar elegant în fiecare linie a constructiei; o unitate perfecta si în acelasi timp cea mai individualista acumulare de arta arhitecturala edificata vreodata. Nu exista nici macar o singura linie dreapta în întreaga constructie. Desavârsitul studiu stiintific care i-a creat curbele ne da impresia de simetrie si de paralelism chiar si acolo unde ele nu exista. Conceput de mari artisti, a fost desavârsit, practic, în cele mai mici detalii, de toate acele talente necunoscute azi, dar care si-au pus întregul suflet în fiecare bucata de marmura, în fiecare fregment de coloana, în fiece fald ce drapeaza câte o statuie, în fiecare expresie a unui cal în miscare, ori a unui om sau zeu. Fie ca l-ai studiat anterior în diverse carti de specialitate, ca l-ai vazut în fotografii, sau n-ai stiut niciodata de existenta sa, atunci când ai ocazia sa-l contempli, Partenonul este o adevarata revelatie. Ar trebui privit mai cu seama în lumina soarelui, cu blocurile de marmura ce par, atunci, a deveni aurii, parca din cauza trecerii anilor, pe fundalul de un albastru profund al cerului Atenei, umbrit pe alocuri de nori, caci atunci fiecare detaliu este evidentiat complet. Sau, daca nu, sub lumina lunii, cea care reuseste sa-i dea templului întregul mister al sublimului.”
2. Eliade a meditat nu o data, mai ales în lucrarea sa Literatura si fantezie, la semnificatia acestei disocieri si sfâsieri, mai cu seama atunci când a vorbit despre „instinctul uman al transcendentei, dorul de a fi eliberat de sine însusi si de a te transforma în altul, nevoia profunda de a sfarâma lanturile de fier ale individualitatii. Visul, valva de securitate a acestei nevoi profunde de transcendenta, la fel ca si arta, magia, dansul, dragostea sau misticismul – toate acestea stau marturie pentru diferitele unghiuri si variante ale instinctului fundamental si predeterminat al naturii umane de a se elibera de sine si de a se uni cu o alta entitate, de a depasi solitudinea limitata si de a stabili o legatura puternica cu libertatea absoluta prin intermediul libertatii celuilalt.”
3. Întâlnim, de asemenea, lumina divina asociata cu imaginea copilariei si în opera altor mari scriitori români, cum ar fi Ion Creanga si Mihai Eminescu, citati, în acest sens, de Marina Cap-Bun, în studiul sau din anul 2004.
Bibliografie
Alexandrakis, Maria, si Clio Mantzoufa, Athens from the Acropolis, Atena, Alexman Editions, 1957.
Calinescu, Matei, The Function of the Unreal; Reflections on Mircea Eliade’s Short Fiction, în vol. Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Worlds of Mircea Eliade, editat de Girardot, Norman si Mac Linscott Ricketts, New York, Seabury Press, 1982, pp. 138-161.
Calinescu, Matei, Imagination and Meaning. Aesthetic Attitudes and Ideas çn Mircea Eliade’s Thought, în Journal of Religion, 57.1, Jan. 1977, pp. 1-15.
Cap-Bun, Marina, The Symbolism of Light çn Ion Creanga’s «Memories of My Boyhood», în Balkanistika, 17, 2004, pp. 137-143.
Eliade, Mircea, Journal I. 1945-55. Translated by Mac Linscott Ricketts. Chicago and London, University of Chicago Press, 1990.
Eliade, Mircea, Literature and Fantasy, Waiting for the Dawn: Mircea Eliade çn Perspective, editat de Carrasco David si Jane Marie Swanberg, London and Boulder, Westview Press, pp. 62-63.
Eliade, Mircea, Myth and Reality, New York, Harper and Row, 1963.
Eliade, Mircea, No Souvenirs. Journal 1957-1969. Translated by Fred H. Johnson, New York, Harper and Row, 1977.
Georgescu, Horia, Mihai Niculescu: The Poet of Dreams, în Journal of the American Romanian Academy of Arts and Sciences, 11, 1988, pp. 64-69.
Grant, Michael, The Climax of Rome, London, Weidenfeld, 1993 (1968).
Hamilton, Edith, Mythology, Boston, Little, Brown and Company, 1998 (1942).
Niculescu, Mihai, The Cobbler of Hydra, în Fantastic Tales, ed. and tr. by Eric Tappe, London, Forest Books, 1990, pp. 76-99.
Rouse, W. H. D., Gods, Heroes and Men of Ancient Greece, New York, New American Library, 1979 (1957).
Stahl, Paul H., Romanian Folklore and Folk Art, Bucharest, Meridiane Publishing House, 1969.
În româneste de Rodica Grigore